(Răspunzând oarecum la acel „la ce bun”, dar printr-o asumare a condiţiei de animal cognitiv şi atât, şi găsind astfel un rol gândirii, dar numai gândirii orientată către aplicabilitate.)
Gândirea sterilă este mai potrivită scriitorilor şi poeţilor. Minţile analitice care bântuie filosofia, căutând explicaţii localizatoare şi făcând analize semantico-literare, deseori fără sens, într-o manieră derrideană, ar trebui să-şi îndrepte atenţia spre domenii mai pragmatice, precum biologia, genetica sau cibernetica. Sunt întrebări care necesită răspunsuri cât mai grabnice, pentru că trebuie oprit acest carnagiu al speciei umane şi al celorlalte specii: Ce este conştiinţa de sine şi dacă poate fi aceasta definită şi transpusă într-un limbaj algoritmic? Cum oprim apoptoza şi scurtarea telomerilor? Putem reînnoi biologic organismul uman la nesfârşit? Cum putem controla clima şi cum oprim degradarea planetei? Şi mai trebuie demarată cât mai curând colonizarea spaţiului. Omenirea nu trebuie să rămână cantonată în această lume îngustă, ci trebuie să urmeze „calea de aur” şi să se împrăştie în întreg universul. Nu şapte miliarde sau zece, ci sute, mii de miliarde de oameni. Şi un nou umanism: trebuie încetată uciderea altor fiinţe. Omul poate supravieţui foarte bine cu un regim lacto-ovo-vegetarian şi nu sunt dovezi că acest regim ar afecta biologic indivizii pe termen lung sau de la o generaţie la alta.
Transferul conştiinţei umane într-un mediu artificial este însă unul riscant şi, din acest motiv, nemurirea biologică este de preferat. Chiar dacă ar fi posibilă algoritmizarea conştiinţei, nu poate exista certitudinea că algoritmii nu simulează doar conştiinţa de sine în exterior şi, alegând asta, omenirea s-ar putea sinucide în masă, devenind o colecţie de maşini, care pot simula conştiinţa de sine în exterior, dar care nu pot privi către sine, deoarece acel sine nu există.
Joaca filosofilor de-a cuvintele este un infantilism care trebuie să înceteze sau care trebuie lăsat minţilor mediocre sau celor seduşi în mod iremediabil de astfel de nimicuri şi care nu mai pot fi recuperaţi din mlaştina lor mentală. Minţile mari trebuie să se îndrepte nu către lucrurile însele, căutând sensuri şi nonsensuri, ci către utilitate şi progres. Blocaţi în ceea ce este de fapt metafizică, ascunsă viclean sub alt nume, roadele lor vor fi perpetuu absente sau, dacă vor fi, vor avea gustul amar al inutilităţii. Sau poate că nu sunt capabili decât de astfel de prozodii, atent camuflate sub efluvii de cuvinte rar folosite de către mase, pentru a induce ideea eronată că spun ceva foarte important.
9 martie 2018
