De ce n-am devenit sfânt

Eram încă un copil atunci când am fost copleşit de un sentiment care nu a mai dispărut vreodată, ci a devenit chiar mai puternic în timp: milă, milă pentru tot ceea ce este viu. De atunci am început să salvez aproape tot ceea ce voia să trăiască: păianjeni, gândaci (chiar şi acei gândaci cu miros insuportabil), muşte şi, o dată, chiar o frunză verde, pierdută dintr-un buchet de flori, frunză ce îmi păruse că vrea să mai trăiască, cel puţin o vreme. Puţine excepţii am considerat că sunt prea dezagreabile sau cu potenţial distructiv, ca să merite încercarea de evacuare din casă: ţânţari, molii sau urechelniţe (deşi, pe ultimele, am încercat uneori să le dau afară).

Sunt obosit, iubita mea, foarte obosit. Încerc în fiecare zi să ies la liman, dar ceva impalpabil şi totuşi mereu-prezent mă trage înapoi înspre tărâmurile celor despre care nu trebuie să vorbesc. Şi cât de uşor mi-ar fi să distrug tot ceea ce se ascunde în tenebre! Doar cu câteva vorbe, desluşite. Şi asta o ştii prea bine, dar o apreciezi în vreun fel? Iată, marea bestie are lacătul pus la gură! Şi de bună voie. Dar o să tac oare perpetuu? Iar ceea ce sunt doar vorbe (cum ai spune tu), vor rămâne astfel sau vor deveni fapte? Cât de aproape am fost în acea zi, dacă aveam certitudini? Şi numai tu înţelegi ce vreau să spun…

Să mă opresc aici? Nu, mai bine nu. Chiar ai crezut că poţi intra încrezătoare (încrezător) sau pretinzând că eşti neştiutoare (neştiutor) în hruba monstrului ce urlă a sânge, sperând că ai putinţă de scăpare, chiar de bestia va fi simţit miros de om sau de trădare? Dar nu crede nimic din ceea ce spun, ştii că-s doar cuvinte înşirate în eter şi aşa or să fie, întru eternitate sau măcar pentru o zi. Oare am minţit eu vreodată sau am vorbit cu sensuri sibilinice?

Închei, întinând (oarecum) încă o dată alb-negrul acestui blog, cu o melodie ce descrie perfect ceea ce simt acum (ştiu, sunt răgete pe care nu le asculţi, dar dacă ai semăna cu mine şi ai avea răbdare, ai înţelege) şi pe care o ascult întruna de nu-ştiu-câte zile, numai până la minutul 5:00, după care o iau de la început, pentru că nu mă interesează sfârşitul, deoarece sunt nemuritor şi însetat de moarte (nu a mea), şi chiar zăcând în ruina a ceea ce am fost odată, nu voi cunoaşte sfârşitul, ci voi fi mereu fiind, deşi n-am spus de ce n-am devenit sfânt. Sau poate că am spus deja prea multe. Aeternaliter. Numquam.

Colosseum – Prosperity

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la De ce n-am devenit sfânt

  1. Smaranda zice:

    Din păcate sau din fericire știu exact despre ce vorbiți și da, suntem obosiți, îngrozitor de obosiți. Dacă facem un pas înapoi și încercăm să privim oribilul tablou dintr-o perspectivă mai clară și mai largă vedem probabil că și omul este o victimă a ceva. Cuiva.
    Sfânt este în perspectiva mea, acel om care în claritatea minții se ridică deasupra emoțiilor și își poate administra energiile cumpătat.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Nu înțeleg prea bine începutul: “Din păcate sau din fericire știu exact despre ce vorbiți…” Iar cum eu suspectez mereu oamenii de lucruri necurate, întreb: înseamnă asta că știi (să lăsăm pluralul de politețe) ceva mai mult despre motivul pentru care am obosit? Pentru că eu mă adresez cuiva anume acolo. Și mai știi și cui mă adresez? Dacă răspunsul nu poate fi public, îmi știi adresa de mail.
      Atunci orice psihopat lipsit de emoții este, în mod clar, sfânt. Omul nu poate fi deasupra emoțiilor, acestea sunt parte integrantă din el. Orice decizie este și trebuie să fie luată în armonie cu emoțiile.

      Apreciază

      • Smaranda zice:

        Am 60 de ani și până la vârsta aceasta am întâlnit mulți oameni care se străduie să schimbe ceva în bine și cândva obosesc. Pentru că mereu le bate parcă vântul din față.

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Nu înțeleg: cum încerc eu să schimb ceva în bine?

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.