Singurul membru al Ghildei

Numele meu este Daimon Henry-Daniel de Rohan. Prenumele meu ciudat mi-a fost dat după un strămoș care a ajuns la nebuni, susținând că un iepure demonic i-a ucis soția; aceasta fiind de fapt nevătămată și neavând vreun iepure. Scriu aceste cuvinte pentru propria mea plăcere, nimeni altcineva nu a mai văzut și nici nu va vedea vreodată aceste rânduri. Am simțit însă întotdeauna acest impuls: de a scrie. Și îmi place să cred că am oarece talent la asta. Și chiar de nu aș avea, nu mai sunt critici să o spună.

Astăzi se împlinesc cinci mii de ani de la ultima întrunire a Ghildei, prilejuită de retragerea ultimelor vite. Sosise vremea mașinilor care se fabricau singure, iar vitele nu mai erau necesare. După această dată, membrii Ghildei nu au mai părăsit realitatea virtuală. Mă rog, mai puțin unul, care nici nu a bântuit prea mult acel tărâm fantasmagoric. După retragerea vitelor, fiecare membru al Ghildei s-a izolat pe un domeniu variind între 10.000 și 50.000 de hectare, locuind în case complet automatizate și fiind serviți de mașini. Membrii mai aveau un număr variabil de locuințe, amplasate prin fostele stațiuni turistice, dar acestea fuseseră practic abandonate, cu timpul. Doar eu le mai foloseam pe ale mele, mergând adesea în excursii prelungite, de două sau trei săptămâni. Restul planetei a fost abandonat fiarelor sălbatice, devenind un fel de paradis pentru… viață. În toată această vreme, am fost ocupat citind și scriind, învățând mereu lucruri noi. Dar poate ar fi mai bine să descriu programul unei zile obișnuite.

Mă trezeam devreme, la opt dimineața cel târziu, adesea însă pe la șapte și jumătate. Îmi plăcea să mă trezesc liber, fără să pun alarma sau vreo mașină să mă trezească. Mă spălam, mă schimbam și în jurul orei nouă luam micul dejun, care era reprezentat de o variațiune pe aceeași temă: ouă, șuncă, felurite brânzeturi, roșii, fructe diverse și desert, nelipsind o cafeluță cu lapte. Apoi îmi făceam siesta de după fiecare masă, citind ceva, timp de aproximativ o oră. Uneori ieșeam și mă plimbam prin parcul de 1000 de hectare care înconjura vila sau prin cele 15000 de hectare de pădure controlată, ceea ce însemna că nu avea bestii periculoase, ci doar ființe nevinovate. Pe la orele prânzului, în zilele călduroase, pictam vreun peisaj, în curte, în parc sau chiar în pădure. Apoi, în jurul orei treisprezece, luam un prânz copios, cu feluri variate de mâncare. Urma obișnuita siestă, timp în care iarăși citeam sau urmăream un film vechi de mii de ani. Câteodată însă nu făceam decât să zac pe o canapea și să ascult muzică la fel de veche. Între orele 15 și 17 încercam să scriu diverse lucruri. Nu am dus vreodată lipsă de imaginație, iar scrierile mele cuprindeau domenii variate, de la filosofie, la science fiction sau chiar comentarii la diverse cărți citite. La ora cinci beam un ceai și luam o gustărică, lungind acest moment până pe la ora 18. După această oră, adesea mai făceam o plimbare prin parc sau prin pădure, ascultând liniștea, frunzele foșnind sau trilul păsărelelor. Mă întorceam în jurul orei 20 și, de obicei, făceam câteva exerciții fizice. La ora 21 luam întotdeauna cina, după care mai citeam puțin și mă culcam pe la 22:30 sau chiar mai devreme. Deviam de la aceste obiceiuri doar în cele patru sau cinci excursii anuale, când mergeam într-una dintre cele douăzeci de case de vacanță pe care le aveam. Atunci mai mult pierdeam vremea, lâncezind la soare, plimbându-mă sau dormind mult.

Poate părea plictisitor, dar în această vreme am citit jumătate de milion de cărți, am pictat aproape o sută de mii de tablouri și am scris vreo trei milioane de pagini. Am învățat să stăpânesc arta programării mașinilor și am izbutit să accesez rețeaua planetară de sateliți care controlează scutul electromagnetic, rețeaua defensivă de sateliți înarmați și ultima linie de apărare planetară cu rachete robot anti-asteroid. Aceste succese m-au determinat să accesez și realitatea virtuală, locul unde sălășluiau ceilalți membri ai Ghildei. Am avut astfel ocazia să-i spionez în mediul lor, atât cel virtual, cât și cel real. Ceea ce am văzut însă m-a dezgustat.

Ceilalți membri ai Ghildei deveniseră un fel de legume scârboase, supraponderale, atașați la tot felul de cabluri și furtunuri, hrăniți, spălați și îngrijiți de mașini. Din când în când grăsimea în exces le era îndepărtată prin liposucțiune. I-am privit o vreme îndelungată, poate o sută de ani, așteptând o schimbare în comportamentul lor. Dar realitatea virtuală îi absorbise cu totul. Preferau să trăiască acolo, unde erau un fel de zei, guvernând destinele unor ființe inexistente, niște programe de calculator, ce-i drept, foarte avansate și imitând perfect o ființă reală. Dar nu am mai putut suporta acele balene leneșe și pline de cabluri și, într-o zi de vară a anului trecut, am reprogramat mașinile care îi serveau să-i decapiteze. Pe toți. A fost o moarte blândă. Capul nici nu a știut că a fost separat de trup, continuând să mai viețuiască aproape două minute în realitatea virtuală, până când existența li s-a scurs încet în neant. Nu are rost să insist prea mult asupra acestor detalii; important este că aceștia nu mai sunt.

Da, acum sunt singur. Tocmai termin de scris asta și voi asculta puțin un fragment de Delibes: Lakmé. Niște voci divine, care vin din negura secolelor trecute să-mi încânte urechile.  Mie și numai mie. Sunt singur. Am mai spus asta. Programul meu este, în general, neschimbat. Și nu prevăd să apară ceva nou în eternitatea ce mă așteaptă.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Tentative literare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Singurul membru al Ghildei

  1. iosif zice:

    Oare chiar tu sa fii ingerul pazitor al Gildei …? Tu chiar esti …atemporal !(:

    Apreciază

  2. Iosif zice:

    E superba singuratatea „eternitatii”,în care privesti contemplativ multimea membrilor Gildei urmaritori de ‘pokemoni’, decapitati,fara a simti durerea,iar toata aceasta scena pe fondul muzical,al „vocilor divine”…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s