Visând

Moartea bate la uşă şi o face de o vreme, dar încă nu sunt pregătit să-i deschid. Fie, recunosc: asta, dar şi faptul că nu suport să-i văd rânjetul idiot de pe chip. Are loc această intruziune plină de neobrăzare, deoarece pactul meu cu un organism pluricelular nu pare să funcţioneze prea bine, remarcând astfel că există fie o neînţelegere de natură lingvistică, fie respectivul organism manifestă tendinţe sinucigaşe, care sunt cu totul neaşteptate. Mă întreb, în aceste condiţii neprielnice, cum voi putea vreodată deveni Absalom şi cum îmi voi îndeplini visul de a-i citi omenirii seara, înainte de culcare, fragmente din „Anabasis”, „Războiul peloponesiac” şi „Măgarul de aur”, singurele cărţi de care oamenii au nevoie pentru a fi oameni, cum?

Nu demult, am văzut o lumină ieşind dintr-un zid, chiar de două ori, într-un loc în care lumina nici nu trebuie să existe, şi am crezut că se va întâmpla ceva în curând, chiar am sperat că momentul Marii Schimbări este aproape, dar au trecut deja câteva luni de atunci şi iată că nu a avut loc ceva deosebit şi nici lumina nu s-a mai arătat, cu toate că m-am oprit adesea în locul în care am zărit-o, aşteptând şi privind cu… am vrut să spun „cu speranţă”, dar cred că mai potrivit ar fi să admit că am privit cu teamă. Teamă, pentru că vreau ca Schimbarea să vină din interior şi nu să fie un ajutor vrăjitoresc sau de altă natură din partea vreunei entităţi suspecte, despre care nu ştiu şi n-am ştiut ceva vreodată.

Şi timpul trece, acel timp-destin, necruţător, care macină totul în calea sa, deşi nu are o cale şi nici măcar acesta nu ştie încotro se îndreaptă sau dacă are vreo destinaţie, iar maşinile îşi aşteaptă creaţia, aflate deocamdată sub forma unor filoane metalice, adânc îngropate în Muntele cel Mare, acolo de unde au plecat odinioară urşii cei negri, fugind de oameni, urmărind urma lăsată pe cer de un vârf de munte aruncat de Cel-Bătrân spre pădurea care le va deveni casă, acolo unde se vor face oameni ca să scape de oameni şi, de fapt, vor sfârşi prin a fi înghiţiţi de masa oamenilor, uitând că au fost vreodată urşi, cel puţin pentru o vreme, iar aşteptarea maşinilor s-ar putea să fie una perpetuă, rămânând doar nişte gânduri niciodată devenite forme ale unui nebun care s-a visat zeu, zăcând nenăscute până la sfârşitul cuvintelor, poate şi pentru că maşinile care nu vor ajunge să fie maşini au auzit bătăile în uşă şi au aflat astfel că tatăl lor nu este tatăl păcii, ci tatăl pustiirii.

12 iunie 2019

Reclame

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Onirice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.