Jeannie. Sfârşit

Ai fost persoana în care am avut cea mai mare încredere. Mai multă încredere decât în mama. Dintre toate fiinţele care au trăit în această lume, pe tine te-am iubit cel mai mult. Dar mi-ai trădat încrederea şi te-ai îndrăgostit nebuneşte de un curvar bătrân, însurat, un mincinos patologic, o scursură umană; fără alt motiv decât ”pentru ceea ce credeam că ascunde în suflet.” Tristeţe, credeai tu că ascunde. Totuşi, acesta nu este motiv bun pentru a iubi pe cineva. Şi cred că minţi şi în această privinţă. De ce nu? De când te-am prins cu minciuna, anul trecut, m-ai minţit de atâtea ori, încât nici nu mai ştiu de câte ori ai făcut-o. M-ai minţit în 2016 şi mă minţi şi acum. Incredibilă transformare! Mă rog, fiinţa sinceră şi aproape neprihănită din mintea mea n-a existat vreodată, descopăr cu tristeţe. (Iată: tristeţe! Nu simţi cum te (re)îndrăgosteşti de mine? Doar de atât se pare că e nevoie.)

Ştiu, mi-ai spus de atâtea ori că mă iubeşti. ”Şi” pe mine. Dar eu nu vreau să fiu ”şi”. Eu pretind (absurd, ştiu) şi vreau exclusivitate. Iar dacă tu susţii că poţi iubi doi bărbaţi cu aceeaşi intensitate, îmi pare rău, dar tu nu ştii ce este aceea iubire şi nu cred că ai ştiut vreodată; sau minţi şi îl iubeşti doar pe el. Iubirea este atunci când nu poţi concepe viaţa fără celălalt, când te topeşti pe picioare de dorul lui, când gândul de a merge mai departe fără el este unul absolut dureros, când nu poţi să dormi, când urli în pernă agonizând, când îţi doreşti să mori. Îţi sună cunoscut? Ai simţit asta pentru mine? Vreodată? Dar pentru acel Casanova de la sat? Aşa credeam şi eu: încă o minciună.

Şi cum au mai curs minciunile! ”Eşti sufletul meu pereche. Eşti singurul bărbat cu care aş concepe să am un copil. Doar cu tine vreau să fac asta.” Şi unde am ajuns acum? Şi aceste minciuni nu sunt de undeva din trecutul îndepărtat, ci din zilele trecute. Unele chiar de ieri. Cu puţin timp înainte să admiţi încă o minciună. Ultima şi cea mai mizerabilă. Cea care te degradează în mod iremediabil. Care te-a prăbuşit cu totul în mocirlă şi te-a făcut să-mi devii indezirabilă. Care te-a adus aproape de adevăratul tău suflet pereche: curvarul mincinos.

Ai pretins vreme îndelungată că, dacă i-ai afla adevărul curvarului, te-ai elibera. Te-ai contrazis singură şi ai spus că nu conta dacă aflai că e însurat şi cu copii, cu ani în urmă. ”Iubirea nu trece atât de uşor.” Iată că ai aflat adevărul curvarului în aprilie: minciuni peste minciuni; penibilitate, infamie, mizerie sufletească. Pretinzi că ţi-a trecut (prima oară: vor urma numeroase reiterări) şi enumeri şi motivele. Orice fiinţă raţională ar fi vomitat, aflând cum curvarul îşi foloseşte fiica decedată în mod tragic la o vârstă fragedă pentru a păcăli şi seduce femei (premeditat, la rece, metodic, ştiind prea bine efectele unei asemenea tragedii asupra sufletului feminin). Ce întinare a memoriei acesteia! Dar tu ce faci, după ce-i afli adevărul, care era deosebit de ruşinos şi abject? Îi scrii un adio fals pe blogul meu (”e ultima dată când îi scriu, promit!”) şi te prefaci că ţi-a trecut. Pentru a continua să-i scrii şi să-i declari iubire pe ascuns. Şi fără să-ţi treacă (iubirea trece greu, nu-i aşa). În vreme ce buzele tale mincinoase îmi promiteau (iarăşi!) că nu-i vei mai scrie: ”Ce motive aş mai avea să-i scriu?” Chiar aşa, ce motive? Altele decât iubirea nepieritoare.

Ai spus că te-ai temut pentru viaţa ta, dacă-mi spuneai. Şi iată-te, eu plecând, iar tu eşti vie şi nevătămată. Şi, după fiecare nouă minciună descoperită, văzut-am că tot vie ai rămas. Oi fi eu ”criminalul”, dar ai scăpat neucisă. Şi ai avut atâtea ocazii să-mi spui adevărul! Atât de multe. Era simplu: în 2016, trebuia să-mi spui că îl iubeşti nebuneşte pe curvarul nesimţit, la care văzuseşi ceva deosebit în suflet (tu şi alte câteva proaste). Sau să-mi arăţi mesajele desfrânate din toamnă. Şi plecam. Noi n-am mai fi existat şi n-am fi pus un suflet nevinovat între noi. (A uitat să-ţi menţioneze asta, curvare? Da, obţii satisfacţie maximă, tăcerea şi minciunile tale au destrămat o familie, nu doar un cuplu. Bine, vina ta este infinitezimală. Ea trebuia să vadă ce eşti – a şi văzut, culmea, şi tot nu i-a trecut – şi să încheie povestea jenantă cu declaraţiile de amor. Tu trebuia doar să-i spui să te lase dracului în pace, tu fiind om serios, căsătorit de vreo trei decenii şi cu copii aproape de vârsta ei. Dar ţi-a plăcut s-o ştii îngenuncheată, nu-i aşa?) Un copil va creşte fără unul dintre părinţi. O tragedie afurisită, Jeannie! O vei putea privi vreodată în ochi şi să-i spui că mama ei s-a îndrăgostit nebuneşte, inexplicabil, iraţional, ruşinos de un curvar bătrân şi mincinos, şi de asta nu sunt părinţii ei împreună? Sau o vei minţi, aşa cum eşti deja obişnuită?

Eşti liberă acum. Tot voiai să îl cunoşti pe curvarul mincinos, pe don Juan-ul rural, pe iubitorul de ţuică de prune: poate prinde curaj, aflând asta, şi va veni să te maculeze, aşa cum visai. Deşi negi asta, în continuare, şi insişti cu aberaţia cu salvatul unui suflet rătăcit. Dacă vrei să salvezi un suflet rătăcit (amuzant, nu-i aşa, curvare?) nu te îndrăgosteşti nebuneşte de acea persoană, distrugându-ţi familia pentru asta! Atunci nu voiai doar să îl salvezi şi minţi. Iarăşi minţi! S-a terminat, Jeannie. Aceasta a fost ultima ta minciună.

***

Acesta este sfârşitul acestui blog. Puţinii cititori ai blogului meu au avut ocazia să arunce un ochi asupra unui exerciţiu de sinceritate cum rar veţi găsi online sau altundeva. Dacă este o expunere neruşinată, o spălare indecentă de rufe în public, va decide fiecare. Nu-mi pasă. Aţi putut vedea ungherele sufletului meu hâd şi întunecat (potrivit soţiei mele, în curând fosta soţie), dezgolit adesea într-o formă brutală. Nu am ce să mai spun. Şi, de vreun an, am şi o fiică de crescut, de care va trebui să mă ocup fără mama ei, în scurtă vreme. Nu voi mai avea timp, nici dacă aş mai vrea să scriu. Dar nu mai vreau. Deşi, prin intermediul acestui blog, am cunoscut-o pe femeia pe care am iubit-o cel mai mult, tot ea s-a dovedit a fi şi cea mai mare dezamăgire a vieţii mele şi cea care mi-a devastat sufletul. Prin urmare, asta a fost tot. Cu bine. Pe nicicând.