Una

Ochii tăi mă privesc cu blândeţe, iar iubirea ce mi-o porţi este aproape tangibilă, parcă electrizează aerul dintre noi, creând o legătură chiar şi atunci când suntem departe unul de celălalt. Departe, dar nu depărtaţi. Îmi place senzaţia de căldură creată de capul tău, care se odihneşte candid pe pieptul meu, simţind cum pulsurile, uşor şi ineluctabil, ni se sincronizează. Zâmbeşti, chiar şi atunci când eşti concentrată la vreun film, pe care-l urmărim împreună (o tempora!), în sufletul tău; zâmbeşti, pentru că ai încredere în mine, iar eu te cred cea mai pură şi mai sinceră dintre ele. Mi-e dor de acel ”te urăsc”, rostit cu acelaşi ton şi cu aceeaşi privire ca antonimul său. Ştiu că vom îmbătrâni împreună şi nimic nu ne va putea zdruncina sau ucide iubirea. Am certitudini care sunt ancorate în stâncile veşnice ale munţilor Iubirii, care străjuiesc sub cerul albastru perfect al Visului, oglindindu-se în lacul fără fund al Neuitării. Dar asta era pe când trăiai. Acum eşti moartă şi ştiu asta sigur, pentru că eu ţi-am săpat mormântul şi te-am acoperit cu pământ.

Ochi aproape cunoscuţi mă privesc. Nu ştiu însă să le descifrez expresia, pentru că aud cuvintele bizare: ”Te iubesc. Şi pe tine.” Şi pe mine? ”Desigur. La fel de mult ca pe el.” Fiinţa aceasta care mă priveşte cu ochi care spun una, iar gura rosteşte alta seamănă cu tine. Are aceeaşi culoare a părului, acelaşi chip, este la fel de înaltă, vorbeşte asemănător: pare să fie chiar… tu. Dar ochii o trădează: în sfârşit, înţeleg ce se ascunde de fapt în spatele lor: o minciună şi apoi încă una. Şi nu se opreşte, desferecând cu insolenţă o eternitate de minciuni: ”Doar cu tine aş putea… Cu el nu s-a pus vreodată problema.” Doar cu mine? Dar de ce există el? De ce ne bântuie acest strigoi şi va rămâne perpetuu între noi, invocat, menţinut şi dorit în vieţile noastre de către tine? Acea pretinsă motivaţie iniţială trebuia să-şi fi pierdut de mult sensul. De ce această fantasmă mai este încă aici? Şi cine eşti tu şi de ce încerci să mă amăgeşti că ai fi ea?! Am îndoieli care izvorăsc din râul pestilenţial al Trădării, care curge zbuciumat pe lângă pădurea spectrală a Iluziilor, vărsându-se în marea întunecată a Nefiinţei. Şi tu eşti vie. Dar eşti doar o umbră a ceea ce ai fost odinioară. Iar mormântul îmi este săpat şi mă aşteaptă descoperit rânjind batjocoritor, şoptindu-mi că tu ai existat numai în mintea mea şi doar pentru o efemeră clipă, ce a părut ca o trecere de ani.

Publicitate