De ce n-am chip

Sunt atât de obosit, încât abia merg prin noaptea perpetuă în care sunt prins de atâta vreme. S-a făcut deja o lună de când dorm între două și șase ore pe zi, iar cele șase sunt o rara avis. Și te învinovățesc pe tine! Pe tine și incontrolabilele tale sentimente. (Dar oare sentimente sunt sau sunt altceva? Doar tu o știi, deși mă tem că-ți spui o minciună.)

M-am așezat la locul meu de odihnă, unde odinioară cuvintele-mi scăpau din vis și umpleau paginile albe ale carnețelului din buzunar. Îl am și acum; n-am mai scris în el din august 2019. Și nu voi scrie prea curând: acele gânduri au murit, așteaptă o minune, iar așteptarea va fi lungă și, poate, zadarnică. Tot pe tine te învinovățesc și pentru asta: ai disecat, ai blamat, ai suspectat fiecare cuvânt, până când acestea s-au ascuns de tine, pierzându-se în întunecimea din care izvorau.

Cu câțiva ani în urmă, mă hotărâsem să îmi pun o fotografie pe blogul acesta, dar tu te-ai opus, spunând că ar putea să mă recunoască cineva cunoscut. Era acea fotografie pe care ai arătat-o unei colege, iar ea a înghițit în sec. Acum știu de ce te-ai opus: nu neapărat pentru că le-aș fi plăcut femeilor, ci mai ales pentru că aș fi speriat o anumită persoană, cu ochii mei, goi de tot ceea ce este omenesc și emanând aproape palpabil ură și moarte. Nu te-ai gândit însă cât de flatat ar fi, el, hoit decrepit, visat de tine, care mă aveai pe mine acasă, zeu demonic. Speriat, poate, dar oare incertitudinea înfățișării aflate în spatele vorbelor desfrânate nu ar fi meritat chiar și riscul răzbunării mele neîndurătoare?

Criminalule! Nu am ucis pe nimeni. Nu încă. Dar cine vorbește? Tu ești, iepure? Însă, din întunericul ce mă-nconjoară nu vine vreun răspuns, ci doar o tăcere insuportabilă. Simt cum mă-nvăluie, încet, încet, nebunia. Așa cum a fost prorocit cu ani în urmă! Afurisite voci din întuneric! Ieșiți la lumină! Vine ziua, o simt în murmurul din inima-mi muribundă, acoperit de răgetele demonului care aruncă mii de blesteme. Și tac, tac și nu vorbesc despre ceea ce nu pot să vorbesc. Și cât de ușor mi-ar fi!… Uite: odă închinată fi… Bine, tac.

Nu am chip și nu mai am nici nume: numele meu, pe care mi l-a dat mama, chiar și versiunea diminutivată, a fost blasfemiat și folosit cu un altul. Vorbe precum cele spuse mie cândva, cu numele meu, rostite lui: cea mai mare trădare! Iată că am devenit și Cel-fără-nume. Nicicând nu voi mai vrea să-mi spui pe nume, îmi va părea ceva odios.

Într-o zi, te voi smulge din brațele imateriale ale amantului tău, iar el, stârv profanat, va cădea mort, deși nu-l voi atinge, doar văzând ura și mânia din privirea mea. Și te voi duce cu forța în hruba mea, pentru o mie de ani, pentru o eternitate, până când lumea va fi în pragul abisului și fi-vom noi ultimii doi oameni. Abia atunci vom mai ieși la lumină, spre a privi cum soarele ne îmbrățișează lumea o ultimă dată și ne preface în cenușă. Doar tu și cu mine, pistruiato, în viață și în moarte, împreună.

When Nothing Remains – As All Torn Asunder

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Delirante. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.