Folosind cuvinte precum duce şi aduce

Ce uşor se schimbă omul şi cum îşi uită vorbele! Când tocmai ieri renegam cuvintele şi întrebam (a câta oară?) obsesiv „la ce bun?”, pregătit fiind să iau (încă) o pauză de la scris, iată-mă revenind la poziţia chircită, într-o lumină slabă, acolo unde îmi scriu carneţelele, murdărind hârtia cu încă nişte consideraţii inutile, închis fiind în temniţa pe care singur mi-am creat-o, doborât de oboseală (am adormit cu capul pe o masă în urmă cu vreo două ore) şi aşteptând o minune, deşi nu-mi este clară natura acesteia: să fie bani, să fie ieşirea din zid a entităţii luminoase, pe care o bănuiesc tot acolo, nedorind să se mai arate o dată, sau să fie acel moment aşteptat (zadarnic) al Schimbării care să ducă la naşterea monştrilor din adâncurile munţilor sau direct la zeificare şi învierea morţilor?

Nu ştiu ce să spun, dar simt că mă aflu într-o aşteptare încremenită de oboseală, neproductivă şi lipsită de speranţe, pentru că în adâncurile temniţei mele nu răzbat nici măcar razele soarelui, şi cine să aducă speranţa dacă nu astrul-zeu, cel de care mi se face mereu dor, un dor care nu mai ajunge să fie alinat, deoarece în întuneric sunt doar durerea şi scrâşnirea dinţilor, o atmosferă mohorâtă şi un aer viciat, aducând adesea exalaţii care seamănă cu putreziciunea morţilor. Şi cât îmi lipseşte soarele crud al dimineţii, când căldura se răspândeşte plăcut pe piele şi eşti deodată conştient că pleoapele îţi sunt transparente, nu noi ca ale unui nou-născut şi nici cadaverice ca ale bătrânilor, dar o transparenţă translucidă, care-mi aduce aminte de felul cum focul din sobă se vedea atunci când stăteam iarna şi priveam în gura sobei, admirând creaturile demonice şi ameninţătoare care se iveau din foc, căutând să mă atragă în lumea lor de văpăi şi promiţându-mi viaţă eternă, deşi nu aveau argumente solide şi ştiau prea bine că eu nu cred ceea ce îmi şoptesc, văzând cum îşi pierd puterea odată cu domolirea flăcărilor în care trăiau şi rămâne doar, ici-colo, câte o gură rânjită într-un tăciune încă roşu, un cadavru al lemnului.

Bineînţeles că nu va fi vreo concluzie, pentru că, o dată, nu-mi plac frazele sentenţioase (taci, iepure!), şi, a doua oară, pentru că aşa-i viaţa: câtă vreme continuă, nu poate exista o concluzie, şi n-am spus asta doar eu, ci şi alţii considerau că despre o viaţă se poate vorbi doar după încheierea acesteia, iar concluzia o trag întotdeauna alţii, pentru că mortul şi-a încheiat socotelile şi nu mai poate să emită vreun gând din neantul în care se scufundă (se va scufunda).

27 martie 2019, noaptea

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Jurnal. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.