Cel mai credincios animal domestic

14 august 1869

Cum, iepure? Nu, nu este femeia. Adorabil, acest animăluţ. Adesea întrebările şi afirmaţiile sale par a fi încărcate de naivitate – uneori pare de-a dreptul prostănac -, dar sunt atât de subtile şi, în acelaşi timp, grosolane, şi dau dovadă de o rară vivacitate a spiritului. Şi apoi, strică totul printr-un râs, care, deşi este sănătos, este un amestec straniu de prostie, jovialitate şi răutate – aceste atribute fiind atât de des întâlnite şi la specia omenească.

Îmi aduc aminte cum, în urmă cu doi ani, într-o seară răcoroasă de septembrie, mama a venit în vizită şi m-a anunţat că mititelul a murit. M-am mirat oarecum, dar şi uitasem că mica fiinţă împlinise deja şapte anişori încă din iunie. Cum mai trece vremea! Apropo, se fac tot şapte ani la primăvară de când am ajuns în această maison de santé. Dar să revin la iepure… Da, mama mă anunţase că a murit. M-am întristat puţin – iepurele era o prezenţă agreabilă; dar m-am simţit şi uşurat de faptul că acel mic asasin a ieşit din viaţa mea. Însă destinul crud nu-şi jucase ultima sa carte în ceea ce priveşte relaţia mea cu animăluţul.

A doua zi, spre seară, mă trezesc cu iepurele la fereastră. Am rămas siderat: parcă murise! S-a strecurat cu multă dibăcie printre gratiile ferestrei, prin care abia îmi încăpea braţul ceva mai sus de cot. Vă miraţi? Am uitat să vă spun că nu este un iepure normal, ca să zic aşa, mititelul este chiar un mititel: este un demn urmaş al Lapin de Nicard, având o superbă blăniţă de culoare gri-albăstrui. Când stă în bătaia soarelui, blăniţa lui aruncă reflexe fantastice de culoarea cerului înnorat. L-am întrebat atunci cum se face că este încă viu. Năzdrăvanul mi-a reamintit, pe un ton şugubăţ, despre vremurile când îmi povestea că este nemuritor, mirându-se totodată de mirarea mea. Da, uitasem şi asta: poveştile iepurelui demonic despre imortalitatea sa. L-am confruntat atunci cu spusele mamei mele, la care mi-a replicat, plictisit, că bătrâna pur şi simplu nu vede bine, că el a lăsat o cârpă albastră în cuşcă şi a zbughit-o, iar aceasta pesemne a îngropat cârpa cu pricina, crezând că este el. Nu mai ştiam ce să zic – povestea iepurelui părea verosimilă.

De atunci, creatura îşi petrece vremea cu mine. Avem tot felul de discuţii, mai ales despre filosofie. Iepurele are un dinte împotriva lui Spinoza, ceea ne face să ne contrazicem deseori. Mie îmi este clar că Spinoza este cel care i-a arătat calea lui Leibniz, cu optimismul său, cu lumea aceasta care este cea mai bună dintre toate lumile posibile, şi ce dovadă mai clară putem avea în această privinţă decât să privim pe fereastră? Iată, chiar în această clipă, micul trib de vrăbiuţe ţopăie printre crengile stejarului nostru. Ce lume frumoasă! Sigur, iepurele nu-i de acord, spune că vrăbiile sunt nişte creaturi tâmpite şi lacome, copacii sunt plini de omizi scârboase, iar împotriva lui Spinoza a scris chiar un mic eseu, de vreo două pagini, pe care-l voi insera în aceste memorii mai târziu, ca o dovadă a elocvenţei şi coerenţei acestui blănos mic.

Chiar dacă petrecem împreună clipe frumoase, iepurele, din motive pe care pot numai să le bănuiesc, a ales să rămână nevăzut pentru ceilalţi, tăinuindu-şi prezenţa. Am vrut să-i stric ploile, într-o dimineaţă în care doctorul Counelle îşi făcea vizita sa matinală, iar iepurele se ascunsese, aşa cum făcea întotdeauna, sub pat. I-am spus lui Counelle despre iepure. Acesta a mijit ochii, a îngăimat un ”hm, interesant”, şi-a notat ceva în carneţel şi apoi m-a îndemnat să-i mai spun câte ceva despre iepure. I-am spus să privească sub pat, ca să se convingă. A clipit de câteva ori, dar la insistenţele mele ne-am aplecat şi am privit împreună sub pat. Am fost surprins: iepurele nu era acolo. Când m-am ridicat, am reuşit să văd cu coada ochiului o urmă de blăniţă albăstruie, strecurându-se printre gratiile ferestrei. Am strigat atunci la Counelle: ”Priviţi! Afurisitul tocmai iese pe fereastră!”

M-a privit grav pe deasupra ochelarilor şi am mers împreună la fereastră, dar iepurele era de negăsit. Afurisitul cred că se strecurase pe când vorbeam cu Counelle spre fereastră, se ascunsese în dosul biroului la care scriu acum, şi când noi ne-am uitat sub pat, o tulise afară. I-am înţeles jocul imediat: încearcă să mă scoată nebun!

După asta, Counelle mi-a spus, pe un ton marţial, că dacă voi continua să am asemenea vedenii, cu iepurele, prezumtivul asasin al soţiei mele (”prezumtiv” a spus Counelle, eu ştiu că este de-adevăratelea), va fi nevoit să-mi administreze medicamentaţie serioasă, pe lângă un tratament intensiv cu duşuri reci. Am sesizat pe loc pericolul şi i-am spus că am glumit, că am vrut să-i joc o farsă, pentru că eram puţin cam plictisit. M-a crezut, şi m-a admonestat pentru ”farsa puerilă”, aşa cum a numit-o el.

Mai târziu, iepurele a revenit în cameră, cu un rânjet malefic pe chip, amuzându-se de ceea ce făcuse şi spunând: ”Ce să vezi, nici urmă de iepure!” Aici trebuie să precizez că este un animăluţ foarte curat: iese mereu pe fereastră, pentru a-şi face nevoile. De asemenea, tot de afară îşi procură şi hrana, cu excepţia iernii, când mănâncă din legumele şi fructele mele. Pe lângă asta, susţine el, şi-a făcut o vizuină la marginea pădurii de lângă pensiunea noastră, unde doseşte mereu fân. Aşa se explică faptul că menajera nu găseşte vreodată urme de iepure prin cameră. Şi prin urme, sper că înţelegeţi ce anume am vrut să spun.

Hm… Iată însă cum am divagat, pornind de la o idee despre cel mai credincios animal domestic şi ajungând la infamul de iepure. Ce vreţi, mititelul este singurul care mă mai ajută să-mi alung plictiseala, oricâtă răutate s-ar ascunde într-însul. Şi tot el a fost prilejul să-mi întrerup memoriile, care ar fi trebuit să fie lineare, cu o analepsă şi chiar o prolepsă (aţi aflat astfel că au trecut aproape şapte ani de când sunt aici). Cât despre cel mai credincios animal domestic, voi relua această idee altcândva, acum mi s-a făcut destul de somn; iar eu nu ratez vreodată ocazia unui somn bun.

Daimon Q.

Reclame

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Daimon Q.. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Cel mai credincios animal domestic

  1. Iosif zice:

    Mare pisicher,acest …’iepurila’ !

    Apreciat de 1 persoană

  2. Iosif zice:

    Un… „La multi ani !”( anticipat ) la „…maison de santé…” . Sa ai parte de o ‘recuperare grabnica si integrala’. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s