Ca un demon înfrânt

Am ratat ocazia ca anul acesta vizita anuală în locurile copilăriei mele să aibă loc în luna lui cuptor şi aceasta se va amâna, cel mai probabil, prin septembrie: un tur rapid de patru zile, o zi pe drum şi o altă zi pe alt drum, drumul de revenire, fără să mai simt vreo tresăltare, nici măcar la gândul că spiritul tău neînfrânt, cel care mi-ai fost aproape-tată, străjuieşte acel loc, implacabil, neschimbător, ameninţător faţă de cei care l-ar putea contamina, înstrăina, împărţi sau distruge. Dar oare eşti acolo, tu, care ai fost înfrânt încă din timpul vieţii de viaţă, şi nu din vina destinului orb, neiertător, crud, ci din propria voinţă, din propria slăbiciune, din acea patimă care se insinuează în inima tuturor bărbaţilor care trăiesc pe acele meleaguri şi care, mai devreme sau mai târziu, cedează chemării ispititoare a demonului bahic, uitând de greutăţi, de moarte, de familie şi de viaţă; iar eu am rămas cu acea întrebare nepusă: de ce atunci, de ce după vârsta de patruzeci de ani, de ce nu mai devreme; ce anume s-a întâmplat atunci de te-a făcut să aluneci pe panta beţiei, până acolo încât acest lucru să devină definitoriu pentru tine, şi până şi atunci când propriile greşeli, propriile slăbiciuni te-au adus în situaţia de a nu mai putea vorbi, de a-ţi proiecta cuvintele în afara cutiei craniene, lucru de natură a genera frustrări şi retragere în tăcerea gândurilor proprii, depărtare de lume şi de cei dragi, cu o singură fiinţă încă încercând şi reuşind să străpungă acea carapace a tăcerii în care te înfăşuraseşi, în rarele tale evadări să mergi tot la cârciumă, să bei şi să uiţi, deşi nu puteai uita, pentru că nu te puteai părăsi vreo clipă, fiind mereu acolo, cu tine, în tine şi cu nimeni altcineva – iar eu n-am mai mai apucat să pun acea întrebare, deşi nu cred c-aş fi aflat un răspuns mulţumitor, şi nici tu nu ştiai de ce şi pur şi simplu ai început să bei tot mai mult, să-ţi placă tot mai mult acea senzaţie de ameţeală, de toropeală, de uitare de sine, de eliberare de durere, de rău, de orice şi de oricine, deşi mai târziu, cu toate că ştiai că nu puteai fugi de tine, mai turnai acel lichid purificator, chiar dacă îşi pierduse scopul, îşi uitase şi acesta menirea de altădată, iar când te trezeai erai tot acolo, tot incapabil să-ţi exprimi gândurile către alţii şi ştiai că următoarea ocazie nu va mai veni prea devreme; iar asta nu mă ajută cu ceva şi rămân cu acel apăsător: de ce?

Ştiu însă că nu veghezi acolo, tu fiind învins de viaţă şi apoi spulberat de moarte, şi am ştiut că nu vei mai fi încă de la acel ”ne vedem la vară”, când ai zâmbit stingher, ironic chiar, tu ştiind că nu mai eşti deja acolo, că spiritul tău fusese de mult alungat din acele locuri şi ceea ce mai rămăsese în urmă era doar o umbră care trăgea să moară, o umbră pe care nimic n-o mai putea ţine în acele locuri, o umbră care, încă dinainte să fie umbră, nu iubise acel pământ, nu se ataşase suficient de puternic de acel loc, deşi acea casă fusese clădită cu mâinile tale, ale tale şi ale mamei, iar în puţinele mele vizite de după, între acei pereţi bântuiţi de tic-tac-ul supărător al vietăţii numită şarpe de casă, un zgomot care nu mi-a adus vreodată liniştea, ci m-a deranjat, ştiind că-n acei pereţi se ascunde ceva viu, ceva ce poate ieşi la suprafaţă, ceva care se târăşte, ceva unduitor, rece şi vâscos, cu o atingere dezgustătoare, nedorită, ceva de care mereu m-am temut – şi acel bătrân ticăit s-a auzit întotdeauna, chiar şi la ultima vizită, neobosit, aşteptând parcă să moară odată cu bătrâna casă – nu am simţit vreo prezenţă apăsătoare, zdrobitoare, acel ceva monstruos, din altă lume şi totuşi aici, şi care să-mi dea certitudinea că nu ai plecat, că nu vei pleca vreodată, pentru că acolo este locul tău, chiar şi după ce acei pereţi şi acea casă se vor prăbuşi, iar locul le va fi luat, poate, de alţi pereţi şi de altă casă. Nu, nu am simţit asta, pentru că tu nu mai eşti acolo; tu n-ai iubit acel pământ şi acea casă, măcar că ieşise din mâinile tale, la fel cum n-ai iubit nici celelalte lucruri ieşite din mâinile tale, toate acele lucruri din lemn, toate acele butoaie, care au ajuns la atâţia alţii şi poate că mai sunt încă, rămase ca nişte vestigii a ceea ce ai făurit odată în această lume, la fel cum sunt şi copiii şi nepoţii tăi – urme ale vieţii pe care ai trăit-o şi pe care ai lăsat-o să te doboare; tot urme ale vieţii tale fiind şi acele butoaie, pe care le-ai iubit mai puţin decât vinul adăpostit de ele, acel vin care te făcea să vrei să trăieşti, deşi tu nu trăiai, ci te lăsai devorat de viaţă şi mă lăsai căutând răspuns la o întrebare pe care n-am mai pus-o, poate ştiind că nu-mi va plăcea răspunsul şi este mai bine să crezi că a fost ceva acolo şi nu ai fost doar un om la fel ca mulţi alţii – nu supraomul pe care l-aş fi dorit, ci un om slab, un om la fel ca tatăl tău, ca tatăl lui, ca toţi taţii noştri şi mamele noastre, şi fraţii noştri şi surorile noastre: un om ca mine şi ca toţi oamenii care vor trăi pe acest pământ.

Aş fi vrut însă atât de mult să-ţi simt prezenţa inexplicabilă, inextricabilă, dincolo de viaţă, dincolo de pământ, ca un paznic etern şi dătător de speranţă al acelui loc, oferind siguranţă tuturor celor ieşiţi din sângele tău, din sângele tău de bărbat obişnuit cu moartea, pentru că, în timp ce femeile se ascundeau în casă şi îşi astupau urechile, tu, ca întregul şir de bărbaţi care fuseseră înaintea ta, eliberai sângele viu şi cald din arterele porcului, ştiind că n-ai încotro, că acel animal nu este viu, nu a fost vreodată, că singurul lui rol era, din clipa în care s-a născut, să-ţi hrănească familia pe timpul iernii, şi poate că şi asta te-a îndepărtat, la fel ca pe toţi ceilalţi bărbaţi din acel loc, de Dumnezău, cum îi spuneai, pentru că privind atâtea animale în ochi în clipa morţii, auzindu-le ţipetele, văzându-le teama copleşitoare şi zbaterile fără folos, simţind cum moartea li se strecoară în trup, că acolo unde mai devreme fusese viaţă în clipa următoare nu mai este, văzând cât de mult semănăm cu animalele, ai intuit că Dumnezeu nu este de găsit pe acest pământ şi, poate, nicăieri, că suntem singuri aici şi ne stingem ca un abur atunci când murim, că nu este nimeni care să ne păzească şi să ne ghideze dincolo, pentru că nu există vreun dincolo; şi atunci, aşa cum spuneai adesea, ai hotărât că Dumnezeu nu există, că este doar o poveste pentru babe, pentru femei şi pentru copii, pentru fiinţele slabe care nu pot trăi singure decât dacă au certitudinea, sau măcar speranţa, că undeva, Cineva îi are în pază; cineva mai mare, mai puternic şi mai bun decât noi, decât orice bărbat aspru şi nemilos care a călcat vreodată pe faţa acestui pământ.

Mă voi întoarce acolo, în acel loc unde mi-am petrecut toate verile până la vârsta de douăzeci de ani, în acel loc pe care nu l-am uitat, ci el m-a uitat pe mine şi voi păşi peste mormântul acelui câine negru, care încă-şi mai amintea de mine, deşi nu mai vedea şi-şi îndrepta ochii orbi spre mine, căutând o mângâiere, bucuros fiind că-mi aude glasul, că nu l-am uitat; acel câine negru la moartea căruia ai plâns ca un copil şi căruia i-ai dat drumul să plece în pământul rece şi hulpav, acelaşi pământ care ne va înghiţi pe toţi şi pe care nu l-ai iubit; sau, dacă l-ai iubit, ai făcut-o chiar mai puţin decât mine, eu rămânând ataşat de acel lut gălbui şi nisipos în care îmi săpam gropile în căutarea comorilor niciodată găsite, descoperind în schimb urme ale acelui râu care trecea odinioară pe acolo: scoici şi pietre.

Mă voi întoarce acolo şi, ca şi la ultima vizită, voi încerca să trec pe la mormântul care te-a înghiţit lacom în acea zi de aprilie, sub acea ploaie şi sub acea ninsoare venite din senin, şi nu ştiu dacă voi mai avea energia să urc acel deal şi voi spune că o să trec data viitoare să te văd, ca şi cum tu ai fi acolo, în acel pământ, şi acolo n-ar fi doar un trup ca oricare altul, descărnat, ceva ce a fost om odată, dar acum nu mai este decât o amintire a unui om, nici măcar un gând, ci doar ceva ce a fost învelişul care a adăpostit un om cândva, nici măcar o umbră a unui om, pentru că umbrele nu coboară cu noi în mormânt, ci se desprind în clipa morţii şi pleacă să cutreiere pământul în lung şi-n lat, libere în sfârşit de noi, de neputinţa noastră de a ne ridica deasupra pământului care ne ţine strâns, nu vrea să ne scape, cu toate că are certitudinea că nu-i putem scăpa şi cu toţii ne vom întoarce acolo unde ne este locul: în lutul negru, cleios şi atotputernic.

Mă voi întoarce în locul de care nu mă mai leagă acum mare lucru, ca un demon înfrânt, răscolind frunzele ce vor fi căzut deja atunci din copacii care au mai supravieţuit din ceea ce a fost o livadă frumoasă, răscolit de amintirile unor vremuri apuse, vremuri ce niciodată nu vor mai fi, de amintirea unor oameni ce nu mai sunt; într-un loc unde ştiu că nu mă voi întoarce, ştiind că nici spiritul meu neclintit nu va străjui acele locuri, ţinând departe veneticii, înstrăinarea şi distrugerea, pentru că nici eu n-am iubit destul acel pământ încât să-i fiu paznic întru eternitate şi că şi eu voi fi înfrânt de moarte, risipit în cele patru zări şi nici măcar amintirea mea nu va fi purtată o scurtă vreme de moştenitorii sângelui meu, pentru că imperiul ce nici nu l-am visat n-a fost vreodată clădit şi s-a surpat înainte să prindă substanţă în lumea gândurilor şi nici vântul nu-mi va şopti numele în vreme ce va mângâia crengile ultimului copac ce m-a văzut în viaţă şi-i va fi povestit despre mine.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Ca un demon înfrânt

  1. Din Praga zice:

    Bohumil Hrabal 😀

    Apreciază

  2. Din Praga zice:

    Exact.
    Fragmente din „O singurătate prea zgomotoasă”:

    „Ţiganca de peruzea cu fusta sumeasă până la brâu stătea întinsă pe spate cu frumoasele ei picioare goale, cu burta goală tot frumoasă, iar tufa de flori îi izbucnea ca o flacără de sub pântece, cu un braţ sub ceafa acoperită de părul negru şi gras şi cu cealaltă mână trăgând cu poftă din ţigară, aşa de neprefăcută stătea ţiganca de peruzea, în timp ce cealaltă, în roşu-atlaz, era întinsă ca un prosop aruncat, într-o stare de plâns, sfârşită de încărcătura tiranică de hârtie. Cu cotul, am arătat spre servietă, unde aveam salam şi pâine, gustarea pe care o cumpărasem o zi înainte, dar, pentru că băusem halbe întregi de bere, dusesem mâncarea acasă şi o adusesem iar înapoi, nu puteam mânca, aşa eram de înfrigurat, de stângaci şi de cutremurat, mereu abţiguit cu bere.”

    „Isus şi Lao-Tse stăteau lângă jgheabul presei, iar acum, când sunt din nou singur, cu singurătatea cuplată doar la mecanismul muncii, când în jurul meu curg şi mă biciuiesc funii de viermi, acum văd că Isus e un campion de tenis, care de-abia a câştigat Wimbledon-ul, în timp ce sărmanul Lao-Tse se aseamănă unui comerciant care, deşi e plin de provizii, arată de parcă nu ar avea nimic, văd întruparea însângerată a tuturor îndemnurilor şi simbolurilor christice, îl văd pe Lao-Tse într-un giulgiu, arătând către o scândură de lemn necioplită, îl văd pe Isus ca playboy, în timp ce Lao-Tse e un holtei părăsit de puteri, văd cum Isus ridică mâna imperativ şi, cu un gest autoritar, îşi supune duşmanii, pe când Lao-Tse, resemnat, îşi mişcă braţele ca nişte aripi frânte, îl văd pe Isus romantic, în timp ce Lao-Tse e clasic, Isus e fluxul, iar Lao-Tse este refluxul, Isus e vară, Lao-Tse e iarnă, Isus e adevărata dragoste pentru aproapele său, în timp ce Lao-Tse e ca o culme a deşertăciunilor, Isus este progressus adfuturum, Lao-Tse este regressus ad originem. Apăs alternativ butoanele roşu şi verde, arunc ultimul braţ de hârtie dezgustătoare, însângerată, adusă de măcelari, care mi-a ocupat toată pivniţa, dar care – totodată – mi i-a adus pe Isus şi pe Lao-Tse.”

    Cam acesta este stilul. Dar fie cum spui tu 😀

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Aşa cum am spus: n-am citit absolut nimic de Hrabal şi nici nu cred că o voi face vreodată, după fragmentul pe care l-ai pus aici. Iar „stilul” de care spui, al frazelor fără sfârşit, nu îi este propriu lui Hrabal – îl vei găsi şi la Pamuk sau la Faulkner. Aşa că, dacă aş fi imitat pe cineva, ar fi fost mai degrabă pe Pamuk, dar nu aceasta a fost intenţia mea. Şi, în afara frazelor lungi, nu văd vreo asemănare între proza absurdă din care ai citat aici şi realismul celor descrise de mine, şi care sunt lucruri care au fost, lucruri care vor fi, fragmente din viaţa mea şi din gândurile mele, nu cuvinte de dragul cuvintelor, cu Isus şi Lao-Tse într-o alăturare polisemică sau nonsensuală.

      Apreciază

    • Ragnar zice:

      PS: Nu mai spune altcuiva, dar cred că Hrabal îi imita pe Woolf şi pe Faulkner. 😀
      PS2: Era la vârsta potrivită pentru a fi influenţat puternic de scrierile acestora, care au avut ecou la sfârşitul anilor ’20.

      Apreciază

  3. Din Praga zice:

    Iniţial nu am vrut să-ţi mai răspund, dar fiindcă nu te cunosc, nu mă cunoşti şi e foarte posibil să fii o persoană acceptabilă, poate chiar autentică, mi-am spus totuşi să-ţi spun părerea mea despre scurtul dialog cu tine.
    În primul rând, asemănare ce mi s-a părut a fi între scrierea ta şi cea a lui Hrabal, a fost o simplă opinie a mea. Reacţia pe care am perceput-o din răspunsul tău, mi s-a părut comică şi tristă în acelaşi timp. Comică fiindcă îmi propui să am ceva îndoieli în privinţa scrierilor lui Hrabal (cine ştie, poate e un imitator) şi certitudini în ceea ce priveşte scrierea ta. 🙂
    E posibil să fii un scriitor consacrat, cu ceva cărţi la activ, traduse în n-şpe limbi, iar acum, de fapt, să scrii sub umbrela anonimatului. Sau e posibil să fii un viitor scriitor nemaipomenit, cum la fel de bine poţi să fii un simplu păcălici … cine ştie. Oricum ideea este că, neştiind nimic din opera ta (doar ce am frunzărit pe acest blog), rămân, totuşi, la părerea mea; am certitudini în privinţa operei lui Hrabal şi incertitudini în ceea ce te priveşte. Asta e.
    În plus, aşa cum spuneam, există şi o partea tristă a modului în care ai reacţionat (îndoieli în privinţa originalităţii unui scriitor), iar aceasta parte tristă îmi pare a fi orgoliul tău şi… un soi de îndârjire în dialog. Repet, nu ne cunoaştem iar acest aspect conduce, de obicei, către un soi de indiferenţă faţă de părerile personale. Aşa că, aproape sigur, îţi vor fi indiferente şi stupide părerile mele (cum posibil şi mie îmi vor fi ale tale). 🙂
    Cu toate acestea, îţi mai spun o singură părere (pentru mine este o certitudine). Poate ai mai mulţi sau mai puţini ani decât mine (nu are importanţă) dar în banala-mi existenţă de până acum, sunt convins de un lucru. După ce vom crăpa, ce va rămâne din noi vor fi amintirile. Iar acestea, în cel mai fericit caz, vor „dăinui” cam o perioadă de 15 ani. Atât. De aceea, totul fiind praf şi pulbere, mi se pare… aş numi-o… neproductivă şi lipsită de sens îndârjirea în astfel dialoguri. Singurele valori din lumea asta sunt Iubirea şi demnitatea în faţa vieţii (mai cu seamă demnitatea în faţa suferinţei). Acestea într-adevăr merită zbucium, frământare. În rest… apă de ploaie. Asta cred eu.

    Baftă şi sănătate!

    P.S. Nu cred că e nevoie să-ţi mai iroseşti din timp răspunzându-mi. E foarte probabil ca nici eu să nu-mi mai irosesc timpul citindu-te. 🙂

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Dar întotdeauna îmi irosesc din timp ca să le răspund cititorilor agresivi şi care mă insultă.
      Drăguţule… Să recapitulăm faptele: Mai întâi vii şi laşi un comentariu conţinând un nume şi un rânjet. Rânjetul era insinuarea că l-aş imita pe un Bohumil Hrabal, despre care mărturisesc, spre nemernicia mea, nici nu auzisem. Singurul Hrabal pe care-l ştiam era Josef şi juca hockey la MoDo, ultima oară când auzisem de el. La care ţi-am răspuns civilizat că nu-l pot imita, deoarece nu-mi sunt cunoscute operele sale. Reţine, civilizat. Dar tu revii, dându-mi citate din Hrabal, Bohumil nu Josef, încercând să dovedeşti că, de fapt, uite, eu chiar îl imit, încheind comentariul tău aproape triumfal: „Dar fie cum spui tu :D”, cu acelaşi rânjet care sugera că, de data asta, eu aş minţi, spunând că nu-l imit pe Hrabal, pentru că uite, tu tocmai ai demonstrat că mint. Şi aici era insulta ta la adresa mea.
      Ei, de data asta, ţi-am răspuns mai puţin civilizat, căutând şi mai multe informaţii despre Hrabal, Bohumil, şi aflând că are două cărţi care constau dintr-o singură frază. Aici am şi sugerat că n-ai citit destul, dacă ai bănuit că doar Hrabal a scris astfel de efluvii fără respect pentru sintaxă sau gramatică şi au mai scris şi alţii, dar tu se pare că nu ştii. Să recapitulăm puţin: în 1930 operele importante ale lui Woolf şi cele două „ciudăţenii” ale lui Faulkner (Zgomotul şi furia şi As I lay Dying) apăruseră deja. Hrabal avea 16 ani atunci. Este de presupus că le-a citit până în 1948 când i-a apărut prima carte. Hrabal a preluat evident din stilul acestora şi al altora care au scris asemănător şi l-a dus la exces: cartea cu o singură frază. Am adăugat asta nu pentru a-ţi defăima idolul în privinţa căruia ai certitudini – din partea mea poţi să dormi şi cu cărţile sale sub pernă; eu nu prea gust scriitori moderni şi postmoderni, aceşti Picasso ai scrisului, cu evidenta lor polisemie sau, adesea, lipsă de sens, vorbe curse pe hârtie, momeli pentru cei superficiali, snobi şi prea-mult-iubitori-de-sine -, ci pentru a arăta că nu eu l-am imitat pe Hrabal, pentru că nici nu puteam, necunoscându-i scriitura, ci acesta i-a imitat pe alţii, cunoscându-le, cu siguranţă, operele.
      Da, reacţia mea a fost declanşată de orgoliu, pentru că eu nu imit pe nimeni. Dar a mai fost şi declanşată de rânjetele repetate care insinuau, o dată, că imit, şi a doua oară, că mint.
      La bună vedere! Sau călătorie sprâncenată, după caz.

      Apreciază

  4. Hohumil Brabal zice:

    Praghezule te cam scurgi pe câmpii. Ori stai pe subiectul ăsta, ori du-te vere pe alt topic.
    Iar tu bre Ragnarule, ce ai bre cu Bohumil ?(nu Bogumil; ăsta o fi vreunul ce a jucat la AC Sparta Praha) Nici nu l-ai citit şi l-ai şi prins şi pe ăsta plagiind!? Noroc cu originali ca voi, neiubitori-de-sine, ce pândiţi „polisemia”. Nu te mai ambala aşa că-ţi curge modestia pe nas.
    Hai că m-aţi distrat :)))

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Păpuşelule, mulţumesc de atenţionare. Am modificat. Vezi, nici nu am reţinut bine cum îl chema pe nene, aşa de bine îi ştiam opera.
      Nu am zis că plagia, drăguţule. Am spus doar că imita stilul frazelor fără de sfârşit ale altora.

      Apreciază

    • Ragnar zice:

      PS: Drăguţă, dacă mai intri aici, încearcă să nu mă mai insulţi, pentru că intri la spam, deoarece nu tolerez mitocănia. Aşa cum i-am spus şi celuilalt, cel care mă acuză că imit, eu nu imit pe nimeni, păpuşelule. Prin urmare, poţi spune că-s original. Dar asta nu înseamnă că poţi să vii tu aici să debitezi mojicii – nu-s chiar atât de original.
      PS2: Da, eşti la spam de acum încolo, nu te mai obosi să spui ceva. Nu, păpuşelule, sugeram că poate tu ai apucături de fetiţă, din moment ce vii aici să baţi din gură mojicii, arătând un caracter de ţaţă.

      Apreciază

    • Ragnar zice:

      Probabil ai dreptate în ceea ce ai spus în comentariul cel mai recent (partea că m-aş trece la spam după două comentarii), dar asta nu înseamnă nimic. Faptul că sunt insuportabil l-am admis adesea. Şi nici nu suport comentatorii obraznici.

      Apreciază

    • Ragnar zice:

      PS: Oricum, eşti un idiot, intrând în casa (blogul) cuiva şi înjurându-l. Dacă atunci când eşti în casa omului, ăla te poate înjunghia, spunând că ai sărit să-l omori, eu nu pot decât să-ţi trimit comentariile la gunoi, adică la spam.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s