Arhive pe categorii: Onirice

Ochii tăi mă privesc cu blândeţe, iar iubirea ce mi-o porţi este aproape tangibilă, parcă electrizează aerul dintre noi, creând o legătură chiar şi atunci când suntem departe unul de celălalt. Departe, dar nu depărtaţi. Îmi place senzaţia de căldură … Continuă lectura →

Moartea bate la uşă şi o face de o vreme, dar încă nu sunt pregătit să-i deschid. Fie, recunosc: asta, dar şi faptul că nu suport să-i văd rânjetul idiot de pe chip. Are loc această intruziune plină de neobrăzare, … Continuă lectura →

Două zile la rând am preferat să dorm în loc să scriu și dorm și acum, în timp ce-mi imaginez că scriu și țin carnețelul într-o mână, fiind gata-gata să-mi cadă, și pixul în cealaltă, stând aplecat ușor în față, … Continuă lectura →

Focul care mă anima s-a stins pentru prima oară după multă vreme. De fapt, pentru prima oară, deoarece multă vreme nici n-am știut că arde sau că este foc. Am vrut să strig după zei, să le cer ajutorul, dar … Continuă lectura →

Era o dimineață rară, a acestei veri trecute, cu un soare plăcut, iar eu stăteam în balcon și îmi beam ceaiul negru adus din Assam, îndulcit cu zahăr din trestie adus din Columbia, în care pusesem un strop de lapte, … Continuă lectura →

Taică-meu, unul dintre cei mai mari beţivi în viaţă pe care-i cunosc, m-a învăţat să nu amestec băuturile, sfat pe care el însuşi rareori l-a urmat. Bunicii şi străbunicii mei au fost şi aceştia mari băutori  – mai departe, memoria … Continuă lectura →

O străfulgerare de lumină invizibilă şi totul începe. Mişcare. Boabe minuscule de materie încep să danseze în întuneric; fiecare are sarcina sa precisă. Şi ceva începe să crească. “Ce voi fi, tată? Voi salva viaţa omului? Voi îmblânzi atomii? Voi … Continuă lectura →

Lenea e păcatul meu cel mai mare. Sigur că da, se aude o voce din cuşcă, râzând. Mincinosule! Bine, dar e cel mai dulce. Ha-ha-ha! Încetează, iepure! Pretenţia intelectualităţii nu se menţine cu pierderea vremii citind Nabokov sau privind la … Continuă lectura →

Adonai!… Adonai!… De ce m-ai abandonat, Doamne? Rătăcesc prin frig în mijlocul necredincioşilor, aducându-mi aminte de soarele aprig al deşertului în care ne-ai dat viaţă. Puteam să gust soarele – avea gust de primăvară. Ce vremuri frumoase au fost!… Vocea … Continuă lectura →