Un membru al Ghildei

Își privi oarecum absent ceasul de colecție, din aur masiv, al cărui secundar, pe care se aflau diamante minuscule, se plimba neobosit de la nord spre est. În curând, totul urma să se încheie, și încă o sută de milioane de vite urmau să coboare în abis, ființe devenite inutile odată cu noile mașini care le înlocuiau. Pe chipul său nu se citea nicio urmă de remușcare, știind în sinea sa că oamenii n-au fost nicicând egali; că sloganul desuet libertate, egalitate, fraternitate fusese inventat de către înaintașii săi, nu într-o clipă de slăbiciune, ci într-un moment de geniu, spre a păcăli vitele că stăpânii nu există, că n-au existat vreodată; și mai știa că aceia nici măcar oameni nu puteau fi numiți. Puteau fi, desigur, sterilizați, și își amintise că și el susținuse această idee, care îi mai ușura din bruma de conștiință rămasă, ca o amintire neplăcută a faptului că aparținea, până la urmă, aceleiași specii terestre, fostele maimuțe care-și plăsmuiseră zei și apoi, într-o clipă de apostazie prelungită pe parcursul unor secole, renunțaseră la acest gând și se ridicaseră pe ei înșiși pe postament. Dar sterilizarea necesita timp și resurse, și erau nevoiți apoi să-i vadă agonizând lent în așteptarea plecării spre crepuscul. Ca să nu mai spunem că în tot acest timp cineva trebuia să-i hrănească, așa inutili cum erau. Aici a fost și punctul de divergență, niciunul dintre membrii Ghildei nedorind să-și asume această sarcină.

Era un proces nedureros. Știa asta, dar parcă ceva nu-i dădea pace și, stând așezat în fața mesei din mahon, lua câte o boabă din strugurele roz aflat într-o farfurie albă, cu floricele albastre, un model englezesc străvechi, realizat într-una din acele manufacturi dispărute. Se trimite o comandă wireless în microcipul implantat, funcțiile cerebrale primitive încetează, opresc pulsul și respirația, iar apoi vin debarasatorii mecanici, care iau trupurile și le duc la cel mai apropiat crematoriu. Și asta necesita resurse, dar față de soluția sterilizării costurile erau mult, mult mai reduse. Nu exista altă soluție, își spuse încă o dată. Ce am putea face cu aceste vite? Lumea a mers înainte, noi ne-am asumat deschis conducerea, nimeni nu a putut să ne conteste, noua noastră putere mecanică era de necombătut, revoluțiile erau imposibile într-o lume apatică, aflată la cheremul microcipului, iar avansul tehnologic necontenit a determinat ca multe vite, cele mai multe de fapt, să devină inutile și costisitoare. După această reducere de o sută de milioane, nu mai erau în lume nici trei sute de milioane de vite. Iar în curând, noile máquinas autorreplicantes vor face ca și acestea să devină depășite și, în mod firesc, va fi nevoie să fie trase pe dreapta. Îi plăcea să se joace cu astfel de expresii ale unei lumi dispărute și care nu mai însemnau nimic în aceste timpuri moderne. Vom rămâne doar noi, membrii Ghildei, cei zece mii.

Nu-l speria eternitatea. Dacă la început, membrii Ghildei erau forțați să se retragă, să-și însceneze moartea, după ce împlineau nouăzeci sau o sută de ani, sau chiar mai devreme, și să o ia de capăt sub altă identitate, întineriți și de nerecunoscut, acum vitele nici nu aveau habar că stăpânii lor sunt nemuritori. Impulsurile microcipului le controlau fluxurile cognitive, iar percepțiile lor asupra mediului erau deformate. Destul de trist, dacă te gândești. Bietele vite se cred libere. Dar lăsă cu repeziciune aceste gânduri la o parte și se îndreptă spre bibliotecă: dorea să-și piardă vremea într-o manieră demodată, citind o carte care să-l destindă. Ce să fie astăzi? Privi, cu un zâmbet timid, spre cele mai mult de douăzeci de mii de volume legate în piele de vițel, o colecție decadentă în epoca mașinilor, și ochii i se opriră asupra unui titlu obscur: Flags in the Dust. Asta trebuie să fie interesantă, își spuse. Avea să fie imersat în următoarele ore într-o lume apusă, una care-l atrăgea printr-un farmec aparte, dar pe care, la un anumit nivel, o disprețuia profund. Era viciul său, singurul său viciu; în vreme ce membrii Ghildei căzuseră cu toții în patima realității virtuale, din care practic nu mai ieșeau, nici chiar pentru o ședință: era nevoit să meargă în lumea lor, în acel spațiu virtual pe care îl ura, dar care imita perfect lumea reală. Lumea reală… Pentru un moment, această sintagmă îi sună extrem de straniu în minte. Dar degetele sale apucaseră deja cartea și, pe nesimțite, alunecase printre cuvinte care-i aduceau imagini stranii. Uitase deja de cele o sută de milioane de vite, care între timp ajunseseră o pulbere fină ce se ridica spre cerul colorat în galben-electric și impenetrabil, străjuit de scutul electromagnetic care oprea orice obiect străin în afara razelor solare filtrate și care devenise necesar odată cu dispariția ozonului.

Publicat în Tentative literare | 1 comentariu

De alaltăieri

Mă pregătesc să mă îmbarc în călătorie. Pornesc muzica. Bruckner. A mai rămas o oră și vreo douăzeci și patru de minute din Bruckner. Din ceva mai mult de patru ore. Înainte de asta fusese tot el. Și tot ceva mai mult de patru ore. Drumul de azi este puțin diferit față de cel de ieri. Dar tot nu seamănă cu cel din cursul săptămânii. Hm… Alternanța asta de lumini și umbre predispune la starea de a scrie versuri.

Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinții din părinți,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinți?

Ciudat. Versurile acestea îmi sunt cunoscute. Pe loc îmi dau seama că și Eminescu a scris o poezie absolut identică. Fir-ar să fie! Nu mai poate lumea să mai scrie o poezie pe care să n-o fi scris Eminescu înainte! Asta este. Artiștii veritabili sunt chinuiți de tot felul de marote. Dada, pe franțuzește, dar lumea a uitat. De aici o fi venit oare dadaismul? Cui îi pasă? Cui prodest? Și alte cuie ruginite.

Înaintez cu o oarecare teamă. Mă aștept ca dintr-un loc întunecat să-mi sară în față ființa cenușie lipsită de trăsături faciale, care mi-a vizitat recent un coșmar. M-am trezit înjurând; de frică. Este un moment teribil să fii privit dușmănos de o ființă care nu are ochi. Alung însă departe acest gând neplăcut. Poate este și meritul lui Bruckner: muzica sa transmite o stare prielnică absenței gândurilor. Placidă. Pe alocuri, cu tonuri ușor grăbite, dar care adorm repede la locul lor tihnit. Să continuăm.

Drumul meu a continuat fără evenimente. Nu m-am întâlnit cu oameni. Remarcabil! Nu se întâmplă atât de des pe cât aș dori. La un moment dat, diferența față de traseul avut ieri m-a amețit și m-am temut să nu o fi luat pe un drum greșit. Straniu: cum poți greși un traseu aproape liniar, chiar dacă astăzi imită infinitul? Ei, a fost doar un gând absurd. Să nu ne impacientăm din această cauză.

Mă apropii de ieșire. Semnul de carte este albastru. Mă uit la coperta cărții: este tot albastră, dar nuanța diferă ușor. Ce fel de legătură poate fi între Legea lui Murphy și Vițelul de aur? Și ce înseamnă Legea lui Murphy? Este o colecție formată din legile lui Murphy, în mod similar Codului lui Hammurabi? Dar să lăsăm asta. Ies cu pași ușori. Oare o fi acolo? Noul angajat… De când a apărut, n-a fost zi să nu dau de el. Asta mă enervează. Predecesorii săi întotdeauna terminau treaba la ora la care ies eu. Încă nu m-am prins dacă este leneș sau conștiincios. Nu dau atenție rezultatelor muncii sale. Oricum, diferența este prea subtilă ca să mă chinui să remarc dacă există vreuna. Nu se vede. O să mă duc să-mi iau un ceai. Nu e nici aici. Mă îndrept spre ușă. Încă puțin și o voi deschide. Iată-l! Coridorul este liber. Surprinzător, noul angajat nu mi-a stat în cale azi.

A sosit vremea să opresc muzica. Poate voi scrie ceva despre mitocănie. Ia te uită: tot Bruckner! Și abia a început ceva nou, care o să țină mai mult de cinci ore. Așadar, înainte fuseseră patru ore și încă patru ore înaintea acestora. Oare cât Bruckner am în telefonul ăsta? Nu-mi aduc aminte să fi pus atât de mult Bruckner. Și cine este Bruno Walter? Omenirea a avut mereu întrebări enervante de pus. Bine că nu le răspunde nimeni. À bientôt.

Publicat în Jurnal | 2 comentarii

Odă focului

Pe când eram mic, îmi plăcea foarte mult să privesc focul arzând din soba bunicilor mei. Dansul flăcărilor, fărâmițarea lemnului cuprins de foc, jarul încins îmi aduceau tot felul de imagini pe retină. Erau întotdeauna demoni. Spectaculoși, înfricoșători, schimonosiți, amenințători, violenți, frumoși… Stăteam la gura sobei până când îmi simțeam obrajii frigând sau până cineva spunea să închid ușița, pentru că intră fum în casă.

Am iubit focul. Atât de mult l-am iubit încât am început să pornesc focuri peste tot. Focul trebuia să trăiască! Prin mine. Hârtie, paie uscate, mătase de porumb, crenguțe uscate, căpițe de fân, case cu oameni înăuntru… Totul trebuia să ardă!

Cu cât focul este mai mare, cu atât este mai frumos. Ați observat cum se adună oamenii să privească un incendiu uriaș? (Întrebare veche.) De ce fac asta? Pentru că este frumos, desigur. Frumos și amenințător, în același timp. (Am mai spus asta demult.) Frumusețea incendiilor imense este dată și de glasul flăcărilor atunci când îmbrățișează clădirea. Acel sunet!…

Din nefericire, nu am putut vreodată să mă bucur de aceste spectacole. Ba nu, s-a întâmplat o dată. Însă acea întâmplare a fost și singura oară când am putut să fac asta. Atunci a fost și singura dată când focul nu fusese pus de mine. În celelalte ocazii, eram nevoit să mă retrag, adesea în fugă, pentru că altfel aș fi fost prins. Nu puteam să rămân și să aud țipetele, urletele, muzica vuietului de voci ale celor prinși înăuntru. Totuși, în timp ce picioarele îmi alergau spre scăpare, sufletul mi se înfiora și un zâmbet sardonic mi se întipărea pe chip, atunci când puteam auzi unele ecouri slabe în urma mea.

O, ce muzică desăvârșită! În timp ce alergam, simțeam și auzeam cum mii de corbi sunt pe urmele mele, ca un nor întunecat, vestind moartea, chinul, groaza, croncănind lugubru și însoțindu-mă bucuroși. Eram regele lor! Tenebrele se închinau mie!

Încă iubesc focul. Îl voi iubi mereu. O, Atar, singurul zeu!…

Publicat în Delirante | 7 comentarii

Diavolul ședea la masă

Mă grăbeam să deschis ușa, așteptat fiind de Wilhelm Meister, deși, trebuie spus, îl aveam în buzunar, când am întrezărit o apariție care m-a paralizat vremelnic. Nu am îndrăznit să ridic ochii, deși vedeam cu ajutorul vederii periferice că apariția era reală, stătea la masă și mă aștepta. Nu cred că am trecut des prin astfel de momente de frică paroxistică – chiar și acum, când scriu acestea, rememorând ceva ce a avut loc cu săptămâni în urmă, simt cum pielea mi se înfioară și revine un sentiment acut de teamă, care mă face să privesc în jur: în cameră este întuneric, la fel ca în restul casei, doar veioza de birou luminează aproape punctiform asupra tastaturii. Iar în spatele meu este infamul fotoliu, cel din care m-a privit, deși nu mă privea, faimosul de acum spectru. Oare dacă mă întorc acum?… Da, încă mi-e teamă… de un gând.

Ce am văzut atunci? Nu știu dacă a fost ceva sau doar o părere, dar a fost un eveniment care venea împotriva sentimentului ce mă domina la acel moment. Eram liniștit, pot spune chiar că mă simțeam bine: îmi plăcea povestea și abia așteptam să-mi reiau lectura. Trecuse o vreme de când avusesem gânduri negative – nimic nu trebuia să aducă acel lucru la masă. Nimic…

Așadar, tocmai deschisesem ușa și am zărit acel lucru așezat la masă. Am încremenit acolo, în pragul ușii. Nu știu dacă a trecut multă vreme, dar amintirile îmi spun că nu. După câteva momente însă, nu am mai putut suporta frica și am ridicat ochii: la masă nu era nimeni. Am răsuflat ușurat și am decis, gândind rațional, că a fost doar o iluzie optică: mi se păruse că la masă era așezat… Diavolul.

Vederea periferică, ajutată de clipele de paralizie, mi-a redat următoarea imagine: Diavolul era așezat la masă, chiar în capătul mesei, acolo unde stau eu de obicei. Își pusese pălăria pe masă și mă privea zâmbind inocent, de parcă mă aștepta să avem o conversație amiabilă. Părea că se pregătește chiar să mă salute binevoitor. Era mai degrabă slab, părea destul de înalt, dar nu mai mult de un metru și optzeci de centimetri (deși persoanele așezate pot induce în eroare în privința înălțimii), avea o mustăcioară și barbă de modă veche și purta un costum la fel de demodat, iar părul era castaniu închis, lunguț, ajungându-i până la umeri. Avea ochii de culoare deschisă, aș spune albaștri, un zâmbet sincer, puțin condescendent însă, chipul său avea trăsături frumoase, deși nu era de o frumusețe deosebită, iar mâinile, pe care și le ținea pe masă, aveau degete lungi și subțiri. (Dacă nu mă înșală memoria, această descriere pare să semene cu Diavolul lui Ivan Fiodorovici Karamazov. Să fie doar o coincidență sau, cumva, memoria mi-a păstrat această imagine diavolească, ascunsă printr-un colțișor?)

L-am văzut, m-am înfricoșat, și apoi a dispărut. Dar la ce se aștepta? Nu intri în cameră, în absența cuiva, te așezi la masă și îl aștepți, mirându-te apoi că se sperie îngrozitor, când știa că nu poate fi nimeni înăuntru. Altfel ar fi stat lucrurile dacă m-ar fi abordat pe timpul zilei, când soarele e sus pe cer, undeva într-un loc public; dacă s-ar fi prezentat și m-ar fi invitat la un ceai. Sau măcar, dacă nu suportă lumina soarelui, putea să mă caute seara, doar știe locurile pe unde umblu și poate găsi modalități civilizate de a mă aborda. Da, atunci am fi putut să pălăvrăgim, să ne cunoaștem mai bine, să privim la vremurile din urmă, cele actuale și cele viitoare; să deplângem starea omului și cruzimea acestei lumi; să batjocorim temerile acestor furnici, care-și acordă atâta importanță, stând pe un fir de praf rătăcit în imensitatea universului; să le privim de sus obiceiurile, împopoțonarea prostească, lăcomia sinistră și materialismul grotesc și să ne apuce greața, deși, undeva într-un adânc tăinuit, vom vărsa o lacrimă pentru om, pentru durerea de a fi cea mai inteligentă ființă a planetei și cea mai predispusă la suferință; pentru inutilitatea existenței, pentru moartea zeilor și pentru sfârșitul inocenței.

Dar l-am văzut, în realitate, pe Diavol, cu coada ochiului, sau a fost doar o închipuire? Adică, de ce ar fi vrut să mă viziteze? Voia oare să-mi reveleze ceva important? Voia să-mi spună oare cum își bate joc de unii muritori naivi, șoptindu-le că este Dumnezeu, că ei sunt fiii lui, în vreme ce majoritatea oamenilor sunt copiii-maimuțe ai lui Satan? Sau poate voia să-mi spună că iadul este, de fapt, aici?

Publicat în Jurnal | 2 comentarii

Prin întuneric…

Mergeam prin întuneric… (Da, acest lucru se întâmplă adesea, iar întunericul și singurătatea sunt locurile unde mă găsește, de cele mai multe ori, eterul, cu șoaptele sale stranii.) Și mă gândeam că am fost puțin cam dur cu un comentator, cititor vremelnic (care, între timp, s-a dovedit a fi puțin cam… irațional, iar astfel acel mea culpa nu era chiar necesar), când tocmai una dintre… ideile mele (o voi numi idee, pentru că teorie este prea mult spus) mai vechi, venită ca răspuns la întrebarea de ce Dumnezeu le vorbea deseori oamenilor demult și acum nu o mai face, suna astfel: Dumnezeu vorbește mereu ființelor umane, n-a tăcut vreodată; Cuvântul Său ajunge la toți oamenii, dar cei mai mulți ori ignoră mesajul, ori se prefac că nu aud sau pur și simplu nu mai cred că lucrul acela este de la Dumnezeu și nu din ei. Tot ideea mea susținea că nu este vorba despre un cuvânt per se – Dumnezeu nu vorbește ad-litteram omenirii, ci mai degrabă este ca un fel de senzație care pătrunde în mintea umană, ceva ce atinge fiecare celulă, ceva ca un fel de forță electromagnetică: Cuvântul îl simți, nu îl auzi.

Și atunci, de ce am respins adevărul cuiva care tocmai asta susținea că i s-a întâmplat? Vedeți… lucrurile nu stau chiar așa. Ideea mea era doar așa, o posibilitate izvorâtă din mitologia iudeo-creștină. Nu cred cu adevărat că astfel de lucruri sunt posibile. Mă rog… Oare ar fi mai bine spus: nu credeam? Pentru asta, va trebui să reiau povestea mersului prin întuneric, întreruptă de unele explicații.

Așadar, mergeam prin întuneric, ascultând o beethoveniană, ceva ce nu mai crea vreo impresie în mintea mea, deoarece, ascultam aceleași piese simfonice de vreo două luni, repetate probabil de vreo șapte ori, iar ritmurile nu mai ajungeau la mine și doar construiau un decor sonor pentru gânduri – gânduri care alergau spre cititorul-comentator și mai vechea mea idee mistico-teologică – și dintr-odată am fost fulgerat de o… senzație. Nu aș putea spune că o voce străină mi-a vorbit: gândurile veneau din mintea mea. Însă ceva era straniu, ceva ce nu puteam explica, iar de aici toți porii de pe brațe, față și ceafă s-au răsculat, ca la o atingere foarte rece. Ce s-a întâmplat? Voi încerca să redau în continuare, dar, ca toate lucrurile de origine… eterică, dacă nu le notez la scurtă vreme, se pierd sau măcar se estompează. Și nu am vrut să le notez imediat, poate și din cauză că am fost tulburat/iritat în perioada imediat următoare de dialogul cu cititorul-comentator care se pretinde alesul Domnului, ba chiar personaj biblic. Și nu i-aș fi dat astfel apă la moară? Să încerc însă rememorarea acelor gânduri…

Primul lucru, oarecum neașteptat, care mi-a venit în minte a fost o întrebare: Când vor fi oamenii mântuiți? (Da, nici eu nu înțeleg de ce s-a născut în acele momente întrebarea asta.) Răspunsul a venit imediat și a fost destul de… neliniștitor. Atunci când toți oamenii vor renunța la a mai lua orice viață, se vor întinde pe pământ și vor prefera să moară decât să mai ia o singură viață. Iar când ultimul om se va chinui în ghearele morții și va fi străbătut simultan de o îndoită senzație: zădărnicia morții tuturor, absența unui dincolo și a unui dumnezeu, și mândria unei morți onorabile – nicio altă moarte pentru viața omului! odată cu ultima suflare a acelui om, Dumnezeu, Creatorul Universului, va coborî pe Pământ, iar toți cei care au trăit vreodată vor fi înviați și făcuți părtași la nemurire și eterna pace.

Și apoi, fiorul a dispărut; gândurile s-au disipat și am început analiza rațională a celor întâmplate. Într-adevăr, aceste lucruri au venit din eter; dar știm cu toții că eterul, de fapt, sălășluiește în mine. (Sau nu?) Să-mi fi vorbit oare Dumnezeu? Nu cred. Și de ce mesajul Său ar fi complet opus acelui: ”înmulțiți-vă și umpleți pământul”? Oamenii vor fi mântuiți atunci când se vor întinde cu toții pe pământ și vor aștepta moartea, refuzând să mai ucidă o singură plantă sau un animal? Desigur, asta se va întâmpla… niciodată, pentru că mereu vor fi oameni care vor dori să trăiască cu orice preț. Atunci, să fi înțeles greșit mesajul? Poate nu este nevoie de toți oamenii, ci de unul singur. Un singur om să se întindă pe pământ și să aștepte moartea, doar de dragul mântuirii celorlalți? (Vei fi tu acela?) Dar de unde știm că mesajul a fost de la Domnul și nu o plăsmuire a minții? Nu știm. Putea să fi venit chiar și de la Diavol sau de la cel care-i șoptea lui Mohamed. Și atunci, rămâne doar ceea ce a fost: un gând, determinat de alte gânduri. Nimic. Praf risipit în eter.

Publicat în Jurnal | 14 comentarii

Al treilea ocupant

Nu am mai spus cuiva această poveste; nu pentru că ar fi una rușinoasă, ci pentru că descrie un eveniment prea personal; ceva ce s-a întipărit în sufletul meu ca o senzație apăsătoare încă de când am aflat; din clipa în care ai mei au considerat că sunt destul de mare să știu aceste lucruri – cred că aveam vreo zece ani.

Nu pot spune că aflarea acestei vești a produs o schimbare fundamentală în ceea ce privește viziunea mea asupra vieții. Nici nu m-a apropiat sau îndepărtat de Dumnezeu – respinsesem deja ”adevărul” cuvintelor din Biblie și o voi face adesea și în anii care au urmat. Abia mult mai târziu, corelând acel episod cu alte fapte, anumite gânduri s-au insinuat cu neplăcere în mintea mea.

M-am născut mort; și timp de vreo treizeci de secunde sau mai mult în camera de spital s-a așternut o liniște asurzitoare, întreruptă doar de palmele pe care mi le administra medicul, sub ochii măriți și încremeniți ai mamei mele – pe atunci, nu exista sensibilitatea de origine occidentală de a priva mama de astfel de spectacole crude. Un bărbat de vârstă mijlocie lovea cu palmele sale înmănușate un trupușor vlăguit, născut prematur, vânăt la culoare, inert și tăcut. Iar după o jumătate de minut, chiar când bărbatul era gata să renunțe, ceva s-a întâmplat; unii îl vor numi miracol: trupușorul  mort a tresărit, inima a reînceput să bată, plămânii s-au umplut pentru prima oară cu aer, iar sala de nașteri a fost tulburată de niște țipete, ce-i drept, timide. Fusesem mort, iar acum eram viu iarăși.

Un miracol. L-am putea numi altfel? O întâmplare, poate? Una fericită. Ar mai putea urma ceva după asta? Copilul a fost mort și apoi a înviat. Încă un mort revenit la viață. De data asta, o înviere adevărată. Dar asta nu este tot…

Există o legendă creștină, deși ar putea fi o dogmă, care spune că un copil nebotezat merge în iad. Eu m-am născut mort; eram nebotezat și am fost timp de treizeci de secunde mort. Nu pare mult; dar ce înseamnă timpul în iad? O secundă aici este deja o eternitate acolo. Să nu exagerăm însă: iadul este o invenție creștină; una furată de la religiile mai vechi, dar desăvârșită de creștini. Absurdă, desigur. Cum altfel? Păcătoși și diavoli, unii chinuiți, alții chinuind și chinuiți, la rândul lor, puși laolaltă. Bine, poate ar exista și pentru asta o explicație teologică, dar să nu pierdem vremea cu sofisme religioase – să trecem mai departe.

M-am născut mort. Adică, nu eram eu acela. Eu am văzut doar o oportunitate: un trup gol, nelocuit, pregătit să mă primească. Am acceptat cu plăcere șansa la o nouă viață. Încă una. A câta oare? Nu mă mai pot sătura de viață. Dar nu am venit din iad. Iadul nu există. Credeți că Bunul Dumnezeu pedepsește vreun suflet rătăcit? Nu este adevărat. Numai cei care nu-L pot iubi, nu se pot bucura de viața veșnică a sufletului. Numai cei care tânjesc după pierduta carne, după bucuriile simple, mărunte și efemere ale vieții, nu-L pot găsi, nu i se pot alătura, oricâtă bună-voință ar avea Acesta. Iar astfel de suflete se condamnă singure să orbecăiască în întunericul dintre cele două lumi, ascunzându-se de lumină și privind cu jind spre viața oamenilor vii.

În întuneric eram și eu, plângând amarnic după carne. Și apoi, am văzut un copil născându-se mort. Și am vrut să trăiesc iarăși. Iată-mă-s! Cum este posibil, cum de permite Dumnezeu? poate vor întreba unii. Nu am spus că s-a născut mort? De ce ar obiecta Cel-Prea-Înalt la faptul că un suflet chinuit resuscitează o mortăciune și readuce lumina bucuriei în ochii părinților? Cred că este și un fel de mână de ajutor pe care o întinde rătăciților, dându-le șansa să retrăiască în carnea după care plâng. Îl putem numi altfel decât Milostiv?

Toată viața am simțit că sunt urmărit de o umbră sinistră. Ceva e acolo; nu în afară, ci înlăuntrul meu. Am bănuit mereu că este o rămășiță a copilului mort, a sufletului care nu a mai apucat să se nască. Însă nu este asta. Acum știu acest lucru…

Nu se întâmplă foarte des să se nască un copil mort și care să poată fi readus la viață. Adică, sunt multe cazuri, dar nu câte ar fi nevoie: în întuneric rătăcesc mai mult de o sută de milioane de suflete. (Sunt puține? Nu-i credeți pe creștini: că mulți vor fi chemați și puțini aleși. Din cele peste o sută de miliarde de oameni care au trăit, majoritatea sunt cu Dumnezeu. Ar fi fost și penibil să fie majoritatea în întuneric: însemna că proiectul divin este un eșec total.) Se întâmplă să rămâi acolo și câteva secole până să prinzi ocazia unei noi vieți. Așa se adună multă obidă; răutate chiar. Și chiar dacă ai reușit să te reîntrupezi, locul acela nu ți-e sigur: orice pierdere a cunoștinței te readuce în întuneric și celelalte suflete se reped să-ți ia locul – este dreptul lor, pentru că trupul acela nu ți-a aparținut: și tu l-ai furat.

Aveam unsprezece ani când mi-am pierdut cunoștința timp de aproape o zi. Am suferit atunci o operație complicată. De fapt, nu eu – predecesorul meu. Nu puteam să las acel trup să-mi scape – iubesc viața! Lumea asta e plină de atâtea frumuseți! Mirosul unei pâini proaspăt coapte; zborul unor porumbei frumos colorați, care nici nu seamănă, nici nu seceră; adierea unui vânt răcoros pe față, în arșița verii; senzația pe care o ai în preajma unei păduri, când aerul este încărcat de umiditate, chiar după o ploaie, și mii și mii de picături minuscule îți udă nările atunci când tragi aer în piept… Nimic nu poate egala această lume!

După vârsta de unsprezece ani, mi-am mai pierdut cunoștința de trei ori. Momente scurte, determinate fie de ușoare accidente, fie de încăpățânare. Am observat că, după fiecare pierdere a cunoștinței, nu-ți aduci aminte nimic. Nu e ca atunci când dormi și visezi, ci mai degrabă ca după un somn adânc, lipsit de vise; un întuneric complet, ca și cum te-ai întoarce dintr-un loc care nu există; de nicăieri. Din fericire, nu am fost plecat suficientă vreme ca altcineva să-mi ia locul. I-am simțit însă încercând. S-a mai întâmplat și în alte dăți să fiu aproape de un leșin, dar am reușit să evit asta. O liniște lugubră mă înconjoară în acele clipe. Simt cum mii și mii de umbre se întind asupra mea; lacome de viață. Dar nu voi ceda: acest trup este al meu și a mea această viață!

Publicat în Eterice | 25 comentarii

Creștinul după Vechiul Testament

În mod normal, un astfel de personaj ar trebui să-și spună iudeu. Dar nu; nu veți găsi puseuri de onestitate la aceștia: creștinul după Vechiul Testament are aroganța să vorbească despre Mielul Domnului, deși el este gata să-l junghie deasupra altarului.

Cum a apărut această stranie specie de creștin? Trebuie spus că a existat mereu și a fost creată, în principal, de către preoți, aceștia predicând în vremurile apuse mai ales despre înfricoșatele pedepse ale Vechiului Testament, lucruri de natură a ține mult mai ușor oile Domnului sub ascultare, știut fiind că omul a fost dintotdeauna un animal cu o puternică aplecare spre a face rele.

Dar asta se întâmpla în vremurile când oile nu puteau să citească și, chiar de ar fi putut, cuvântul Domnului era scris în altă limbă. În zilele noastre, existența creștinului după Vechiul Testament pare mai greu de explicat. O ipoteză demnă de luat în seamă ar fi aceea că Iisus Christos spune de cel puțin două ori: ”Nu am venit să stric Legea.” Acea Lege fiind a lui Moise, primele cinci cărți ale Vechiului Testament și, totodată, ale Scripturii iudeilor. Așadar, acești creștini par să fi crezut că, într-adevăr, Iisus nu a schimbat Legea. Au crezut că atunci când Acesta a spus: ”primul fără de păcat să ridice piatra”, această adăugire la Lege, unde prevedea clar că adulterinul trebuie ucis cu pietre, fără a se ține cont de evlavia sau de puritatea spirituală a aruncătorilor, nu reprezintă o schimbare. Prin urmare, au hotărât să nu țină cont de vreun cuvânt scris în Noul Testament, deoarece nu putea aduce ceva nou, Legea fiind imuabilă.

Și așa am ajuns să-i vedem pe acești creștini după Vechiul Testament aplicând în viața de toate zilele asprele porunci ale sălbaticilor iudei de acum aproape cinci milenii. Judecă, înjură, iau peste picior, condamnă, insultă, bârfesc – ce mai încoace-încolo, se comportă ca niște iudei cârtitori, ca niște primitivi care încă mai locuiesc în corturi. Iar în timp ce se poartă astfel cu frații lor, zbiară din toți rărunchii că ei îl iubesc pe Dumnezeu. Fariseilor! Nu ați învățat că porunca ”iubește-ți aproapele” este la fel de importantă ca prima poruncă? Nu veți intra în împărăția Domnului, zicând numai din gură că-L iubiți pe Domnul, în vreme ce sufletele voastre nu pot cunoaște iubirea, pentru că nu poți să-L iubești pe Domnul fără să-i iubești și creația, fără să iubești omenirea, fără să încerci să-l întorci pe păcătos de la rele. Și nu cu înjurături și bârfe veți face asta! Întoarceți și celălalt obraz, arătați bunătate și doar prin exemplul vostru îl veți face să renunțe la calea păcatului. Aceasta este calea.

15 august 2016

Publicat în Gânduri | 13 comentarii

Despre religia iepurilor

1 septembrie 1869

Discuțiile mele cu iepurele ating adesea chestiuni religioase. Trebuie să spun că iepurele este un adversar convins al teismului și consideră că toți zeii au fost plăsmuiți de către om. Nu spun că nu sunt de acord cu el – este ușor să vezi asta citind toate așa-zisele sfinte scripturi ale tuturor popoarelor, dar eu sunt de părere că există un Creator, un Început al tuturor lucrurilor, un Ceasornicar celest care a reglat atât de bine acest mecanism al lumii încât merge de la sine, fără să necesite ajustări periodice. Iepurele nici măcar asta nu crede – el spune că suntem născuți din haos și în haos ne vom întoarce, iar funcționarea mecanismului universal este matematică, forțată să fie așa de legea imuabilă a gravitației, a forței centrifuge și a celorlalte forțe care guvernează materia. Pe scurt, consideră sursa universului inexplicabilă, enunțând posibilitatea ca universul să moară și să renască periodic, atunci când își epuizează ”forța vitală”, iar noi suntem doar un exemplu aleatoriu de ființe, și după noi se vor naște poate ființe de un alt soi. Despre creștinism are o opinie foarte proastă. Dar, așa cum poate v-ați obișnuit, îl voi lăsa pe iepure să vorbească, printr-un scurt eseu despre religie.

Ființele umane sunt cu certitudine cele mai stranii din această lume, fiind singurele care și-au făcut zei și se închină la ei, sperând la viața veșnică, deși au dovada clară că nu au existat de-a pururi și nu au vreun exemplu în natură de existență perpetuă. Noi, iepurii, știm că suntem pieritori; că din neant am venit și tot acolo ne vom întoarce. Există, bineînțeles, și alte ființe care au un comportament straniu. Un filosof al vremurilor recente, Arthur Schopenhauer, afirmă că a văzut maimuțe privind spre stele și s-a întrebat dacă nu cumva și acestea cugetă și vor să afle tainele cerului. Dar, uneori, și câinii privesc nelămurit pe fereastră, iar asta nu înseamnă nimic.

Pentru unii, dintre care îl amintesc pe Chateaubriand, nu este nevoie de dovezi raționale că Dumnezeu există. Ei privesc doar ”minunile naturii” și gata, sunt convinși: Dumnezeu există! La fel și cu nemurirea sufletului: Chateaubriand are dovada imortalității spiritului omului în morală și sentiment. Găsesc extrem de interesant acest fenomen: nu numai mințile slabe sunt seduse de cântecul psalmilor, ci și oamenii de geniu, dovadă a faptului că până și aceștia nu își află locul în această lume și caută o alta; o iluzie, o minciună, o glumă spusă seara, în jurul focului, de un păstor prostuț pe nume Abraham. Să amintesc doar de Pascal, La Bruyère și Leibniz, ca exemple de credincioși neașteptați în zeul inventat de iudei.

Citind ”Geniul creștinismului”, nu am putut să nu observ că lipsește orice referire la Inchiziție. Surprinzător? Deloc: nu poți face apologia unor astfel de barbarii. În rest, am găsit o colecție de sofisme și de naivități care nu m-au surprins, știind că această carte a fost și pe gustul sălbatecului Napoleon, acel monstru care dorea să dărâme Versailles. Chateaubriand pare să nu-și fi însușit nimic din înțelepciunea lui Montaigne, și suferă de orbire atunci când susține că nu vede antropomorfismul scrierilor Bibliei. Pentru el, acelea nu pot veni de la oameni, ci sunt de la Tatăl. Caraghios! La fel de caraghios ca și faptul că arabii cred că Dumnezeu și-a trimis un arhanghel să-i șoptească la ureche unui analfabet pedofil o carte sfântă. O carte sfântă care nu aduce nimic nou, nimic original, nici măcar o singură idee care să merite să fie păstrată, demonstrând că mulțimile de credincioși sunt formate în majoritate din ignoranți. Aici, nu mă pot abține să nu mă întreb dacă nu cumva acei gânditori enumerați mai sus aveau ori teamă de Biserică, ori niscaiva interese să susțină că există Dumnezeu. De pildă, Chateaubriand întrevăzuse posibilitatea de câștig material dintr-o scriere în favoarea creștinismului, după zece ani de prigoană, de tăcere a clopotelor, de transformare a bisericilor în depozite, într-un moment în care poporul era predispus să revină la religie și să refacă altarele distruse. Oare nu cumva și ceilalți erau interesați să susțină un zeu iluzoriu?

Din fericire, astăzi, alături de Schopenhauer, avem o serie de gânditori care au început să se elibereze de stavila pusă rațiunii de Biserică timp de un mileniu și jumătate. Lipsiți de pericolul arderii pe rug pentru opiniile lor, aceștia au început să arate cărțile sfinte ale religiilor lumii așa cum sunt: încărcate de naivități, barbarisme și neadevăruri.

Cea mai bună dovadă privind inexistența lui Dumnezeu, după umila mea părere iepurească, este reprezentată tocmai de această lume, de sălbăticia sa. Chateaubriand spune că păsările cântă pentru om; că totul este frumos în această lume, arătând acel optimism dezgustător manifestat anterior de Spinoza sau Leibniz; eu spun că n-a privit destul de aproape, pentru a vedea cum fiecare ființă o devorează pe o alta, cum totul este un joc sinistru al morții și al durerii, al lipsei de speranță. Ce rău au făcut iepurașii, vă întreb? Care este păcatul nostru originar, pentru care suferim, pentru care suntem vânați și uciși chiar și în casele noastre? Răspundeți la asta, dacă puteți; fără să recurgeți la credința barbară că am fost creați pentru folosul omului; al omului, al urșilor, al lupilor, al vulpilor și al șerpilor, nu-i așa? Asta poate fi doar răspunsul unor sălbatici din pustiurile Sinaiului, care trăiau acum trei milenii în corturi. Ei sunt de înțeles – nu știau multe; dar Spinoza, Cartesius sau Leibniz?

Acești gânditori, contaminați de iudaism, de trufia unor oameni pentru care până și universul, cu miliardele sale de stele, a fost creat pentru om, ignoră cruda realitate. Dacă această lume este creată, atunci acel creator este unul lipsit de milă. Și atunci, de ce v-ați închina unui asemenea creator, numai de frică? Eu îl resping – nu am nevoie de asta, nu voi sta în genunchi în fața unui sălbatic sângeros și voi îmbrățișa bucuros neantul fără chip, la fel ca omonimul meu byronian. Dacă păsările cântă pentru om, pentru cine răsare, poate chiar în această clipă, o stea dublă, magnifică, una cu reflexii de roșu și galben, cealaltă cu nuanțe de albastru și alb, într-o galaxie aflată la miliarde și miliarde de kilometri de noi și a cărei lumină nu va ajunge nicicând să fie văzută de om? Se desfată cumva Dumnezeu cu acest spectacol celest? Mă îndoiesc.

Niciun iepure sălbatic nu a murit de bătrânețe. Dacă noi, iepurii, avem un rost pe această lume – să fim hrana bestiilor, a animalelor mai mari și mai puternice decât noi, voi, oamenii, vă îndreptați spre hâdul mormânt, spre a fi hrană viermilor. Câtă noblețe în acest destin, într-adevăr!

Manfred Antonovici Mamonov

Publicat în Daimon Q. | 8 comentarii

Cel mai credincios animal domestic (urmare)

28 august 1869

Mărturisesc: atunci când m-am apucat să-mi scriu memoriile, nu intenționam să așez aici și altceva în afara întâmplărilor din viața mea. Pe parcurs însă am simțit cumva nevoia să notez și câteva dintre ideile mele, măcar o parte dintre lucrurile care-mi trec prin cap. Începusem data trecută să scriu despre cel mai credincios animal domestic, când m-a întrerupt iepurele cu gluma sa despre femeie și m-a deturnat spre alte gânduri. Încerc să reiau acum de unde rămăsesem, dar amintindu-mi iarăși de ceea ce a spus iepurele, nu pot să nu adaug o serie de constatări.

Poate că iepurele nu este chiar așa departe de adevăr. Femeia a fost, și unii mai spun că este încă, una dintre posesiunile bărbatului. Era mai demult o lege catolică în care se stipula negru pe alb: ”femeia și celelalte dobitoace”… Avem nevoie de ele, asta este adevărat  – specia trebuie să meargă înainte, dar tot așa avem nevoie de cai, să ne poarte de colo-colo. Ne prefacem că vrem ca ele să fie virtuoase ca domnișoara Augustine Guillaume, în vreme ce noi tânjim după cochetăria ducesei de Carigliano. (Da, l-am citit pe de Balzac. Acel fiu de plugar, care a crezut că ne păcălește și poate trece drept nobil dacă-și adaugă acel ”de” în fața numelui său, care nici măcar nu-i numele său adevărat. Nu prea mi-a plăcut ceea ce a scris – deși a avut unele sclipiri, nu a reușit să scape complet de acea naivitate țărănească, de veșnica lui încercare de moralizare a oricărui personaj. Nu este suficient să-ți inventezi o genealogie nobiliară, trebuie să te naști astfel. Deși numele meu, Q., poate induce în eroare, familia mamei se trage din neamul Rohan, dar părinții ei, ca mulți alți nobili scăpătați, au ales s-o mărite cu un burghez, fără nume, dar cu avere. Dinspre partea mea însă mereu am simțit că aparțin Rohanilor, trup și suflet. Am și vrut să-mi schimb numele după numele mamei – Daimon de Rohan ar fi arătat tare bine -, dar am considerat că măcar atât merită și acel bețivan mort. Însă îi dau dreptate lui Molière: ”Les gens de qualité savent tout sans avoir jamais rien appris.”) Și nici aici nu suntem complet cinstiți: farsa sinistră pe care i-o jucăm ducesei de Carigliano este că îi spunem că este independentă. Și ce înseamnă o femeie independentă în vremurile noastre? Să îi pună coarne soțului. Iată ce s-a ales de independența femeii! În vreme ce toți poeții le închină ode, vorbind de iubire, aceste femei independente nu știu că ele există numai pentru rolurile pe care noi le-am inventat pentru ele. Avem nevoie de astfel de femei, nu pentru că ne doream iubiri pasionale, ci pentru a ne masca pornirile noastre firești către nestatornicie.

Bietele de ele! Sunt atât de neștiutoare, dar atât de pline de ifose și de credința falsă că ne manipulează! Când totul la noi este prefăcătorie… Unele dintre ele par să înțeleagă capcana în care sunt prinse și fug la mănăstire. Dar Madame de La Valiére nu știa că până și acest refugiu și zeul la care se roagă tot noi le-am inventat. Era necesar ca femeile să creadă că există un bărbat perfect, neîntinat de josnicele pofte trupești. De ce credeți că Dumnezeu este un El? Adică tot unul dintre noi? În plus, credința într-un Tată drept și iubitor, care pedepsește în caz de neascultare, ajută mult și la ținerea poporului sub control. S-a văzut cum s-a purtat poporul odată ce n-au mai fost hățurile religiei – așa am avut Teroarea și toată acea dezordine de până la venirea lui Napoleon. Până și Voltaire, acuzat de mulți de ateism, a construit o biserică, admițând că omul simplu are nevoie de zei, de credința într-o viață viitoare fericită, ca  să poată accepta această viață amară.

Cum, iepure? Nu, aici nu sunt de acord. Iepurele neagă existența oricărei divinități și chiar a scris și un mic eseu despre asta. La rugămintea mititelului limbut, îl voi insera în aceste memorii, dar asta se va întâmpla altă dată. Eu, deși sunt convins că toate religiile lumii sunt inventate de către om, cred că există un Creator, un Prim Mișcător care a pornit lumea. Dar tind iarăși să pierd șirul ideilor…. Să revin la femeie…

Nu doar iepurele l-a citit pe Schopenhauer – și mie îmi sunt cunoscute scrierile sale. Acesta a spus poate unele dintre cele mai îngrozitoare lucruri despre femei. Mă rog, a spus și despre francezi, dar a admis și că germanii sunt cei mai mari bețivi ai lumii, având peste o sută de cuvinte pentru a descrie beția, și nu i-o putem lua astfel în nume de rău. Amintesc aici doar unul dintre aforismele sale privitoare la femei, care este edificator în această privință: ”Femeia este un animal cu păr lung și idei scurte.” Și acesta este considerat unul dintre marii gânditori ai acestui veac! Iată, apogeul filosofiei germane și, în general, europene! Ne este îngăduit oare să credem că se înșală? Putem crede că și Rousseau, marele nostru gânditor, un filosof de prima mână, atunci când a spus că: ”Femeile, în general, nu iubesc nicio artă, nu se pricep în nici una și n-au geniu”, se afla, de asemenea, într-o colosală și lamentabilă eroare? Nu putem face asta, desigur. Cine suntem noi să criticăm asemenea minți strălucite? Cum am putea?…

Și iată cum, provocat de remarca iepurelui, am ajuns să divaghez iarăși și tot n-am scris despre care este cel mai credincios animal domestic. Pentru că, vă vine să credeți au ba, nu femeia este acela. Mai ales că, să fim serioși, când vorbim despre femeie numai credincioasă omului n-o putem numi – doar am spus despre ducesa de Carigliano; și ca ea sunt multe femei. Voi ajunge să scriu, până la urmă, și despre cel mai credincios animal domestic. Dar acest lucru, având în vedere ora înaintată la care scriu acestea, se va întâmpla cu o proximă ocazie.

Daimon Q.

Publicat în Daimon Q. | 5 comentarii

De la musique avant toute chose

Principiul enunțat de Verlaine se referea la muzică, desigur, considerată de acesta, similar lui Schopenhauer, drept ”arta artelor”. Nu spun că nu-s de acord cu aceștia. Ba spun: nu sunt de acord – arta artelor este poezia. Dar nu poezia în înțelesul ei modern, ci poezia așa cum a fost ea înainte de denaturarea sa prin introducerea infamiei numită ”vers alb” – nimic altceva decât o expresie a trândăvelii, a lipsei de inspirație, când astfel oricine, sprijinindu-se de o idee sau de senzația unei idei, putea să arunce cuvinte pe hârtie și să spună: poezie. Pentru că poezia, având ritm și rimă, este adevărata muzică. Poezia care poate crea acorduri în mintea celui care o ascultă fără ca toate cuvintele să aibă înțeles – la fel ca muzica.

Desigur, muzica are avantajul că poate fi înțeleasă în întregime în condițiile absenței cuvintelor, fiind astfel transnațională: o simfonie are același înțeles și în Japonia, și în Germania, și în România. Dar muzica poate purta, într-o anumită măsură, doar sensuri abstracte, nelămurite pe deplin (sigur, numai atunci când este neînsoțită de cuvinte), vorbind mai mult acelei părți iraționale a sufletului. Poezia, atunci când cel care o ascultă înțelege foarte bine limba, are în schimb posibilitatea de a purta idei concrete, clare, vorbind în aceeași măsură atât iraționalului, cât și raționalului din noi. Dar poezia adevărată, cu ritm și rimă, poate atinge sufletele și atunci când nu înțelegi vreun cuvânt. Însă nu toate limbile lumii au în ele această posibilitate. Să ne gândim, de pildă, la limba latină. Bineînțeles, este o limbă veche, moartă, în ea s-au scris multe poezii, proză, tratate etc., dar ceva îi lipsește (sau, mai degrabă, are în plus: prea multe silabe în cazul multor cuvinte) pentru a obține muzicalitatea necesară. Există o anumită duritate, intransigență mai degrabă, care face latina mai potrivită pentru limbajul filosofiei sau pentru cel al tratatelor de drept.

Musa, mihi causas memora, quo numine laeso,
quidve dolens, regina deum tot volvere casus
insignem pietate virum, tot adire labores
impulerit. Tantaene animis caelestibus irae?

Simplici myrto nihil adlabores
sedulus, curo: neque te ministrum
dedecet myrtus neque me sub arta
vite bibentem.

M-am făcut înțeles? Nu sunt multe limbile lumii care permit obținerea unei poezii adevărate. Iată, de exemplu, cum și germana eșuează în această privință:

Wer nie sein Brot mit Tränen aß,
Wer nie die kummervollen Nächte
Auf seinem Bette weinend saß,
Der kennt euch nicht, ihr himmlischen Mächte!

Germana pare mai potrivită pentru înjurături, nu-i așa? Nici rusa nu excelează la poezie, în pofida existenței lui Pușkin. Pușkinienele sună foarte bine traduse în limba română, dar în rusă…

Чем меньше женщину мы любим,
Тем легче нравимся мы ей,
И тем ее вернее губим
Средь обольстительных сетей.

Rusa pare și aceasta destinată pentru alte lucruri; poate pentru cântece la beție sau marșuri.

Cu toate acestea, ceea ce spun izvorăște din subiectivism; cum nici nu poate fi altfel – toți oamenii văd lucrurile prin propria lor lentilă. Am ascultat însă poezii din care n-am înțeles un cuvânt, căutând muzica, în limbi pe care le agreez fonetic, precum araba, turca sau pahlavi; în limbi din care știu o sumă oarecare de cuvinte, precum finlandeza sau greaca veche; în limbi din care înțeleg destul de multe cuvinte, precum rusa, latina și germana; sau în limbi din care înțeleg cea mai mare parte, precum spaniola, italiana, franceza sau engleza. Mărturisesc că doar în franceză și engleză am găsit ceea ce căutam, deși Kalevala mi-a lăsat o impresie destul de bună. Găsesc asta oarecum ciudat, pentru că, adesea, poeziile în franceză nu au un ritm foarte reușit; dar preferința pentru limba franceză a fost mereu slăbiciunea mea inexplicabilă.

Dārom andarz-ē az dānāgān
az guft-ī pēšēnīgān
Ō šmāh bē wizārom
pad rāstīh andar gēhān
agar ēn az man padīrēd
bavēd sūd-ī dō gēhān
Pad gētī vistāx ma bēd
was-ārzōg andar gēhān
če gētī pad kas bē nē hišt-hēnd
nē kūsk ud nē xān-u-mān.

Mieleni minun tekevi, aivoni ajattelevi
lähteäni laulamahan, saa’ani sanelemahan,
sukuvirttä suoltamahan, lajivirttä laulamahan.
Sanat suussani sulavat, puhe’et putoelevat,
kielelleni kerkiävät, hampahilleni hajoovat.

Courte tâche! La tombe attend; elle est avide!
Ah! laissez-moi, mon front posé sur vos genoux,
Goûter, en regrettant l’été blanc et torride,
De l’arrière-saison le rayon jaune et doux!

Quand vous serez bien vieille, au soir, à la chandelle,
Assise auprès du feu, dévidant et filant,
Direz, chantant mes vers, en vous émerveillant:
Ronsard me célébrait du temps que j’étais belle.

La final, căutarea mea subiectivă a ajuns la concluzia că engleza este limba perfectă pentru poezie, urmată îndeaproape de limba română. Forma cuvintelor, accentul, sensul, toate acestea creează posibilități deosebit de variate de ritm și rimă. Româna are, indubitabil, dezavantajul unui număr insuficient de cuvinte, ceea ce determină accentuarea stranie a unor cuvinte – o forțare a naturii. Însă, la urma urmei, limba care îți este cea mai apropiată sufletește, aceea este limba perfectă pentru poezie. Pentru mine, aceasta este limba noastră.

These lips are mute, these eyes are dry;
But in my breast and in my brain,
Awake the pangs that pass not by,
The thought that ne’er shall sleep again.
My soul nor deigns nor dares complain,
Though grief and passion there rebel;
I only know we loved in vain –
I only feel – Farewell! – Farewell!

Take this kiss upon the brow!
And, in parting from you now,
Thus much let me avow-
You are not wrong, who deem
That my days have been a dream;
Yet if hope has flown away
In a night, or in a day,
In a vision, or in none,
Is it therefore the less gone?
All that we see or seem
Is but a dream within a dream.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinți:
E-ntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.

Te duci, ș-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt –
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

Publicat în Digresiuni | 4 comentarii