Afinități elective

Era o dimineață rară, a acestei veri trecute, cu un soare plăcut, iar eu stăteam în balcon și îmi beam ceaiul negru adus din Assam, îndulcit cu zahăr din trestie adus din Columbia, în care pusesem un strop de lapte, servit cu puțin chec fabricat în Niederösterreich, și ascultam o melodie veche, ba chiar murmuram ”Lieb Vaterland, magst ruhig sein”, amintindu-mi brusc, în acest context germanic, de faptul că Faulkner spusese despre muzica lui Wagner că este pentru tineri germani barbari și simpli, admițând că atunci și eu sunt un suflet barbar și simplu, pentru că îmi tresaltă inima la astfel de muzici din țara străbunilor mei, când s-a petrecut un eveniment groaznic: unul dintre vecini începuse să fumeze, iar fumul absolut scârbos năvălea peste mine. M-am ridicat, înjurând în barbă, și am închis fereastra. Nu mai spun că mi-am savurat ceaiul și checul cu noduri. Apoi, mi-am adus brusc aminte un vis ciudat ce-l avusesem în noaptea dinainte.

Se făcea că stăteam liniștit în pivnița lui Auerbach, ascultând cântecele vesele ale bețivanilor, și tocmai voiam să-i cer Satanei ca din cepul mesei să nu curgă numai vin, ci și puțină pâine de secară, din cea iubită de Mynheer Peeperkorn, gândindu-mă la gusturile muzicale ale lui Hans Castorp, căutând să zăresc Moartea în cântecelul țărănesc devenit Teiul lui Schubert, când înăuntru năvăli un nebun bărbos, se așeză la masa mea și trânti cu pumnul în masă, zicând, cu glas liniștit:

”- Acum trebuie să vii cu mine, ne vom urca pe acoperiș sub sfârleaza de vânt care intonează un epitalam, deoarece bufnița se mărită. Acolo ne vom lupta noi doi, și cine-l doboară pe celălalt, este rege și are voie să bea sânge.”

Aflat încă cu gândurile departe, dar auzind ceva despre sânge, am apucat sticla cu sânge de plante culese de la poalele Muntelui Negru și am turnat în pahare, i-am întins unul și i-am zis:

– Bea! Și am băut și eu și am simțit cum căldura mă moleșește, când l-am auzit pe micul Oskar Matzerath, care se afla la masa mea, spunându-mi în șoaptă la ureche:

– Nebunul ăsta seamănă cu tine, doar că are barbă.

Am ridicat ochii înspre rânjetul nerușinat al nebunului, care-și lingea buzele de plăcere, sorbind din băutură, și l-am privit în ochii săi întunecați. Era să-i spun lui Oskar că eu n-am avut niciodată ochii negri, dar am tăcut, continuând să-l privesc pe nebun. Eram eu, doar că rânjeam și aveam barbă, ca să nu mai spun de faptul că păream nebun. Brusc am simțit nevoia să fiu unic și m-am gândit că ar fi destul de bine și să devin rege, și am zis:

– Hai pe acoperiș!

Atunci nebunul s-a ridicat, a țopăit de câteva ori de bucurie și apoi s-a așezat la loc, zicând:

– Să mai bem puțin înainte de asta!

Am fost de acord și am turnat iarăși în pahare și am băut. M-am însuflețit și am început să cânt:

”- Aici mă simt om
Aici mi-e-ngăduit să fiu!”

Iar nebunul a continuat, ceva mai răgușit:

”- Să bem, să ne veselim
Să știm de ce trăim!”

Am mai turnat câte un pahar, după care m-a luat somnul și nu mi-am mai putut ține capul sus. Am zis:

– O să dorm puțin cu capul pe masă și apoi mergem. Nebunul a fost de acord și s-a culcat și el cu capul pe masă.

Când m-am trezit, eram așezat, cu spatele sprijinit de o cabană din lemn, iar în jurul meu era un viscol cumplit. Ciudat, nu-mi era frig, deși eram îmbrăcat doar cu un pulovăr gri din lână. Nebunul nu era de găsit. M-am frecat la ochi, crezând că mi se năzărise, dar nu era așa. Ce să fie asta? m-am întrebat. Vreo glumă deșucheată de-a tovarășilor mei de băutură? Am simțit ceva în buzunar și, când m-am căutat, am găsit sticla din care băusem mai devreme: încă mai era plină pe jumătate. Am luat repede o gură, dar de unde până atunci îmi fusese cald, mi s-a făcut brusc frig. S-o pornesc ca nebunul prin viscol, fără să văd unde merg? Am mers precaut în jurul cabanei, pipăind lemnul tare și căutând ușa. Am găsit-o, dar era încuiată. Oricât m-am opintit, n-am putut s-o deschid: era făcută din lemn solid și era bine închisă. M-am rezemat oarecum resemnat de ușă și am rămas așa o vreme. Sticla o pusesem la loc, în buzunar; poate o să mai am nevoie de ea mai târziu. Stând așa, cuprins de o toropeală plăcută și periculoasă, mi-am dat seama că nu-mi mai era frig. Asta nu era bine: m-am ridicat și am făcut câteva mișcări în stânga și în dreapta, pentru a nu adormi. Apoi am auzit un glas venind din furtună. Am ascultat cu atenție: cineva cânta. Cine să fi fost oare? Și ce cânta? Până la urmă am început să-i deslușesc vorbele: era un cântecel nerușinat, unul pe care-l știam. Am început și eu să-l cânt. Celălalt tăcuse, pe moment, după care a reînceput, în tandem cu mine. Cântam amândoi ca nebunii, aruncând cuvintele obscene către viscolul turbat. Apoi l-am strigat să vină spre mine, pentru că am o sticlă cu sânge de plante. A spus că vine și și-a reluat cântecelul, dar părea că se depărtează. Degeaba i-am tot strigat că nu merge în direcția cea bună, el a continuat să cânte și să se îndepărteze. Apoi s-a oprit brusc, de parcă ar fi fost înghițit de pământ. Așteptam să aud un pitic bătând într-o tobă de tinichea, dar nu s-a întâmplat asta. Am decis atunci s-o pornesc prin viscol. Am mers și am tot mers, orbit de zăpadă, și la un moment dat am căzut pe ceea ce s-au dovedit a fi trepte. Ajuns jos, cu o durere groaznică la umărul drept, am constatat că mi s-a spart sticla din buzunar. Totodată, am observat că eram la intrarea în pivnița lui Auerbach. M-am ridicat însuflețit dintr-odată și am pătruns înăuntru să mă încălzesc.

Înăuntru era o larmă îngrozitoare. Căutând sursa gălăgiei, l-am văzut pe motanul Murr urcat pe un butoi, ținând între lăbuțe un pahar cu saramură de scrumbie și declamând de acolo:

”- Sub bolta beciului pustie
Ce glas se tânguie stingher
Chemarea-i inima-mi sfâșie:
Nu zăbovi, căci altfel pier!”

După care scăpă paharul și căzu cu capul pe butoi, adormind pe loc. M-au văzut apoi ceilalți și s-au mirat: crezuseră că am plecat acasă prin viscol. Le-am povestit tragedia prin care trecusem și au râs. Mi-au spus că de fapt cabana de care stătusem rezemat era magazia de lemne a lui Auerbach.

Nebunul stătea la aceeași masă la care-l lăsasem și mă privea cu ochi sclipitori, rânjind și acum. M-am așezat în fața lui și am comandat o sticlă nouă în locul celei sparte. Băutura licoroasă mi-a alunecat repede pe gâtlej, făcându-mă să mă încălzesc binișor. Mi s-a făcut iarăși poftă de cântat și am început să zbier:

”Vai, mie! Flori de unde
Să iau în plină iarnă,
De unde lumina soarelui
Și umbrele pământului?”

Dintr-odată însă, parcă enervat de cântecelul meu, nebunul a trântit paharul, făcându-l țăndări și a răcnit, ridicându-se totodată în picioare:

– Să mergem! Să mergem pe acoperiș! Și cine-l învinge pe celălalt va fi rege și are voie să bea sânge!

A pornit apoi spre scara ce ducea spre mansardă. M-am ridicat și eu și l-am urmat. Ceilalți ne-au privit o clipă uimiți, după care au continuat să bea de parcă nu se întâmplase nimic deosebit. Ne-am urcat pe acoperiș, strecurându-ne pe o fereastră îngustă de la mansardă, după care ne-am oprit, stând față în față în viscolul crâncen. Parcă viscolea tot mai tare, iar nebunul părea să se îndepărteze, cu pași aproape imperceptibili. Atunci i-am strigat:

– Aha, vrei să fugi, să nu pierzi rușinos lupta! Și m-am repezit la el. Ne-am tăvălit prin zăpada de pe acoperiș și apoi ne-am prăbușit, căzând amândoi cu un zgomot surd. Din fericire,  stratul de omăt era destul de gros și n-am pățit nimic. Ca prin minune, viscolul se potolise. M-am ridicat, m-am scuturat de zăpadă și m-am uitat după nebun, dar nu l-am văzut. L-am auzit însă râzând și, când am privit în sus, l-am văzut stând pe acoperiș, uitându-se la mine cu un rânjet viclean și victorios. Mi-a urlat de acolo:

– Acum o să-ți beau tot sângele!

M-am înspăimântat și am luat-o la goană. Norocul meu era că viscolul se oprise și vedeam încotro merg. Am alergat până acasă, am închis bine poarta, am intrat în casă și m-am încuiat înăuntru. M-am repezit apoi să trag obloanele la ferestre, dar când am ajuns la ultima fereastră l-am văzut pe nebun privindu-mă prin geam. M-am tras instinctiv înapoi speriat, iar el a pătruns în casă aruncându-se cu capul prin geam. Am început să răcnesc din toți rărunchii, strigând mereu același cuvânt:

– Moarte, moarte, moarte!…

Și atunci m-am trezit, cu inima bubuind și transpirat și având un gust neplăcut de sânge în gură. Se luminase deja, iar de pe masa încărcată cu flori parfumate, din tablou, mă privea chipul frumoasei mele pierdute. M-am uitat cu atenție la ea și am văzut că ”ochii frumoși străluceau, iar buzele păreau să zâmbească.”

10 octombrie 2017, noaptea

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Onirice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Afinități elective

  1. Interesantă abordare… Ești un fel de Hesse de-al nostru. Ești autentic în tot ce faci! 🙂

    Apreciază

  2. ”Un fel de”, fiindcă acest tip de scriitură lipsește din peisajul literar românesc, contemporan. Cred că ne lipseai! 🙂

    Apreciază

  3. Iosif zice:

    Câta profunzime, intunecime alb-stralucitoare si adevar tainic se afla în textele tale ! Si ce stare confortabila, deplina, de fericire, viata autentica, beatitudine atemporala,confera aceasta bautura miraculoasa.
    Un An ‘Nou Nascut’ binecuvântat cu revelatie si har, cu noi si noi revelatii, vise transpuse în cuvinte pline de savoare, profund spirituale.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Să nu exagerăm cu profunzimile astea, Iosif. 🙂 Scrierile mele sunt adesea doar o joacă de-a cuvintele. Dar să spunem că fiecare poate găsi ceea ce vrea în ele, este loc pentru toți.
      Un an nou cât mai bun și ție!

      Apreciază

  4. Iosif zice:

    Pai,eu m-am regasit perfect în jocul de cuvinte pentru ca sunt purtator de barba, „nebun” extrem de real, deranjant, enervant, nesuferit si insuportabil, pentru cei din jur, (uneori chiar si pentru mine personal) ! 🙂

    Apreciază

  5. pathtomysoul zice:

    Dragă Ragnar, am simțit aparte tot textul din postare și nu găsesc nimic mai bun decât să-ți mulțumesc și să-ți urez un An Nou mult mai bun decât ai avut pâna – acum!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s