Și noi, mama…

Te văd iarăși tânără, mergând desculță printr-un câmp cu flori, iar macii se înclină la trecerea ta. Ai părul de culoarea grâului copt, prins în două cozi groase și lungi, ca odinioară, iar chipul îți radiază. Ești frumoasă! Și zâmbești sub razele unui soare călduros dintr-o dimineață de vară. Deodată îți pui mâna la ochi și privești în depărtare: un bărbat, însoțit de un câine mare și negru se îndreaptă spre tine. Câinele saltă vesel în jurul bărbatului și se oprește când te vede, privind spre stăpânul său, cerând parcă aprobare. Îi recunoști și pornești în fugă spre ei, aproape în același timp cu câinele. El ajunge înaintea bărbatului și îți sare în brațe, sprijinindu-se cu labele lui mari de tine, aproape doborându-te, bucurându-se în felul lui pentru că te vede după atâta vreme. E bătrânul Rex, cu vigoarea din tinerețe și vederea regăsite. Îi spui pe nume și îl mângâi pe cap, în vreme ce bărbatul ajunge și el lângă tine. E tata, tânăr, cu mustața roșie din nou și cu brațele iară oțelite. Te ia și te strânge la piept, iar Rex se retrage timid și vă privește cu ochii lui mari și blânzi, dând voios din coadă. Rex, la moartea căruia tata a plâns ca un copil, iar eu mai plâng uneori și astăzi și voi mai plânge. Bunul și bătrânul nostru Rex, care mă recunoștea chiar și atunci când nu mă mai putea vedea.

Apoi vă luați de mâini și mergeți spre casă, cu Rex sărind neobosit în jurul vostru. Ajungeți sub cireșul nostru cel înalt, în care cireșele sunt negre și coapte, cel la umbra căruia își avea Rex căsuța. Vă așezați lângă cireș, iar tata scoate fluierul său din alamă și începe să cânte acel cântec vechi, din vremea urșilor negri, dinainte să se facă oameni, pe care ni-l cânta și nouă și ne făcea să lăcrimăm și să zâmbim în același timp. Iar eu ascult, dar nu mai aud cântecul. Iar eu plâng și, orbit de lacrimi, nu vă mai văd.

Unde sunteți, iubiții mei?…

Ne-ai vorbit de dincolo de moarte și ne-ai spus: „Vă pupă mama.” Și ne-am mai adus aminte cum ne spuneai: „La moartea mea, să nu plângeți! Să vă bucurați, că m-am dus lângă Domnul Iisus. Și să-mi aduceți multe flori. Un braț de flori.”

Dar n-am putut, mama… N-am putut, pentru că nu ne-au lăsat. Nu ne-au lăsat nici să te vedem, mama… Dar om veni și noi, mama. Oriunde te-ai dus. Om veni și noi…

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Personale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.