De ce sunt atât de viril

Mi se întâmplă să te doresc și de mai mult de zece ori într-o zi, iar asta, după cum bine știi, mi s-a întâmplat numai cu tine.

Visele mele au fost mereu incolore, visând doar în câteva ocazii o singură culoare: roșu. (Am mai spus asta, demult.) Roșu a fost părul roșcatei mele fantomatice și tot roșu a fost sângele care curgea în valuri, într-un vis irepetabil. Acea roșcată, pe care am transformat-o aproape într-un fetiș, până când am întâlnit-o, cu ceva ani în urmă, pe stradă și am stat de vorbă cu ea o vreme, fără să știu cine este, părându-mi vag familiară. Da, știu, sunt superficial, dar eu am știut mereu că roșcata mea e doar o fantasmă, un prilej de visare lucidă, de mitizare a unei realități nicicând existente și, cred, toată lumea a știut asta.

Încă din copilărie am început să bănuiesc că lumea asta este, de fapt, iadul; nu neapărat iadul creștinilor, ci o formă de iad. Sigur, iarba este verde, cerul albastru, soarele strălucește orbitor, privighetoarea cântă sublim, dar ceea ce viețuiește este făcut să mănânce altceva ce vrea să trăiască. Un masacru perpetuu, necesar pentru a supraviețui. De exemplu, doar unul din zece iepurași ajunge la maturitate; restul cad în ghearele prădătorilor. Și ați văzut vreodată un iepuraș-copil? Este una dintre cele mai inocente ființe, privind cu ochi curioși și mirosind cu năsucul acela adorabil chiar prădătorul care urmează să-l mănânce, în timp ce agonizează, de viu, neștiind ce este acesta și vrând să știe mai mult, mai multe despre lumea ce-l înconjoară și pe care nu va mai apuca să o cunoască. Lumea aceasta monstruoasă este frumoasă doar dacă alegi să ignori realitatea și să o privești ca pe un tablou. Altfel este chiar iadul.

Mi-am dorit adesea să pun capăt acestei lumi, și nu doar omului, ca restul ființelor să rămână prinse într-o lume crudă, scăpate însă de bestia supremă. Dacă aș fi putut să fac să plouă cu foc pe întreg Pământul, iar acesta să fie spulberat în vidul cosmic și nicio urmă a celor ce au viețuit aici să nu mai existe, aș fi făcut-o. Iată însă că se ivește un nou război, care ar putea, cu puțin noroc, să aducă ploaia de foc. Fie ca mintea maimuței de la Răsărit să se întunece și să trimită vectorii nucleari peste inamicii săi! Suferința nevinovaților din această lume va lua atunci sfârșit.

Mă așteaptă, în curând, o călătorie lungă și grea. Și o voi face, chiar dacă asta va aduce sfârșitul nostru. Dar am o speranță, nu prea puternică, e drept, că va veni sfârșitul lumii înainte să o apuc pe acel drum și asta mă va salva, pentru că nu aș coborî singur în neant și nici nu aș cădea pradă nebuniei. Să ne rugăm zeului distrugerii! Să fie foc!

Dar nu am spus de ce sunt atât de viril… De fapt, nu am o explicație și nici nu contează motivul: important este că sunt.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la De ce sunt atât de viril

  1. Smaranda zice:

    Noi suntem în neant. Cu univers cu tot. Ne străduim să ne ridicăm ca să revenim de unde am căzut. Așa că nu știu unde vreți să plecați.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Căzut? De unde să fi căzut, din paradis? Omul, fiinţă de natură divină, bestia care s-a cocoţat pe trilioane de cadavre (la actuala populație, omorâm peste 70 de miliarde de alte fiinţe anual, pentru mâncare, blană etc.), şi îşi justifică poziţia de criminal suprem prin cărți scrise chiar de el, în care pretinde că restul speciilor i-au fost puse la dispoziţie de un creator născut din mintea sa exaltată? Nu, omul nu va reveni în niciun paradis imaginar, ci în neantul real din care s-a ridicat şi unde merită să ajungă, numaidecât şi în totalitate.

      Apreciază

      • Smaranda zice:

        „Nu, omul nu va reveni în niciun paradis imaginar, ci în neantul real din care s-a ridicat şi unde merită să ajungă, numaidecât şi în totalitate.”
        Înseamnă că nu ați avut încă ocazia să vedeți ” viul” din om?

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Poate cândva un leu tânăr a simțit o compasiune adâncă față de victimele sale și a decis să mănânce flori, reușind să-și mențină voința până când s-a îmbolnăvit și a murit. Asta nu schimbă însă ceva în cadrul speciei: aceasta rămâne carnivoră. Tot așa, faptul că există o minoritate de indivizi care reușesc să se ridice deasupra instinctelor criminale ale speciei umane nu înseamnă că omenirea nu este o molimă, că nu se comportă precum niște lăcuste, care, după ce devastează lanul, mor de foame la marginea miriștii. Specia umană nu are nimic viu în ea, este doar aducătoare de moarte, nerușinată și arogantă, masacrând fără regrete celelalte specii și visând la basme cu final fericit.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.