De ce nu mai scriu

Nu am un răspuns, deși pe undeva se găsește o încercare mai veche (și acuzatoare) de a răspunde, iar titlul ar presupune că dețin acest răspuns. Nu știu de ce nu mai scriu; aceste vorbe nu sunt o revenire hotărâtă la ale scrisului pe blog, ci doar un semn de viață, pentru că mulți mor în jurul meu în aceste zile și spun astfel că eu încă nu sunt mort, dacă ar mai exista cineva care citește sau mai așteaptă să citească ceva scris de mine și se va fi întrebat dacă am tăcut subit, învins fiind de molima care bântuie lumea. (Cu toate că nu cred că se aștepta cineva să fiu doborât atât de ușor.)

Pe lângă tragediile pe care le-a adus, această molimă a reprezentat, la începuturi, şi una dintre cele mai bune perioade din viața mea. Mi-a plăcut să vă văd închiși în case pe timpul nopții (în vreme ce eu aveam voie să umblu), să văd și să aud cum se instalează liniștea, pe măsură ce se apropie miezul nopții, cum dispar hoardele de adolescenți urlători și alte lighioane bizare. Mi-a plăcut atât de mult, încât, atunci când eram acasă, deseori am stat și am privit pe geam minute în șir, contemplând liniștea nopții. Din păcate, însă, asta nu a durat, bipezii răgători recâștigându-și (legal sau nu) dreptul de a cutreiera pe afară și de a-mi tulbura nopțile.

Purtatul măștilor mi s-a părut iarăşi un lucru bun: prea multe chipuri hâde au fost astfel făcute mai tolerabile. Poate cel mai mult mi-a plăcut faptul că măștile au determinat dispariția gurilor hulpave din peisaj. Am ajuns, în acest fel, să consider că mâncatul în public este un lucru absolut dezagreabil. Reapariția ulterioară a gurilor mâncătoare a reprezentat un veritabil șoc. Cum oare de nu au interzis oamenii asemenea fapte? De ce au ajuns să se adune în spații speciale unde mănâncă împreună, alimentându-și aceste deschideri vulvare, într-o manieră care îmi stârnește (acum) greața? Pentru mine rămâne de neînțeles cum pot tolera oamenii să se uite în gurile altora, mestecând, înghițind, plescăind, lingându-și buzele, când un asemenea obicei vulgar și mizerabil ar trebui să se desfășoare în solitudine, la fel ca mersul la toaletă.

Deocamdată, m-am întors (fără a contrazice cele spuse la început), dar nu ştiu pentru câtă vreme şi cât de des voi scrie.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Personale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la De ce nu mai scriu

  1. fotosinteză12 zice:

    M-aș bucura să mai aflu, citind, perspectiva din care priviți.

    Apreciază

  2. Liliana zice:

    Și mie mi-a plăcut liniștea. Noaptea oricum trebuia să dorm iar ziua făceam o declarație cu mai multe piețe ca spații de parcurs, ca să merg mult. Măștile nu mi-au plăcut niciodată. Mi se păreau hidoase chipurile mascate lugubru, tăcute ca niște păpuși manevrabile, speriate, pierdute, întunecate… Frica de moarte e un conflict emoțional care se rezolvă prin ,,boli” de plămâni. Așa am început să alerg. Era o activitate sportivă individuală, care îți permitea să nu porți masca. Și am avut timp. Liniște exterioară (de interioară nu se poate vorbi), timp și adâncire în ,,tenebrele sufletului”.
    Lumină multă! Sau ce alegi tu să dorești.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.