Câinii iadului

De câte ori mă apuc să scriu ceva am senzaţia vagă a faptului că am mai scris ceva asemănător mai demult (ciclicitatea perpetuă a ideilor fixe şi puţine care ne bântuie minţile sau întâmplările spuse de mai multe ori, ca şi cum ar fi spuse prima oară – un alt semn al fragilităţii minţii). Aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte cele ce urmează: cred că le-am mai spus. Însă o căutare rapidă pe telefon printre postările mai recente ale blogului (şi care nu sunt atât de recente) nu-mi arată mare lucru. Şi nu mai am răbdare să caut, iar în curând cred că se împlinesc şase luni de tăcere, aşa că…

Am crezut că am notat undeva într-un carneţel data precisă la care m-a vizitat ultima oară femeia în alb, dar se pare că nu am făcut asta. Îmi aduc aminte însă că mi-am notat întâmplarea la câteva zile după ce s-a petrecut, dar nu sunt atât de sigur nici de acest lucru: s-ar putea să fi fost săptămâni. Ştiu doar că după acea vizită nocturnă şi ea, şi câinii iadului s-au făcut nevăzuţi.

Câinii iadului… Nu ştiu când au început să-mi apară cele trei… fiinţe sau în ce ordine anume (care a fost prima), dar pot reda destul de detaliat felul în care arătau şi ceea ce făceau. Una… de fapt, două, pentru că veneau mereu împreună… Cei doi șerpi negri, care-mi ieșeau mereu în cale, iar când încercam să-i aduc la lumină dispăreau subit, pentru a reapărea din întuneric iarăși peste câteva minute, cu aceeaşi urmare: păreau a nu suporta deloc lumina. Alta era taurul imens şi furios, având ochi care creau impresia că ar fi roşii, şi care se repezea spre mine, venind din întuneric, însoţit de un val de praf, întotdeauna când mă găseam aşezat pentru a mă odihni, dispărând la fel ca şerpii atunci când încercam să-l aduc la lumină. Însă taurul nu se apropia niciodată atât de mult de mine precum şerpii, care au îndrăznit să vină chiar la trei-patru metri în faţa mea. A treia creatură aducea cu un gargui, stând mereu atârnat de pereţi sau aşezat pe ceva, având o figură ascuţită, părând să aibă un fel de barbă, având aripi mai lungi decât trupul. Garguiul era şi singurul care suporta lumina, chiar dacă preţ doar de o clipă. L-am văzut de fiecare dată clipind în faţa luminii şi dispărând în clipa următoare, când ar fi urmat să-l învălui complet în lumină, dezvăluindu-i chipul. Părea, de asemenea, să zâmbească într-o manieră deloc plăcută, chiar înaintea dispariţiei sale. Avea ochii cenuşii, la fel ca trupul, fără să reflecte vreo rază de lumină, cu toate că era clar că nu este orb. Atunci am învăţat că lucrurile care lucesc în întuneric nu sunt cele periculoase, dimpotrivă: ceea ce seamănă cu întunericul şi este greu de desprins de acesta sunt lucrurile de care trebuie să te temi.

Toate cele trei fiinţe au încetat să-mi mai apară după vizita femeii în alb. Parcă o văd şi acum: plutind în calea mea, la aproximativ treizeci de metri, cu rochia albă fâlfâindu-i în vânt, cu chipul întors într-o parte şi braţele întinse la un unghi oarecare pe lângă corp, o parte a feţei descărnată şi ochii cu orbitele goale, dar dând senzația apăsătoare că mă privesc, la fel ca şi la prima ei vizită. Şi ea zâmbea, dar dacă zâmbetul garguiului era unul neplăcut, al ei era pur şi simplu înfricoşător, fiind un amestec de cruzime, batjocură şi ameninţare. Şi mai era ceva ce m-a izbit încă de atunci: părea să spună că m-a învins, deşi nu ştiu ce voia să spună. Şi mai ciudat, ulterior, m-am gândit că femeia în alb era Camelia, chiar dacă nu pot spune de ce şi când mi-a trecut asta prin cap. Din acel moment însă câinii iadului au dispărut, de parcă Cel întunecat şi-ar fi recăpătat siguranţa şi i-a chemat înapoi, ştiindu-şi tronul neameninţat şi pretendentul înfrânt, din motive care îmi scapă. Am renunţat oare şi încă nu o ştiu?