Dor

Acest cuvânt din trei litere și care evocă atâtea… Dar nu dorul păstorilor pendulând în infinitul ondulat al lui Lucian Blaga, ci unul mai apropiat de acel Sehnsucht al lui C.S. Lewis. Pare ciudat să spui: mi-e dor de Dumnezeu. Însă unii oameni îl pierd pe Dumnezeu; se întâmplă într-un mod asemănător cu pierderea unui părinte: moare și nu se mai întoarce. Iar după o vreme ți se face dor, deși știi bine că nu ajută la ceva. Dar cum s-a întâmplat să-L pierd pe Dumnezeu?

Până la opt ani, am trăit în casa bunicilor mei. În colțul fiecărei camere locuibile s-au aflat mereu icoane, care au fost și încă mai sunt în acea parte a țării pietrele ce străjuiesc drumul lui Dumnezeu, așa cum bine a spus Rilke despre icoanele rusești. Am învățat cuvintele Rugăciunii încă de mic și știam că în Ceruri se găsea Domnul, Tatăl nostru. Apoi, după vârsta de opt ani, părinții m-au luat la ei, aducându-mă în capitala țării.

Doi ani au trecut până când, la îndemnul tatălui meu de a citi Biblia, am replicat: cartea aceea e plină de minciuni! Atât de repede a reușit el, tocmai el, prefăcutul creștin, mai mult un creștin după Vechiul Testament și încă și mai mult doar un alt om rătăcit în superstiții, să-L scoată pe Dumnezeu din inima mea, să-L reducă la inexistență, să nască ode macabre omului-maimuță.

L-am recuperat vreodată? Pot spune că da. Nu știu cum sau de ce s-a întâmplat, însă cred că a fost la scurtă vreme după nihilismul indus și de vorbele lui Nietzsche. Undeva a prins viață ideea unei vocații pastorale, iar asta m-a dus către texte precum Istoria B.O.R. și Dogmatica ortodoxă, iar de la acestea am ajuns la altele, filosofice, metafizice, care lăsau loc și unui Dumnezeu într-un univers ateist-evoluționist.

Paradigma Nimicului orb fusese clătinată. Am intrat atunci și într-o perioadă a vieții care m-a purtat prin locuri străine și aducătoare de tristețe. Atunci însă, poate și de asta (omul slab privește spre Cer), am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Atât de aproape încât am ajuns la dialoguri… nu, monologuri nocturne, sub cerul gol, cu El. Acolo, în grădina în care a trăit o scurtă vreme un motan negru, mi-am pierdut multe nopți vorbind singur; și chiar dacă n-am primit răspunsuri, în acele clipe sufletul mi se umplea de o duioșie pe care n-o voi mai regăsi ulterior. Apoi, ceva s-a întâmplat, ceva ce mi-a zdruncinat și, în cele din urmă, ucis credința.

Într-o noapte călduroasă de iunie, un motan negru a plecat în neant și nu s-a mai întors. Aveam să continui să-l strig vreme de încă șase luni, în fiecare seară, în fiecare dimineață, cu toate că aflasem, poate la vreo lună după dispariția sa, că un motan negru zăcuse mort lângă un copac de pe trotuarul aflat nu departe de casa în care locuiam: trotuar pe lângă care treceam în fiecare zi, dar pe cealaltă parte. Probabil trecusem în acea dimineață chiar pe lângă el… Și nu l-am văzut. Am întrebat de ce și nu am primit răspuns (nu primisem nici înainte).

Dar poate nu a fost asta: poate moartea motanului negru a fost doar un pretext. Sau poate a contat mai mult liniștea spulberată, când, iarăși, am întrebat de ce. Sau poate pur și simplu, vremea copilăriei, a credinței în lucruri nevăzute și în povești trecuse. Singura certitudine este însă că într-o zi, privind înăuntru, nu am mai găsit vreo urmă de-a lui Dumnezeu. Pierise din sufletul meu. S-a dus și nu s-a mai întors. Uneori însă mi se face dor. Este firesc: orice pierdere provoacă astfel de sentimente.

Însă aceasta este doar o poveste a unui om mai tânăr decât mine, mai puțin cinic, mai naiv și mai pierdut în oceanul Speranței decât sunt eu astăzi. Au fost și momente când, în naivitatea mea, am fost mânios pe El pentru că nu există. Au fost și clipe când am vrut să merg în biserica acelei frumoase mănăstiri și să mă tăvălesc la picioarele Pantocratorului și să plâng și să urlu: De ce? De ce a trebuit să nu exiști? Iar credincioșii siderați să se împartă în mai multe tabere: unii cărora să le fie milă; alții care să se cutremure, scăzându-le credința; și mulți, creștini ca tatăl meu, să se ridice, să se enerveze și să mă scoată mânioși pe brațe din biserică, sub motiv că sunt nebun. La care eu, scăpat din mâinile lor, să-mi scot boabele de grâu din buzunare, pregătite dinainte pentru drumul spre casă, și să le împrăștii pe morminte, ca vrăbiile să vină și să le mănânce și să ciripească voioase și să le țină companie celor îngropați acolo: poate printre ei ar fi fost vreunul ca Iliușa, copilul fanteziei lui Dostoievski, căruia să-i fie urât singur în pământul rece și mut.

Of, triste ființe pierdute! De ce s-a întâmplat un accident atât de nefericit, precum nișa cognitivă? (Cât de greu este să știi că-i ceri socoteală Nimicului! Și absurd…) Toate speciile acestei planete erau la locul lor; era un paradis sălbatic și nemilos, dar era al lor: al celor care privesc cerul în tăcere, fără să caute umbre sau răspunsuri. Lumea asta nu avea nevoie de un distrugător, de o ființă atât de suferindă încât să se ridice pe sine la rangul de zeu, atunci când și-a înțeles soarta haină de hrană a viermilor și să-și caute nemurirea iscodind mașinile. Pentru că, dacă o va obține, atunci nu va mai conta: acei copii ai omului își vor fi pierdut de mult omenia, iar toți poeții vor fi fost morți, zdrobiți de cântecul mașinilor.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Dor

  1. Iosif zice:

    O excelenta si profunda analiza a perceptiei Credintei autentice,care e pe cale de disparitie datorita inteligentei „zeilor”(serpi si pui de napârci) de pe muntele „Olimp” inaccesibil muritorilor de rând,protejati de „semizei” si „ciclopi” uriasi,dotati cu „ochi” vigilenti,care supravegheaza masele de „sclavi” muritori de rând,ca nu cumva vre’unul mai istet si curajos,sa escaladeze înaltimea muntelui,sa descopere secretul „zeilor” nemuritori,si astfel „ei” sa piarda avantajele stapânirii milenare a pamântului si asupririi muritorilor.
    Se pare însa,ca tocmai aceasta frica a „lor” de a pierde controlul maselor de „sclavi” tinuti în obscuritatea legilor (taina faradelegii),facute de „ei” excluzându-L din ecuatia vietii pe Cel Ce Este Calea,Adevar si Viata Absoluta,manifestare a *IUBIRII* Absolute,Lumina lumii,Hristos,le va scoate în evidenta nelegiuirile înselaciunii si minciunilor milenare,provocându-le pierderea definitiva a guvernarii planetei Terra .
    Sa ai pace si *IUBIRE* în Suflet !

    Apreciază

  2. inexprimabil zice:

    Mno, asta-i tare. Mai tare decat obisnuiesti.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s