Ultima oară când am fost cuprins de frenezia scrisului mi s-a terminat pixul după doar opt minute. În lipsa obiectului, am butonat puţin telefonul, şi atunci am descoperit faptul că a murit Camelia, că nu mai este „printre noi”, aşa cum spunea cineva ieri. Dar a fost ea oare printre noi, cei care ne facem veacul prin lumea virtuală, în afara cuvintelor aruncate din când în când spre noi? Iată că au trecut mai bine de două luni până când o prietenă de-a ei a reuşit să afle de ce a tăcut brusc, după mesajul „sunt în spital”. Atât de departe s-a aflat de toţi cei numiţi „prieteni” din social media. Moartea ei şi întârzierea cu care am aflat (deşi am bănuit încă din ianuarie că s-a întâmplat ceva rău) m-au adus în punctul în care găsesc stranie ideea de a mai scrie (le ce bun?). Într-adevăr, la ce bun?…
În vreme ce noi continuam să ne vedem de treburile noastre frivole, ea se găsea în pământ, intrând deja în descompunere. Tot ceea ce fusese vreodată devenise o mâzgă închisă la culoare, scurgându-se din cavitatea craniană, odată cu cedarea membranelor care ţin creierul în învelişul său. Când am aflat noi despre asta, fermentaţia butirică era cel mai probabil încheiată (se întâmplă cam până în ziua 50 post deces, dar procedurile de îmbălsămare pot întârzia acest proces): bacteriile care îi fuseseră prietene începuseră să consume carcasa lăsată în urmă. Şi a părut universul tulburat în vreun fel de această abominaţiune?
Da, dar lumea este frumoasă şi trebuie să privim dincolo de asemenea orori. Pentru că ce poate fi mai frumos decât o lume în care fiecare fiinţă se naşte spre a ucide şi mânca alte fiinţe sau pentru a fi ucisă şi mâncată? Nu este oare dovada că această lume este cea mai bună dintre lumile posibile? Nu este oare dovada că suntem creaţi de un dumnezeu suprem bun, o fiinţă perfectă, care are un plan desăvârşit pentru creaţiile sale?
Putem continua să împroşcăm cu vorbe destinate celorlaţi sau chiar nouă înşine, pentru că doar asta facem, de fapt: vorbim, exprimăm ceea ce vedem în jur şi încercăm să găsim explicaţii, în general, pentru orice. O poveste de demult, spusă, şoptit sau răcnit, de orice vânt care s-a năpustit vreodată din ceruri către noi. Şi despre ce vorbeşte vântul? Spune multe lucruri care ar putea avea o semnificaţie, dacă ne străduim să găsim una. Dar, desigur, vântul vorbeşte despre nimic.
26 martie 2019, noaptea
Per aspera ad astra 
Am conștientizat nu doar tragismul morții, cât mai ales sentimentul a ceea ce urmează după, în două situații. Întâi, când, brusc, am pierdut-o pe mama, care se temea de vietățile ascunse ale pământului. Refuz să mă gândesc la cum și ce se întâmplă.
Apoi, după mulți ani, de fapt, vara trecută, a ”trecut dincolo„ un foarte bun prieten, coleg de liceu, olipic la chimie. Un tip extrem de inteligent, suferind fără să se plângă vreodată. Locuia undeva, în Ardeal. Nu ne văzuserăm din ziua în care s-au afișat rezultatele la bacaureat și fiecare a luat-o pe drumul lui.Bunici , de acum.
Atâtea ne-am spus la telefon în doi ani, că aș fi umplut nu știu câte caiete tot scriind.
Anul trecut mi-am petrecut vacanța de vară aproape de orășelul în care trăia. Muncise acolo toată viața, ca imginer chimist.
Voiam să-i fac un fel de surpriză, așa că l-am anunțat cu o săptămână înainte de a -i face vizita , împreună cu alte două colege.
Un prieten comun ne-a dus pe noi trei în cimirirul de la marginea orașului. Ardea soarele, se legănau ușor acele brazilor, trecea o turmă pe o potecă.
N/V., chimistul, singur, sub un morman de coroane….
ApreciazăApreciază