Nelămurire şi lămuriri

Ce anume este acel lucru care îi face pe oameni să creadă că alţii mint atunci când afirmă ceva? Este oare faptul că şi ei fac asta – şi ei mint adesea? Pare firesc; dacă eu mint, atunci mă aştept ca şi persoana de lângă mine sau pe care o întâlnesc ocazional să aibă apucături asemănătoare. Şi, la urma urmei, nu sunt toţi oamenii mincinoşi? Muritori şi mincinoşi.

În altă ordine de idei, dacă ai venit aici în căutarea unor cuvinte roz, nu este locul potrivit. Crede-mă pe cuvânt, ştiu despre ce vorbesc: eu scriu aici. Şi nu imit pe nimeni. Chiar dacă uneori se întâmplă să fiu contaminat de ritmul unei cărţi pe care o citesc la momentul în care scriu o postare, asta nu înseamnă că imit stilul acelui scriitor. Trebuie să înţelegi că acel ritm se creează în mintea mea – alţii ar putea să audă un ritm diferit, iar gândurile izvorâte încă sub influenţa acelui ritm nu seamănă cu stilul în care a fost scrisă cartea. Eu nu sunt un imitator.

Bine, dar de ce nu sunt cuvintele roz? Viaţa este scurtă. Mulţi oameni tropăie în ritmul muzicii, cântă cântecele deşucheate şi-şi toarnă bere pe gât bucurându-se de viaţă. Alţii nu fac asta, ci stau şi numără stelele şi se întreabă de ce aici, de ce acum, de unde şi încotro. Mulţi oameni cred că vor trăi şi după moarte. Alţii nu cred. Eu aş putea fi unul dintre cei de mai sus. Dar aş putea şi să nu fiu. De aceea cuvintele mele nu sunt roz. Cum, n-ai înţeles? Lasă asta, dacă îţi plac vorbele mele şi tu îmi eşti drag(ă). Asta este important. Şi demonii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Iar dacă nu îţi plac vorbele mele…  Ei, dar de ce le citeşti atunci? Spaţiul virtual este atât de mare… Mai caută! Poate vei găsi ceea ce îţi place.

Ştiu, acest gen de oameni, care nu scriu cuvinte roz, este insuportabil. (N-am mai spus asta?) Dar nimeni nu este ţinut cu forţa unde nu vrea să fie. Mă rog, cei mai mulţi nu sunt ţinuţi cu forţa… Sau măcar o parte. Lăsând asta, trebuie spus că genul există. Trebuie să existe. Nu putem fi cu toţii frivoli şi iubitori de uşurătate. Nu putem cânta cu toţii acel cântecel vulgar atât de plăcut pentru urechile sensibile şi fine ale lumii. Eu sunt aici, de multe ori, să-mi vărs otrava; să-mi aduc o umilă contribuţie la marea masă a cuvintelor şiroind din resentiment; să lovesc crunt în cei care se cred superiori prin faptul că ei înţeleg lucruri aflate în sferele înalte şi intangibile ale cogniţiei; să devoalez absurditatea care se pretinde înger de marmură; să… Ajunge pentru azi.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Personale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Nelămurire şi lămuriri

  1. Gina Rizea zice:

    Într-un fel sau altul, absolut toți mințim.Suntem, ca să zic așa, un fel de medie veselă sau tristă între ceea ce se întâmplă să fim și ceea ce nu vom putea fi niciodată. Discutabil, desigur.
    Cred că noi ne înțelegem între noi, pentru că refuzăm să devenim profunzi sau, pur și simplu, pentru că ne este mai bine să (ne) mințim: de câte ori nu i se întâmplă oricui să pară fericit sau încântat în prezența celuilalt, deși gândul îi zboară la altcineva, care nu-i seamănă în niciun fel soțului sau soției?
    Poate că or fi, cumva, fericiți cei car reușesc să ignore ispitele.Poate.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Aşadar, suntem mincinoşi pentru că suntem slabi, conduşi de instincte, de pofte?

      Apreciază

      • honeybee zice:

        Oamenii cateodata mint din cauza ca sunt imperfecti si vor sa-si ascunda defectele, lipsurile, pe care daca le-ar descoperi ar deveni vulnerabili in fata celorlalti si ar putea din cauza aceasta sa sufere…deci, unii mint ca sa evite suferinta. 🙂
        Lumea, sistemul in care traim oricum in mare parte se bazeaza pe minciuni, pe disimulari…si fiecare incearca sa gaseasca o scuza pentru faptul ca minte, motivand ca asa ii cer interesele, dar minciuna la urma urmei tot un neadevar ramane; o detestabila aparenta a autenticitatii care induce in eroare….avand menirea sa amageasca.
        Ce poate fi mai de dispretuit decat sa te joci cu buna -credinta a cuiva si sa-l minti cu nerusinare?
        Doar cateva ganduri…

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Da, minciuna este o parte a vieţii noastre, oricât nu ne-ar plăcea asta. Dar nici nu cred că s-ar putea trăi într-o lume în care toţi spun adevărul; poate doar dacă n-am mai avea sentimente de rănit.

        Apreciază

  2. Gina Rizea zice:

    Mințim prin omisiune, pentru că nu poate fi sinceritate absolută.
    De fapt, cui i-ar folosi?

    Apreciază

  3. Iosif zice:

    Mintim pentru ca suntem ‘inteligenti’,rationali,pentru ca am ‘evoluat’ de la stadiul reflex al existentei simple,naturale,prin cunoasterea (perceptia) dualitatii,bine-rau,a constientizarii acestor valori,iar prin gândirea evoluata a omului „homo sapiens sapiens” minciuna este atât de perfectionata,încât este confundata cu ADEVARUL ABSOLUT,de catre majoritatea fiintelor rationale de pe Terra !…
    Doar ADEVARUL ABSOLUT,va ELIBERA fiinta umana din sclavia minciunii,(ce a atras asupra speciei rationale paradoxale,omul,blestemul suferintei si al mortii) redându-i din nou eternitatea vietii în ascultare de CEL CE ESTE ETERN,CREATOR al SINELUI perceput prin UNICUL SAU FIU ÎNTÂI NASCUT…*HRISTOS*!

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Cumva cred că oamenii au fost mincinoşi mereu, nu doar pentru că au evoluat la o existenţă complexă. Mitul purităţii omului simplu, trăind natural, poate fi uşor demontat privind la viaţa primatelor, care este violentă şi imorală.

      Apreciază

      • Iosif zice:

        Comparând violenta si imoralitatea’ primatelor (dealtfel inexistenta) cu cea a omului rational,s-ar parea ca omul (din acest pdv) este mult inferior regnului animal…

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        În lumea primatelor se ucide adesea doar în scopul unei demonstraţii de forţă. Unde este moralitatea aici? Omul natural (care nici nu există, de fapt, şi nici n-a existat vreodată, omul trăind mereu în comunităţi care aveau legi nescrise) nu este un om drept şi nici lumea primatelor, a animalelor în general, nu este o lume dreaptă: cel mai puternic ia totul. Întotdeauna. Şi întotdeauna prin forţă.
        Despre ce vorbim aici? Omul este, a devenit prin raţiunea sa superioară, moral. Legile care ne apără, chiar dacă nu sunt perfecte, ne împiedică să ne omorâm cu bâtele, îi împiedică pe cei slabi să devină prada celor puternici şi violenţi. Pentru că asta fac animalele: se omoară între ele, într-un ciclu nesfârşit al crimei. Faptul că mai sunt şi oameni care se comportă ca animalele nu înseamnă nimic. Majoritatea tinde spre lege, spre dreptate, pentru că doar aşa pot fi protejaţi de abuz, de imoralitate.

        Apreciază

      • Iosif zice:

        A fost totusi un Om perfect si se numea Hristos Isus,
        Era Fiul lui Dumnezeu,numit de Însasi Cel De Sus.
        Era Cuvântul întrupat,Intelepciunea Celui Sfânt,
        El ne-a trasat o Cale noua,sa ne-‘naltam de pe pamânt
        Crezând ,sperând,iubind intens cum a iubit Isus Hristos
        Prin har vom fi considerati perfecti,si vom accede la El ..SUS !

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Dacă ar fi să credem mitologia creştină, nu aş spune că era chiar om 100%. Şi apoi, să ne amintim de Ghetsimani şi de blestemul smochinului… Până la urmă, nu putem spune că era chiar perfect, în adevăratul sens al acestui cuvânt, nu-i aşa?
        Şi nu văd legătura cu cele spuse anterior. Înţeleg că ai o… aplecare spre religia creştină, dar Iisus şi alte basme religioase nu sunt potrivite chiar în orice discuţie. Mai ales cu un ins ca mine, care nu crede în mitologia iudeo-creştino-mahomedană sau în alte mitologii.

        Apreciază

  4. honeybee zice:

    Ragnar, cred ca minciunile descoperite provoaca rani mai adanci si mai dureroase decat orice adevar exprimat.Conteaza doar modul de expunere al unui fapt real…Sa minti ca sa nu lezezi sentimente? Dar oare nu umilesti pe cineva profund ne vazandu-l demn de aflarea adevarului?

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Cred că prea vezi lucrurile în alb şi negru şi, în plus, pari să-i consideri pe oameni un fel de… supraoameni. Oamenii sunt fiinţe extrem de labile psihic, se răzgândesc adesea, fac greşeli, erori de judecată şamd. Iar uneori nu pot dezvălui aceste lucruri fără să rănească profund alte fiinţe umane. Ce cale vezi tu fiind mai bună, atunci când adevărul poate distruge sufleteşte o altă fiinţă, o fiinţă care îţi este dragă? Nu este mai bine să minţi, chiar şi prin omisiune? Nu umileşti pe nimeni, ascunzând adevărul – de multe ori chiar, făcând asta, încerci să-l protejezi.
      Cred că privind tabloul general – minciuna este rea şi adevărul eliberator – nu vezi detaliile: adevărul poate fi dureros, devastator chiar; pe când o omisiune poate fi benignă. Sigur ar fi ideal ca toţi oamenii să spună adevărul. Dar ar mai fi şi ideal ca toţi oamenii să fie buni, onorabili, civilizaţi şi raţionali.

      Apreciază

      • honeybee zice:

        Consider ca oamenii ar trebui sa aibe coloana vertebrala si acest lucru nu necesita sa fii supraom. Eu prefer adevarul in locul oricarei minciuni. 🙂 Si dupa cum am observat oamenii nu mint din altruism ci din egoism…Faptul ca zici ca minti de dragul de a menaja pe cineva este doar o scuza in fata constiintei tale…Dar, bineinteles din punctul meu de vedere. 🙂

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Cred că ai înţeles greşit cele spuse de mine, trăgând concluzia că ar fi vorba despre a spune adevărul în relaţiile cu cei foarte dragi nouă. Există adevăruri care nu au niciun efect negativ asupra celui care le-ar putea rosti, dar acesta poate alege să tacă (minţind astfel prin omisiune), pentru a-i proteja pe alţii, care nu sunt neapărat persoanele cele mai dragi sufletului său. Nu este vorba, aşadar, de a ascunde ceva din egoism, ca să nu suferi tu. Dacă nu îţi poţi imagina astfel de cazuri, poftim câteva:
        – într-o zi observi pe soţul/soţia cuiva cunoscut sărutând romantic pe altcineva pe stradă. Îi spui sau nu-i spui acelei persoane despre asta? Îţi poţi asuma consecinţele care decurg din asta, şi care pot fi, inclusiv, tragice? Avem dreptul să intervenim brutal în destinul celor de lângă noi? Putem, desigur, adopta cu uşurinţă poziţia habotnicului religios: „Eu rostesc numai adevărul, indiferent de consecinţe. Dumnezeu să ne judece pe toţi, dacă am făcut bine sau nu.” Dar aceasta este calea cea bună? Dacă cel înşelat, în urma informării noastre, întreprinde ceva groaznic: uciderea trădătorului sau sinuciderea. Ne putem asuma asta? Nu ar însemna să fim nişte oameni răi, nepăsători faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla? Sau, dacă vrei, nişte supraoameni, nişte oameni lipsiţi de emoţii. Şi, la urma urmei, în acest caz, nu vorbim despre egoism pur? De ce rostim adevărul? Pentru că noi ştim ceva şi nu putem suporta să ştim că persoana cunoscută nouă nu ştie acel lucru, deci noi suferim că nu ştie şi că este umilită şi înşelată, recte, dovedim egoism pur;
        – un copil de cinci ani te întreabă: „Alex (un copil mai mare) mi-a spus că nu există Moş Crăciun. Este adevărat?” Ce-i spui acestui copil? Îi spui o minciună sau îi zdrobeşti una dintre cele mai frumoase poveşti ale copilăriei – credinţa în Moş Crăciun – şi-i spui adevărul? Este aşa de uşor de ales? Ce ai fi preferat tu, când erai mică? Eu aş fi preferat să cred în povestea magică a lui Moş Crăciun şi, în consecinţă, nu aş putea rosti adevărul în acest caz;
        – unui copil de opt ani, rudă de-a ta, îi moare mama şi te întreabă: „Mama este în cer acum, cu Dumnezeu şi cu îngerii, nu-i aşa?” Ce îi spui? Mă rog, din câte ştiu, tu eşti credincioasă şi ai putea să-i spui că aşa este. Dar, dacă eşti creştin-ortodoxă, nu ar trebui să-i spui că acum mama sa este moartă şi aşteaptă, alături de ceilalţi morţi, Învierea şi Judecata de Apoi? Nu ar trebui să-i spui versiunea dogmatică şi să-i spui că doar acei oameni sfinţi sunt acum cu Domnul, cei care au trăit conform cu preceptele religioase şi despre care Domnul ne înştiinţează că sunt cu el, pentru că trupurile lor nu putrezesc şi răspândesc o aromă frumoasă atunci când sunt dezgropate şi au făcut minuni înainte sau după moarte? Dar acesta este adevărul Bisericii. Eu, care nu cred în aceste basme, ar trebui să-i spun că maică-sa este moartă, acum şi pentru eternitate, şi că nu există Dumnezeu şi nici îngeri, că acestea sunt nişte poveşti antice de adormit copiii şi că un om raţional nu mai trebuie să creadă ceea ce au scris alţi oameni, nu Dumnezeu, cu milenii în urmă. Ce „adevăr” este cel care trebuie rostit în acest caz? Nu ar trebui oare să mint, spunându-i că maică-sa este în cer, cu Dumnezeu? Nu aşa ar fi… uman?
        Aşa cum am mai spus, prea vezi lucrurile în alb şi negru. Şi, să nu uităm, adevărul este alunecos. Ceea ce tu consideri ca fiind adevărat, alţii pot considera fals. Nu vreau să intru în amănunte, dar, pe scurt, vorbim despre un lucru că este adevărat atunci când are o corespondenţă cu realitatea sau/şi asupra căruia există un consens. Cel mai potrivit exemplu aici este neutrinul lui Fermi: când a scris despre neutrin, Fermi era printre cei foarte puţini la număr care credea că există, restul comunităţii ştiinţifice a râs de el, revista Nature spunând chiar despre lucrarea sa că este „too remote from reality”, atunci când a respins publicarea. Mai târziu, s-a dovedit că Fermi avusese dreptate. Aşadar, adevărul este schimbător. Desigur, există adevăruri imuabile (de ex.: soarele este o stea), dar există şi multe adevăruri care pot fi revizuite cu timpul (de ex.: în trecut, homosexualitatea era clasificată drept boală psihică, acum nu mai este).

        Apreciază

  5. Iosif zice:

    Întrun sistem al minciunii,în care se minte la toate nivelele societatii,adevarul nu va fi tolerat,nu va reusi sa supravietuiasca decât printr-o interventie ‘miraculoasa’,ceea ce cred ca se va produce în scurt timp,iar eliminarea definitiva a consecintelor minciunii va avea loc pe fondul unei catastrofe mondiale în care toate fortele naturii se vor dezlantui asupra Terrei,lasând în urma un pamânt nou ,curat,maturat si dezinfectat de aceasta otrava milenara a minciunii si înselaciunilor omului rational-sentimental cunoscator de bine si rau,creat dupa chipul lui Dumnezeu !…
    Evenimente de acest gen sunt déjà vizibile pe alocuri,însa cine ia seama la aceste avertismente ? Iar când nenorocirea mondiala va ajunge la culme,va fi prea târziu sa se mai repare ceva !

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Tot felul de „profeţi” prevăd sfârşitul lumii de vreo două mii de ani încoace. Încă nu a venit. Şi probabil nu va veni prea curând.
      Natura nu se va dezlănţui împotriva noastră, pentru că natura nu are conştiinţă. De fapt, care natură? A fost, cu timpul, redusă la o cantitate neglijabilă; acum deja vorbim despre antropocen, era în care tot ceea ce se petrece pe Terra este sub semnul omului. Iar „profeţi” ai apocalipsului vor exista şi la multă vreme după moartea noastră, în timp ce lumea va merge înainte, netulburată. Poate doar 99942 Apophis să ne pună în pericol, la următoarea sa trecere pe lângă Pământ. Şi mulţi vor spune că a fost mâna Domnului. Un Creator care-şi distruge propria creaţie… Ce să spun, clar, acela este Creatorul suprem-bun! Bunătatea întruchipată, într-adevăr. În acest caz, ar interveni în treburile lumii, dar când milioane erau ţinuţi sclavi o viaţă întreagă, torturaţi, violaţi, înfometaţi, atunci nu putea, că îl ţineau principiile.
      Omul creat după chipul lui Dumnezeu… Să fim serioşi! Dacă aşa este Creatorul, atunci vai de noi!… Aceasta este încă o prostie de prin cărţile evreilor şi creştinilor. Dacă Dumnezeu seamănă cu omul, atunci, ghici ce, este… om. Găselniţa unor teologi, încercând să justifice această prostie evreiască, cum că „după chipul Lui” ar însemna doar că este capabil să ştie ce este bine şi ce este rău, nu are susţinere în textul iudaic, de unde rezultă indubitabil că „după chipul Lui” se referă şi, sau mai ales, la trup. Dar nu ar fi singura neconcordanţă între teologia creştină, inspirată masiv din scrierile lui Aristotel, Filon şi Plotin, şi textele biblice.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.