Te iubesc

Doar de trei ori am spus „te iubesc” și mă îndoiesc de faptul că voi mai spune cuiva vreodată. Ultimul a fost spus pentru toată viața.

Prima oară i-am spus celei care avea să-mi fie prima soție, prin decembrie 1997. Eram tânăr, la fel și ea, fuseserăm colegi de liceu și declarația a urmat drumul firesc al relațiilor de la astfel de vârste, când hormonii întunecă mintea, gândirea încă nu a atins deplina maturitate și naivitatea este prezentă din plin. Trecuseră doi ani sau ceva mai mult, când recunoșteam că m-am înșelat in privința ei. Dar nu am făcut nimic și nici nu aveam de gând să fac ceva: urma să rămân lângă ea și aș fi făcut-o dacă nu ai fi fost tu.

Tu ai fost cea de-a doua, Raluca. (Iată, îți rostesc iarăși numele aici, după atâția ani.) Era începutul anului 2012 și un meteor a apărut pe cerul meu întunecat. Am ridicat doar privirea, fără să intenționez să mă îndrăgostesc de tine (cine are vreodată intenția asta?), dar s-a întâmplat. Nu știu exact de ce. Sau poate știu, dar nu-mi place să admit asta în public (ți-am spus doar ție, pistruiato). Ceea ce pot spune este că, pe măsură ce am privit (de la distanță) mai bine unul la celălalt, iar ceea-ce-se-vede a început să se risipească și să ne dezvăluie mai multe despre noi, am descoperit (reciproc, cred) că nici unul dintre noi nu era cine crezuse celălalt că este. Și flacăra s-a stins cu repeziciune. Iar himerele nu există în lumea reală.

Și apoi ai apărut tu, pistruiato, în rău-famatul an 2013, an norocos pentru noi. Când te-am văzut prima oară a fost de parcă mă mușcase un șarpe dipsas și am fost cuprins de o sete neostoită de tine. Voiam mai mult și mai mult. Și am primit ceea ce am vrut. Și am venit, lăsând totul în urmă, pentru acea iubire despre care auzim doar în basme și nu credem că există. Noi am aflat însă că este reală, Jeannie. Dar drumul nostru s-a întunecat repede și, cu toate că am încercat să-l readucem la lumină, nu am reușit întotdeauna. Mă declar vinovat, în cea mai mare parte; vinovat de a nu fi putut stăpâni demonul ascuns în mine (oare pot acum?). Partea ta de vină ți-o știi prea bine, nu o voi repeta aici. Dar iubirea nu a murit, ci a fost doar adormită o vreme. Ești în inima mea, în mintea mea, în sângele meu, în carnea mea. Și nu te voi putea scoate de acolo, doar tu poți face asta, plecând. Mai multe nu pot spune aici, nu acum. Poate într-o zi…

Te iubesc, așa cum flacăra iubește molia, privind îndurerată cum aripile-i sunt mistuite spre moarte. Te iubesc, așa cum lupul iubește mielul, lăcrimând atunci când smulge bucăți din carnea acestuia. Te iubesc, așa cum lutul galben din inima mormintelor iubește cadavrele ce putrezesc într-însul. Te iubesc și te urăsc. Te urăsc, pentru cât de ușor ai căzut pradă minciunilor fățișe și cuvintelor cu scopuri nedisimulate. Te urăsc, pentru tot ceea ce i-ai putut spune, mai ales despre tine. Și te urăsc, pentru că m-ai lăsat fără nume și nicicând nu-l voi mai putea auzi de pe buzele tale fără să mă doară.