De ce râd atunci când sunt singur

(Abia am terminat de scris acest titlu, când am avut o senzaţie puternică de deja-vu: am mai scris un articol cu acest titlu, am mai avut o astfel de idee? În fine, cui îi pasă, să continuăm.)

Era o poveste de demult, cu unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii antice, asta dacă erau număraţi în număr (iarăşi: număraţi în număr) de douăzeci şi unu, sau poate chiar de o sută, pe numele său Myson, cunoscut şi drept un mare mizantrop. Se spune că, fiind surprins singur şi râzând, întrebat de ce râde, având în vedere că este de unul singur, Myson ar fi răspuns: „Tocmai de aceea”. Se mai spune şi că Diavolul ar râde şi acesta atunci când este singur, sau cel puţin aşa susţine o anecdotă medievală redată de Kierkegaard. Citind mai demult acestea, am început să râd fără să vreau (întrebare: este râsul ceva incontrolabil, se află la cheremul unor forţe obscure, care scapă cenzurii raţiunii?), găsind deosebit de amuzantă povestea cu Diavolul care râde. Apoi am căutat în memorie, încercând să aflu dacă au existat momente în care să râd de unul singur, fără să am la îndemână vreo sursă a amuzamentului, cum s-a întâmplat atunci. Şi am aflat: au existat. Mi-a venit să spun în acel moment: „Nu este memoria la dispoziţia noastră, Leibniz? Pentru unii dintre noi iată că este.” Probabil că nu mi-a venit, mai ales că nu am reuşit să-mi aduc aminte de ce am râs. (Sau poate că nu pot să spun?)

Dar râsul mi-a trecut repede şi m-a cuprins tristeţea, amintindu-mi că nu am devenit încă zeu şi, astfel, nu pot întinde mâna să te scot din moarte şi să-mi ţin promisiunea încălcată. Şi mi-am mai adus aminte că, într-o noapte de întâi spre doi octombrie, pe când mă rugam zeului tribal al israeliţilor să te salveze, erai deja mort, mai mult ca sigur, iar asta s-a întâmplat fără ca eu să simt vreun fior, fără să-mi dau seama că îngerul negru (să fie un malak?) vine să te ia. Niciun semn, nici măcar femeia din fotoliu nu m-a vizitat atunci, deşi eram singur şi în întuneric, slab şi implorând zei inexistenţi, şi aflat nu departe de locul unde mă vizitase a doua oară, atârnând în aer, tăcând răuvoitor, dar acuzatoare şi zâmbind triumfător. Nimic; lucrul sinistru s-a strecurat şi mi te-a luat, în vreme ce eu speram să te faci bine. Să fi marcat uşa cu sânge de miel? Oare aşa nu ar fi venit sau, dacă ar fi venit, ar fi făcut cale întoarsă?

Însă nu mi-am pierdut speranţa: într-o zi voi deveni zeu şi atunci vă voi aduce pe toţi din moarte. Chiar dacă nu veţi fi voi cu adevărat, ci doar plăsmuirile mele – voi, cei de care îmi aduc aminte. Fie ca monstruosul să fie monstruos!

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Delirante. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.