Un membru al Ghildei

Își privi oarecum absent ceasul de colecție, din aur masiv, al cărui secundar, pe care se aflau diamante minuscule, se plimba neobosit de la nord spre est. În curând, totul urma să se încheie, și încă o sută de milioane de vite urmau să coboare în abis, ființe devenite inutile odată cu noile mașini care le înlocuiau. Pe chipul său nu se citea nicio urmă de remușcare, știind în sinea sa că oamenii n-au fost nicicând egali; că sloganul desuet libertate, egalitate, fraternitate fusese inventat de către înaintașii săi, nu într-o clipă de slăbiciune, ci într-un moment de geniu, spre a păcăli vitele că stăpânii nu există, că n-au existat vreodată; și mai știa că aceia nici măcar oameni nu puteau fi numiți. Puteau fi, desigur, sterilizați, și își amintise că și el susținuse această idee, care îi mai ușura din bruma de conștiință rămasă, ca o amintire neplăcută a faptului că aparținea, până la urmă, aceleiași specii terestre, fostele maimuțe care-și plăsmuiseră zei și apoi, într-o clipă de apostazie prelungită pe parcursul unor secole, renunțaseră la acest gând și se ridicaseră pe ei înșiși pe postament. Dar sterilizarea necesita timp și resurse, și erau nevoiți apoi să-i vadă agonizând lent în așteptarea plecării spre crepuscul. Ca să nu mai spunem că în tot acest timp cineva trebuia să-i hrănească, așa inutili cum erau. Aici a fost și punctul de divergență, niciunul dintre membrii Ghildei nedorind să-și asume această sarcină.

Era un proces nedureros. Știa asta, dar parcă ceva nu-i dădea pace și, stând așezat în fața mesei din mahon, lua câte o boabă din strugurele roz aflat într-o farfurie albă, cu floricele albastre, un model englezesc străvechi, realizat într-una din acele manufacturi dispărute. Se trimite o comandă wireless în microcipul implantat, funcțiile cerebrale primitive încetează, opresc pulsul și respirația, iar apoi vin debarasatorii mecanici, care iau trupurile și le duc la cel mai apropiat crematoriu. Și asta necesita resurse, dar față de soluția sterilizării costurile erau mult, mult mai reduse. Nu exista altă soluție, își spuse încă o dată. Ce am putea face cu aceste vite? Lumea a mers înainte, noi ne-am asumat deschis conducerea, nimeni nu a putut să ne conteste, noua noastră putere mecanică era de necombătut, revoluțiile erau imposibile într-o lume apatică, aflată la cheremul microcipului, iar avansul tehnologic necontenit a determinat ca multe vite, cele mai multe de fapt, să devină inutile și costisitoare. După această reducere de o sută de milioane, nu mai erau în lume nici trei sute de milioane de vite. Iar în curând, noile máquinas autorreplicantes vor face ca și acestea să devină depășite și, în mod firesc, va fi nevoie să fie trase pe dreapta. Îi plăcea să se joace cu astfel de expresii ale unei lumi dispărute și care nu mai însemnau nimic în aceste timpuri moderne. Vom rămâne doar noi, membrii Ghildei, cei zece mii.

Nu-l speria eternitatea. Dacă la început, membrii Ghildei erau forțați să se retragă, să-și însceneze moartea, după ce împlineau nouăzeci sau o sută de ani, sau chiar mai devreme, și să o ia de capăt sub altă identitate, întineriți și de nerecunoscut, acum vitele nici nu aveau habar că stăpânii lor sunt nemuritori. Impulsurile microcipului le controlau fluxurile cognitive, iar percepțiile lor asupra mediului erau deformate. Destul de trist, dacă te gândești. Bietele vite se cred libere. Dar lăsă cu repeziciune aceste gânduri la o parte și se îndreptă spre bibliotecă: dorea să-și piardă vremea într-o manieră demodată, citind o carte care să-l destindă. Ce să fie astăzi? Privi, cu un zâmbet timid, spre cele mai mult de douăzeci de mii de volume legate în piele de vițel, o colecție decadentă în epoca mașinilor, și ochii i se opriră asupra unui titlu obscur: Flags in the Dust. Asta trebuie să fie interesantă, își spuse. Avea să fie imersat în următoarele ore într-o lume apusă, una care-l atrăgea printr-un farmec aparte, dar pe care, la un anumit nivel, o disprețuia profund. Era viciul său, singurul său viciu; în vreme ce membrii Ghildei căzuseră cu toții în patima realității virtuale, din care practic nu mai ieșeau, nici chiar pentru o ședință: era nevoit să meargă în lumea lor, în acel spațiu virtual pe care îl ura, dar care imita perfect lumea reală. Lumea reală… Pentru un moment, această sintagmă îi sună extrem de straniu în minte. Dar degetele sale apucaseră deja cartea și, pe nesimțite, alunecase printre cuvinte care-i aduceau imagini stranii. Uitase deja de cele o sută de milioane de vite, care între timp ajunseseră o pulbere fină ce se ridica spre cerul colorat în galben-electric și impenetrabil, străjuit de scutul electromagnetic care oprea orice obiect străin în afara razelor solare filtrate și care devenise necesar odată cu dispariția ozonului.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Tentative literare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Un membru al Ghildei

  1. Iosif zice:

    Îmi place stilul acestei viziuni s.f.,dealtfel verosimila ! Bietele …”vite” …!:)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s