A scrie sau a nu scrie

Am deschis fișierul Word, am scris data și ora, și mă regăseam schimbând ora după alte cinci minute, deoarece gândurile nu voiseră să pornească în mod forțat. Dar au pornit, fiind încă o tentativă reușită de a scrie nedirijat de eter, ci forțând pur și simplu cuvintele să ia o direcție voită. Nu este însă un motiv de laudă. Cu câteva zile mai devreme, am scris o parte dintr-o povestire, două pagini de caiet studențesc fără oprire, care ajung, în general, să fie patru pagini tip A4 în Word. Și apoi m-am oprit. Am simțit, pe măsură ce povestea a evoluat, că sunt prea multe detalii; că lucrurile nu sunt atât de clare, așa cum erau în mintea mea; iar aceste impresii au fost însoțite de o plictiseală crescândă: de ce ar trebui să transcriu ceea ce am în cap? Nici măcar nu iese la fel, efectuând modificări ale poveștilor adăpostite în gânduri chiar în timp ce le așez pe hârtie. Așa că am abandonat povestea; nu este o pierdere, eu o știu deja, cu fiecare detaliu, iar asta este suficient pentru ca să-mi piară cheful de-a o mai scrie. Poate într-o zi de îngrozitoare plictiseală o voi relua însă. Nu mă aștept să fiu plictisit mai devreme de anul 2020. Poate nici atunci.

O voce neplăcută, cu un timbru subțirel și ușor hârșâit, îmi șoptește: ”Neputință, maestre (cu un accent ironic pe al doilea cuvânt). Cine ți-a spus că ai putea scrie ceva valoros? Ce, te crezi un al doilea de Balzac? Și cine mai citește Balzac în vremurile noastre? Te-ai și găsit să vrei să scrii în epoca în care nimeni nu mai citește decât citate cu o poză în fundal!” Nu vreau să comentez aceste afirmații. Prefer să înjur, dar voi păstra înjurătura departe de ochii celor care citesc acest text.

Găsesc interesant faptul că avalanșa de vorbe de sorginte eterică mă caută mai ales atunci când n-am ustensilele necesare pentru a putea scrie. Cineva mi-a sugerat să înregistrez cuvintele. O dată am făcut-o. Acele cuvinte încă zac într-un fișier .amr dintr-un telefon, la mai mult de un an după ce au fost înregistrate. În această noapte s-a întâmplat la fel: două povești m-au căutat, una destul de interesantă. Însă, odată ajuns în fața mașinii electronice de scris,  vreo două ore mai târziu, m-a cuprins un sentiment ciudat: am spus ”Nu”. Exact, nu am mai vrut să transcriu acele povești, deși îmi erau încă proaspete în minte. Dacă afurisitele de vorbe vin din eter, să facă bine și să mă găsească atunci când le pot scrie. Am zis!

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Jurnal. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la A scrie sau a nu scrie

  1. Iosif zice:

    Fiecare persoana rational-sentimentala este angrenata în vârtejul acestui razboi ‘civil’ intern de la începutul existentei bio-fizice,uneori pâna la epuizarea totala a celor ‘doua’ armate combatante. Trupul si sufletul sunt doua armate ce lupta pentru suprematie,însa de cele mai multe ori se nimicesc reciproc datorita …INCONSTIENTEI !:)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s