Când zeii eşuează lamentabil

Der Mensch spricht nicht allein, auch das Universum spricht, alles spricht unendliche Sprachen.*

Novalis

După ce depăşeşti vârsta de patruzeci de ani, lucruri care îţi păreau importante înainte, precum posibilitatea universului holografic, entropia, materia întunecată sau timpul, devin insignifiante şi demne de râs: felul în care trebuie trăită viaţa, în absenţa zeilor, nu este aşa, ci privirile trebuie îndreptate spre teluric, spre ceea-ce-există, spre lucrurile odinioară crezute doar ale celorlalţi: un răsărit de soare, ciripitul vrăbiilor care-ţi primesc fericite boabele, gânguritul unui copil sau aşteptarea bătrâneţii alături de cea iubită.

Întins la soare stau, ochii mă dor,

de greaua lui lumină arzătoare.

Te simt, cum stai alături,

caldă, respirând.

Pe pieptu-mi, capul tău frumos stă aşezat,

în vreme ce duios mă cauţi cu ochii.

O inimă, o alta, două, una,

se caută, se-mpletesc, pulsând uşor.

Te-aud, o, scumpa mea iubită şi te văd,

te simt, te vreau şi te doresc, a mea să fii,

te gust, miere şi vin amestecate

sunt ale tale buze roşii, dulci.

Te strâng în braţe, te respir, nu vreau

în astă lume fără tine să exist.

Soarele-ncet coboară spre apus,

întregul cer de sânge e-nroşit.**

…………………………………………..

Odată, demult, crezusem că am ajuns zeu, iar sferele înalte în care adăstam îmi păreau suficiente. Dar atunci când stai prea mult cu capul deasupra brazilor, ce nu se pleacă, ci se frâng în bătaia vântului, se întâmplă ca, uneori, vreo lighioană dezgustătoare, poate chiar un şobolan, să-ţi roadă călcâiele şi să te prăbuşeşti, descoperind că până şi zeii închipuiţi au nevoie de picioare, fie acestea şi făcute din lutul galben din inima mormintelor. Cu cât mai sus vei simţi că eşti, cu atât drumul spre mocirlă îţi va fi mai lung şi mai dureros, având timp să îţi aduci aminte de toate cele făcute şi crezute ca fiind reale, şi iată-le spulberate în neant.

Sunt zeu, plutesc în sferele înalte,

şi scuip pe tot ceea ce-i omenesc.

Cu ochii mei demonici văd departe,

pustiurile-n mine simt cum cresc.

Te-am văzut ca pe o zeiţă, mai pură şi mai bună decât mine. Am căutat să scap de întunericul din mine, strălucitor ca noaptea din morminte, să fiu demn de a-ţi sta alături, şi să privim împreună de deasupra lumii la zbaterea fiinţelor efemere, zâmbind şi stând departe de orice lucru le făcea pe acestea să se veselească, să cânte şi să danseze dansurile lor maimuţeşti. (Şi n-am ştiut că îţi plăcea să dansezi până la epuizare!…) Dar faptele mele de dinainte te-au zgândărit perpetuu, iar eu am devenit o bestie furibundă, apărându-mă cu colţii şi cu ghearele de atacurile tale. Dar încă mai credeam că mă iubeşti prea mult, iar timpul va trece, tu vei uita, dar iubirea nu-ţi va trece, ci va rămâne şi ne va lumina calea întru eternitate.

Sunt întunericul, sunt moartea,

sunt cel ce urlă în deşert.

Sunt cel ce te iubeşte noaptea,

și-n haos simt cum eu mă pierd.

Te-am privit cum, într-o zi, ai plecat privirea către un şobolan murdar, care le cânta serenade, folosind cuvinte împrumutate, fiicelor naive ale Evei, acelea care se uitau prea mult spre stele, visând poveşti eterne de iubire şi cavaleri pe cai înaripaţi. Nici n-am tresărit atunci, ci m-am uitat cu ochii mei orbi de zeu încrezător, fără a mă gândi că ai putea asculta altfel decât cu dispreţ şi amuzament vorbele deşucheate ale rozătorului. Nu ştiam că tu îi ascultai cuvintele cu drag, încă de când erau spuse altora, şi îţi spuneai că dacă l-ai spăla, iar blăniţa i-ar fi curată, ar fi tare drăgălaş, numai bun de sărutat. Şi poate, după asta, ar putea fi făcut chiar om, să renunţe la miasmele din canalele sale pestilenţiale şi să trăiască la fel ca oameniii. Numai când i-ai răspuns şi iarăşi i-ai răspuns, aflându-te nedormită dimineţile, ascultându-i trilurile mizerabile şi răspunzând la fel, am reacţionat, şi nu prea bine: cu mânie, cu o mânie crescândă, fără a-mi veni să cred sau să înţeleg cum de ai căzut atât de uşor în capcana întinsă atâtor altora înaintea ta, dar şi-n acelaşi timp cu tine. Apoi, am crezut că ai revenit prin sferele înalte, alături de mine, în vreme ce tu aruncai răvaşe înmiresmate către şobolan, şi nori grei de furtună ne-au înconjurat, iar furia mea a devenit criminală, oarbă, dezlănţuită. Cum ai putut fi lovită de atâta orbire?! Un şobolan este doar un şobolan, şi nu vrea să trăiască decât în locurile sale preferate, până la moarte (de-ar veni mai devreme!), neavând vreo dorinţă de a merge în două picioare.

Tu moartă-n groapă, putrezind, sub oasele albite

ale infamului amant, ce mi te luă din braţe.

Întind mâna şi, din mormânt, afară eu vă scot.

Vă suflu viaţă-n trupul mort, ca să înceapă chinul.

După ce au trecut atâţia ani şi s-au întâmplat atât de multe lucruri, din locul unde mă aflu acum, nu pot să văd decât un ocean întunecat, ininteligibil, care se îndreaptă spre mine, şi care mă uimeşte şi oripilează, în acelaşi timp, înecându-mă cu valurile sale care vin, vin şi nu se mai opresc, trăgându-mă, totodată, tot mai mult înspre adâncurile lui nebănuite, abisale. Dacă universul vrea să-mi spună ceva, bolboroselile sale îmi sunt respingătoare şi nu vreau să-l ascult, nu doar pentru că eu n-ascult vreodată de alţii, ci şi pentru că vremea naivităţii copilăreşti a trecut, iar lucrurile ori sunt, ori nu sunt. Alegerea între sălaşele zeieşti şi canalele şobolăneşti n-ar trebui să fie grea, oricât de mult ar fi decăzut acel zeu, cândva prea-mult iubit, neputând fi asemănat în vreun fel cu jalnicele fiinţe care viermuiesc prin subterane fetide.

Mă prăbuşesc, dar m-oi întoarce,

întunecat, ca noaptea din morminte.

Al haosului domn voi fi,

pe demoni îi voi răstigni.

Iar voi, fiinţe efemere,

viaţă lungă-n dar v-aduc,

întreaga veşnicie,

de chin şi de damnare.

Crunt vă voi pedepsi,

deoarece din voi,

născutu-s-au cei doi,

fiinţe trădătoare.

Vei vedea cele scrise şi nu o să-ţi placă, o ştiu. Dar nu pot să (mai) tac, pistruiato. Nu pot să tac, pentru că te iubesc. M-ai numit odată Cel-Întunecat, şi acum ştii că întunericul din mine va fi etern, până când moartea se va pogorî asupra mea. Sunt Cel-întunecat şi voi lupta pentru tine, chiar de va fi nevoie să distrug întreaga lume doar pentru a pierde o singură creatură, ca să rămânem doar noi (da! chiar aşa am spus: doar noi. Demonul râde de unul singur în hruba sa, întrezărind victoria, deşi, mereu bănuitor, crede că asta i-ar putea aduce şi pierzania.) Şi chiar de vor fi destule momente în care mă voi zbate în ghearele neputinţei de a nu fi putut deveni zeu sau a neputinţei de a accepta acest trup omenesc, vor fi la fel de multe momente în care voi privi răsăritul soarelui, voi asculta ciripitul vrăbiilor şi gânguritul copiilor, şi vom îmbătrâni împreună, chiar dacă va fi de la distanţă. Şi, de va părea vreodată că nu te mai iubesc, asta va fi numai pentru că otrava, chinul şi durerea, ele singure, vor mai răzbi până la suprafaţă, eu fiind prăbuşit în mine însumi.

Nu am mai pus videoclipuri pe acest blog de când am aflat de moartea Cameliei, aşadar asta se întâmplă foarte rar; acum însă îţi ofer acest triptic naiv şi demodat.

* Omul nu grăieşte singur, şi universul grăieşte, toate grăiesc într-o nesfârşită limbă.

** Aceste fragmente sunt, cele mai multe, scoase dintr-un poem intitulat ”Întunecat, ca noaptea din morminte”, fiind şi uşor modificate, poem a cărui publicare integrală pe blog îmi este interzisă, din anumite motive.

Ca să nu uităm: 1. Glenn Medeiros – Nothing’s Gonna Change My Love For You; 2. Leonard Cohen – Dance Me to the End of Love; 3. Christian Delagrange – Ne t’en va pas.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Când zeii eşuează lamentabil

  1. Anonim zice:

    Se spune că Dumnezeu l-a creat pe om mic și urât, pricină de poticnire și bolovan în calea aroganței zeilor. Până zeii nu vor iubi cu toată dragostea inimii lor această creatură, nu se vor putea întoarce acasă. Unii se vor răzvrăti în continuare și vor spune că preferă să dăinuie în întuneric decât să se umilească iubind această specie scârboasă, dar în adâncul inimii lor se topesc de dorul de a iubi și a fi iubiți.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.