Efortul de a gândi

Efortul de a gândi pentru a crea ceva coerent sau/şi util în domenii precum literatura, filosofia, matematica şi, în general, ştiinţa este unul colosal, aşa că omul preferă să vegeteze în cea mai mare parte a timpului, ajutat adesea şi de muzică, această alăturare arbitrară de sunete, apărută în lume din dorinţa de distracţie şi care predispune la chietism şi la delăsare. Dar poate că omul nu se înşală în atitudinea sa resemnată, contemplativă, refuzând un asemenea efort: pentru că, la urma urmei, la ce bun? (Această întrebare este poate cea mai importantă pe care şi-o poate pune omul de astăzi. Să o repetăm: La ce bun?)

Oricât de departe ai încerca să duci gândul şi să creezi ceva ce speri să aibă o semnificaţie pentru cei din jur te vei împotmoli mereu, săpând etimologic către sensurile originare, despre care se consideră că au pus fundamentele gândirii ori vei fi nevoit să apelezi la teologii speculative, căutând ceea ce „este” sau ce înseamnă „este” sau de ce există „ceva” mai degrabă decât nimic. A relua încercarea heideggeriană nu va duce, cel mai probabil, decât la o altă călătorie întortocheată şi la inventarea unui alt limbaj chinuitor, la un demers care nu poate avea decât un (alt) final steril. Iar matematicile şi ştiinţele „utile” se lovesc de aceeaşi întrebare de mai sus: la ce bun? Să abandonăm totul atunci şi să privim cu speranţă spre cer? Dar a fost vreodată ceva acolo sau este un loc unde vâjâie asurzitor nimicul?

Lumea aceasta nu oferă certitudini decât celor naivi sau deosebit de proşti sau, deseori, celor care suferă de sophomanie (un cuvânt care, aparent, posibil şi din cauza semnificaţiei sale, nici nu pare să fi pătruns în limba poporului român, cunoscut ca fiind cel mai deştept de pe planetă) şi care, nu-i aşa, au toate răspunsurile la îndemână. Ceilalţi, o categorie despre a cărei cantitate procentuală în populaţia generală nu pot specula, dar între care aş susţine că mă aflu (par nesigur, dar asta este altă poveste), se găsesc suspendaţi undeva între cer şi pământ şi aud adesea doar neantul îngâmfat şi simt răsuflarea oribilă a morţii, ghicindu-i rânjetul sinistru din nimicnicie: curând, efemeridă, curând!

Prin urmare, în contextul celor spuse până acum, orice zbatere a curenţilor cerebrali este inutilă, însă asta nu-i împiedică pe mulţi să găsească o plăcere stranie, neînţeleasă, în asemenea exerciţii cognitive absolut zadarnice. Pentru că drumul este închis şi aşa a fost mereu, acum şi în veacul vecilor.

8 martie 2018, noaptea

Reclame

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.