Trecutele iubiri

Șapte – aceasta se pare că este cifra magică, în cazul meu. Doar despre șapte fete/femei se poate afirma că au însemnat cu adevărat ceva în viața mea. Doar despre șapte se poate spune că le-am iubit și (după cum am mai spus), într-un fel, încă le mai iubesc pe toate. Desigur, unele au existat doar în mintea mea, dar asta este o cu totul altă chestiune.

Marianne

Prima dintre ele a fost Marianne, pe care am cunoscut-o în primul an de liceu. [Aici, dacă se va observa o oarecare neconcordanță cu unele evenimente prezentate în „Viața lui Ragnar„, trebuie să menționez că acolo am introdus o serie de „licențe artistice„, necesare pentru adaptarea poveștii la sistemul școlar norvegian.] În clasa a zecea, clasa noastră a fost mutată în laboratorul de chimie al școlii. Băncile din noua sală aveau câte trei locuri fiecare, iar – printr-un miracol – cele două frumoase ale clasei, Marianne și Alma, mi-au propus să le fiu coleg. Nimeni nu reușise să le agațe în primul an de liceu, deși, despre Alma se auzise că ar avea un prieten mai în vârstă decât ea, din afara liceului. O minciună, după cum aveam să aflu ulterior. Prin urmare, propunerea fetelor a stârnit o serie întreagă de șușoteli prin clasă. Bineînțeles, am acceptat, doar nu eram nebun să n-o fac.

Astfel, a început o relație de prietenie cu cele două. Curând însă, granițele acesteia au fost depășite de o întâmplare imprevizibilă dar deosebit de plăcută. Era pe la mijlocul lunii octombrie a anului 1992, cu puțin timp înaintea începerii primei ore la școală, iar eu stăteam în fața laboratorului de chimie. Mă uitam pe fereastră, în curtea școlii, când am văzut-o venind pe Marianne; Alma încă nu ajunsese. Am urmărit-o cum mergea grăbită către intrarea în școală, și apoi pe holul relativ scurt care dădea spre sala noastră. Când m-a zărit stând acolo, mi-a zâmbit. Rămăsesem pironit în fața ușii laboratorului, așteptând să ajungă lângă mine pentru obișnuitele replici de politețe. Însă, după ce a șoptit un scurt “bună“, s-a oprit în dreptul meu, apoi a mai făcut un pas și s-a întins sărutându-mă scurt dar apăsat pe buze. Acea senzație, a buzelor ei roșii și calde, precum și mirosul ei, de parfum și alte produse cosmetice, mi-au rămas întipărite adânc în memorie. Îmi închid ochii acum, în timp ce scriu asta, și parcă-i simt apăsarea buzelor și atingerea obrajilor ei catifelați. Imaginea chipului ei se găsește neschimbată în amintirile mele. Părul ei lung și șaten, ochii căprui și pielea albă ca laptele nu au suferit vreo transformare în mintea mea. Avea un aer ușor provincial, părând mereu sfioasă, iar hainele puțin demodate întregeau portretul unei fete așa cum nu mai întâlnești în zilele noastre. Iar acel sărut inocent a fost incomparabil – nimic altceva de atunci și până astăzi nu l-a putut egala.

Acea toamnă, aflată pe sfârșite, a trecut repede, la fel și iarna. În afara momentelor petrecute împreună la școală, relația noastră nu a conținut așa-numitele “întâlniri“. Cred că am invitat-o de vreo două ori la un film sau ceva asemănător în weekend, dar de fiecare dată a spus că n-o lasă părinții. Ceea ce era oarecum de înțeles; în acele vremuri părinții erau ceva mai responsabili, iar o fată care nu împlinise încă 16 ani nu avea ce să caute la întâlniri cu băieți. Însă, la acea vârstă nu înțelegeam asta, mai ales că eu plecam în weekend oricând la un joc fotbal sau altundeva, iar părinții mei nu comentau nimic. Cred că este mai greu pentru fete să obțină o astfel de libertate. Ele sunt mai…vulnerabile, bănuiesc.

Timpul a trecut, iar spre sfârșitul lunii martie a anului 1993, am invitat-o din nou să ieșim împreună într-o sâmbătă. A refuzat iarăși, sub același motiv – al severității părinților săi. Nu știu de ce atunci m-am enervat mai mult decât la refuzurile precedente, dar știu că asta a determinat o răcire între noi. Una pornită din partea mea.
În scurt timp, momentele noastre de tandrețe s-au rărit. Ea n-a întrebat de ce, iar eu nu i-am spus nimic. Înainte ca primăvara să se încheie, iubirea noastră era moartă.

Alma

A doua zeiță în cronologia iubirii a fost Alma, cealaltă colegă de bancă din clasa a zecea. Abia mă despărțisem de Marianne, chiar dacă o astfel de sentință nu fusese rostită de vreunul dintre noi – separarea având loc treptat și fără cuvinte, iar Alma s-a nimerit pur și simplu să fie acolo. De fapt, era mereu aproape de mine, doar stăteam în aceeași bancă, nu-i așa? După răcirea de Marianne, unul din primele lucruri care s-au schimbat a fost și locul în care stătea aceasta în bancă. Dacă înainte, locul ei era la mijloc, după aceasta s-a mutat la margine, amplasând-o strategic pe Alma între noi doi. Într-un fel, a fost o decizie cu repercusiuni alegorice.

Alma era frumoasă, fiind puțin mai înaltă decât Marianne și având o pereche de ochi de un albastru intens, iar părul – care-i trecea binișor de umeri – era de culoarea soarelui, fiind blondă de la natură. Alma era genul de fată care flirta cu toți băieții, având astfel o reputație îndoielnică, asta în timp ce adevărul era cu totul altul. Era o fire veselă, mereu zâmbitoare, și obișnuind deseori să spună lucrurilor pe nume, într-o manieră oarecum lipsită de tact. Se putea spune chiar că, vorbea de multe ori atunci când ar fi trebuit să n-o facă. Probabil, sursa acestor ieșiri, deși întrutotul drăguțe, era reprezentată de faptul că Alma nu era o fată cu o inteligență sclipitoare, rezultatele școlare și capacitățile ei cognitive neputând fi caracterizate ca fiind unele extraordinare. Însă, nici nu încerca să pară altfel, și poate că tocmai această sinceritate debordantă a fost ceea ce m-a atras la ea.

Noi doi am stat întotdeauna de vorbă, încă din timpul relației cu Marianne; în general, despre nimicuri specifice vârstei și acelor vremuri. Despre chestiuni precum muzică, filme, îmbrăcăminte și chiar sport. În perioada tulbure a legăturii cu Marianne, dar mai ales după ce devenise limpede că aceasta aparține trecutului, discuțiile noastre au devenit mai dese decât până atunci. Totodată, s-au modificat și subiectele discuțiilor; am vorbit despre Marianne, despre relațiile dintre fete și băieți, despre iubire. Totul era lipsit de complicații cu Alma, viziunea ei despre viitor fiind una simplistă: să găsească la un moment dat un băiat care să reprezinte iubirea vieții ei, să se căsătorească și să aibă copii. Totul trebuia să meargă perfect de prima dată, Alma neluând în considerare posibilitatea unei variante precum eșecul în direcția acestor demersuri. Asta, probabil, din prea multe filme americane siropoase văzute.

Formal, pot spune că relația noastră a început către sfârșitul lunii mai a anului 1993. Cu toate acestea, abia în septembrie avea loc primul nostru sărut. Până atunci, nu făcusem altceva decât să vorbim. O invitasem la o plimbare în parc, iar ea acceptase. Se vede treaba că părinții ei erau ceva mai îngăduitori. Însă, probabil, asta se întâmpla deoarece Alma împlinise deja vârsta de 17 ani în luna iulie, fiind puțin mai mare decât mine. Stăteam pe o bancă, iar sărutul pur și simplu a fost ceva ce s-a întâmplat; o urmare aproape firească în situația dată. Deși, ca orice prim sărut a fost unul tulburător, nu a avut aceeași intensitate ca primul sărut cu Marianne. Poate a fost din cauză că, atunci am fost luat prin surprindere, pe când cu Alma a fost ceva premeditat de amândoi.

Au trecut atâția ani, iar o parte din amintirile mele au început să pălească, încet-încet. Totuși, îmi amintesc foarte clar anumite imagini, mirosuri, sunete… Acestea sunt la fel de vii în mintea mea, ca în urmă cu 17 ani. Poate cel mai bine îmi aduc aminte ce s-a întâmplat atunci…

Era un sfârșit de săptămână din friguroasa lună ianuarie 1994, când am plecat amândoi la munte. Părinții noștri știau că suntem într-o mini-excursie cu școala, dar nu eram decât noi doi. Îmi amintesc chipul recepționerei, care ne privea suspicios, dar nu a spus nimic. Îmi amintesc cum sânii ei albi s-au înfiorat atunci când i-am atins pentru prima oară. Ea a fost prima cu care am explorat universul interzis al erotismului, iar eu am fost primul pentru ea… Se spune că prima dată nu se uită. Nu știu despre ea, dar eu nu am uitat. Dincolo de stângăciile normale vârstei și de tabuurile acelor vremuri, ceea ce s-a întâmplat în acea sâmbătă s-a cristalizat într-o amintire nemuritoare.

Iubirea noastră nu alunecat în trivialitate, iar cele întâmplate în acea zi rece, nu s-au mai repetat. Aș putea minți, spunând că am preferat să păstrăm dragostea noastră pură, că nu am mai vrut să facem asta, dar adevărul este că, atât la mine, cât și la ea, era mereu cineva acasă. Bineînțeles, nu au lipsit anumite gesturi necuviincioase în diferite locuri mai mult sau mai puțin publice, dar asta a fost tot.

Era perioada emoțiilor intense, când un lucru absolut banal năștea adevărate drame. Odată cu terminarea acelui an școlar, semnele schimbării apăruseră deja, dar poate că nu eram încă pregătiți s-o recunoaștem. La începutul acelei vacanțe de vară, am efectuat o scurtă vizită la bunicii mei, după care am revenit în capitală. Am mai dus-o astfel până către sfârșitul lunii iulie. Despărțirea a fost irevocabilă, două zile mai târziu eu fiind deja înapoi la bunici. Ultima oară când am văzut-o a fost la petrecerea de după absolvirea examenului de bacalaureat.

Nu te voi uita niciodată, frumoasa mea… Și dacă vei găsi aceste cuvinte vreodată, îmi pare rău că nu a fost ceea ce ți-ai dorit să fie. Prea multe speranțe, prea multe întrebări, prea multe incertitudini… Aș putea să spun că a fost culpa amândurora, dar probabil doar eu am fost vinovat.

Nicole

Cea de-a treia femeie care a lăsat urme în amintirile mele, a fost Nicole. Am cunoscut-o în primul an de facultate, la construcții, în 1995. [Ca o paranteză aici – cred că majoritatea cititorilor mei au înțeles până acum faptul că termenul „construcții” reprezintă de fapt un eufemism pentru adevărata mea ocupație. Dacă nu, atunci aflați astăzi.] Erau numai șapte fete în acea grupă, iar Nicole era una dintre ele. O fată slăbuță și visătoare, cu șase luni mai mare decât mine și care avea părul lung de culoarea grâului copt, fără să fie vopsit, și ochii albaștri. Era cea mai înaltă dar și cea mai frumoasă fată din acea grupă (asta, bineînțeles, după opinia mea lipsită de obiectivitate).

Când am început facultatea, veneam după o serie de relații pasagere, de care nu sunt foarte mândru. După despărțirea de Alma, am trecut printr-o perioadă în care sentimentele sexului feminin nu mă interesau câtuși de puțin. În acea vară, părul începuse din nou să-mi crească, iar jacheta mea de piele devenise un accesoriu aproape permanent. Aspectul fizic era combinat cu o atitudine nepăsătoare, părând mereu că mă gândesc la altceva; lucru pe care mi l-au reproșat și profesorii. Bineînțeles, spre uimirea acestora eram capabil să reproduc ad-litteram tot ceea ce spuseseră în ultimele minute. Pe acest fundal, faptul că toate cele șapte fete erau îndrăgostite de mine (așa cum îmi va fi dezvăluit ulterior) nu era o surpriză prea mare; nici faptul că aleasa mea a fost cea mai atrăgătoare dintre ele.

Nu eram prea vorbăreț pe atunci, preferând un comportament misterios punctat cu priviri aproape inexpresive, lucruri care observasem că au un succes inexplicabil la fete. În rarele momente în care purtam o conversație, mai ales cu ea, spuneam doar chestii ambigue, lăsând loc de interpretare. Era noiembrie deja, când observasem că Nicole roșea ușor atunci când se întâmpla ca privirile să ni se întâlnească. Eram mai mereu prin preajma ei, iar acum apăruseră primele semne că tacticile mele începuseră să dea roade. Trebuie să recunosc faptul că ea a fost printre puținele fete pe care le-am curtat a la carte, ca să zic așa. Astfel, la începutul lunii decembrie am invitat-o să ieșim împreună, la o “întâlnire“. Desigur, a roșit înainte să accepte, dar răspunsul a fost cel așteptat. Era o zi de duminică și am ales să mergem într-un parc, iar la plecare ne-am oprit într-o cofetărie care astăzi nu mai există. Spre seară, am condus-o acasă, iar la despărțire am sărutat-o scurt și suav pe buze. Era extrem de emoționată – i-am simțit trupul fremătând precum petalele unei flori gingașe în bătaia vântului. A doua zi, când ne-am revăzut la școală, zâmbetul ei a fost mai frumos decât orice alt lucru de pe această lume. Se îndrăgostea de mine, și eu mă îndrăgosteam de ea.

În acest fel a trecut o iarnă magică, aproape lirică, dacă pot spune așa. Venirea primăverii însă aducea cu ea o propunere imprevizibilă. Nicole mă invita să îi cunosc familia – pe bunica și pe sora ei. Părinții săi muriseră cu ani în urmă, într-un accident auto. Nicio altă fată nu mă mai invitase să-i cunosc familia, așa că evenimentul reprezenta o premieră, una oarecum tulburătoare. Bunica și sora ei m-au plăcut, sau cel puțin asta mi-a spus Nicole. La scurt timp după asta, am chemat-o să-mi cunoască părinții; eveniment despre care mama mea a bătut toba până la Hovjordet (“Ragnar a adus o fată acasă!“).
A urmat o vară frumoasă, cu amintiri plăcute, cu plimbări prin parcurile verzi, turul restaurantelor din oraș și câteva vizite la cinematograf. Apoi a venit toamna, aducând cu ea o întâmplare care poate că nu trebuia să aibă loc. Nicole era o fată cuminte, poate chiar prea cuminte pentru gusturile mele, iar explorarea sexualității urma să aibă loc numai și numai după căsătorie. Totuși, m-am purtat cu ea ca un gentleman, fără să o supun la presiuni, chiar dacă gândul căsătoriei era unul situat încă departe de mine. Poate că, la urma urmei, și acest lucru a contribuit la cele întâmplate. Am fost întotdeauna un individ supus dominației simțurilor primordiale, rezistând cu greu tentațiilor din jur.

Legătura noastră s-a încheiat în mod oficial în ziua de trei ianuarie 1997, dar era terminată încă de la sfârșitul lunii noiembrie a anului anterior. Motivul a fost constituit în parte de faptul că, în acea zi de martie am cunoscut-o pe sora ei, frumoasa Christine, slăbiciunea mea, iubirea mea, păcatul meu. Nu a fost o trădare per se în adevăratul înțeles al cuvântului, dar a fost o perioadă aflată sub zodia unui păienjeniș de minciuni. Însă, aceasta este o cu totul altă poveste.

Christine

I

Și am ajuns la numărul patru… Dacă povestea cu Elise v-a scandalizat, asta înseamnă că n-ați citit capitolul XVII. Pentru că, din punctul meu de vedere, istoria cu Christine a fost oarecum mai condamnabilă decât cea cu Elise. Aș putea să spun că, dacă aș putea întoarce timpul aș proceda diferit, dar asta ar reprezenta o minciună. Să vedem însă despre ce a fost vorba.
În luna martie a anului 1996, Nicole m-a adus într-o vizită pentru a-i cunoaște bunica și sora, familia ei. Atunci a fost pentru prima oară când dădeam ochii cu Christine, pe când încă nu împlinisem vârsta de 19 ani. Christine era născută în aceeași lună cu mine, cu o zi și șapte ani mai devreme însă. Divorțase de un soț abuziv în noiembrie 1995, după doar doi ani de mariaj și avea o fiică, micuța Frøya, care la acel moment din martie avea un an și jumătate. Când își părăsise soțul, se mutase la bunica ei, temporar, după cum obișnuia să spună chiar ea. Christine era la fel de înaltă ca Nicole, și avea părul lung, vopsit în roșu, fiind chiar mai frumoasă decât sora ei. Desigur, când am văzut-o, culoarea părului ei mi-a atras pe loc atenția, și cred că m-am uitat la ea într-un mod nepotrivit, deoarece mi-a întors o privire tăioasă. Sau așa mi s-a părut atunci. În acea zi rece a începutului de primăvară, era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni și o bluză cu mâneci lungi. A fost și singura oară când am văzut-o purtând pantaloni în casa bunicii ei. De atunci încolo, ori de câte ori am mers acolo, purta numai niște rochițe minuscule. Cred că o făcea special.

Către sfârșitul lunii noiembrie, vizitele mele deveniseră aproape zilnice. Când o aduceam pe Nicole acasă de la cursuri după-amiaza, Christine era întotdeauna acolo. Într-o zi de vineri, o adusesem pe Nicole, ca de obicei, iar acasă nu era decât Christine și fiica ei, bunica lor fiind plecată într-o vizită. Frøya dormea. La scurt timp după ce am intrat în casă, Christine a anunțat-o pe Nicole că o sunase o prietenă de-a ei, care-i transmisese că dorește să vorbească urgent cu ea. Nicole mi-a spus că se duce până la acea prietenă, care locuia în apropiere, și va reveni imediat, lăsând-o pe Christine să-mi țină companie între timp.

Stăteam pe fotoliu, în camera de zi. La scurt timp după ce plecase Nicole, sora ei, care era aparent ocupată cu ceva, a intrat în cameră și s-a îndreptat către bibliotecă. Ajunsă acolo, s-a aplecat chipurile să caute ceva pe raftul de jos, moment în care rochia foarte scurtă i s-a ridicat, dezvăluindu-mi o imagine senzuală.
Te-ai uitat bine?“, m-a întrebat pe neașteptate, fără să se ridice încă de acolo. Deși am simțit că-mi ia fața foc, am avut curajul să-i răspund, “Nu, mai stai așa puțin.” S-a ridicat deodată și a pășit apăsat către mine, privindu-mă fix. Sincer, am crezut că o să mă pleznească, și mi-am plasat strategic brațul stâng pentru a para lovitura. Mă gândeam deja: “Prostule! De ce naiba ai zis asta?! Acum o să-i spună lui Nicole. Cum o să-i explici de ce te-ai uitat la fundul lui sor-sa? Ești terminat!” Când a ajuns în fața mea, s-a oprit pentru o clipă, după care mi s-a așezat în brațe, într-o poziție extrem de…delicată. M-a sărutat voluptuos, după care m-a întrebat: “Asta voiai?” Mă rog, a făcut mai mult decât să mă sărute, moment în care am întrerupt-o, în primul rând, pentru că era nebună – adică, Nicole trebuia să apară din clipa în clipă, iar ea nu-și putea ține mâinile acasă. “Nu putem face asta. Nu câtă vreme sunt cu sora ta,” i-am spus. “Bine, cum vrei tu. Dar să știi că nu o să te aștept o veșnicie,” mi-a răspuns.

După ce s-a întors Nicole, am mai stat puțin și apoi am inventat o scuză pentru a pleca acasă. Mereu m-am întrebat dacă a bănuit ceva în acea zi sau dacă a simțit cumva parfumul surorii sale impregnat în hainele mele. În următoarea lună, am devenit un mincinos, deseori fabricând motive pentru a nu o însoți acasă sau plecând de acasă cu amicii seara, la ora la care știam că mă sună ea de obicei. Teoria mea era că, dacă voi crea o senzație de răceală, o voi determina să se despartă de mine, suferind astfel mai puțin dacă separarea venea la ideea ei. Într-o zi, spre sfârșitul lunii decembrie, m-a întrebat ce se întâmplă, dacă o evit în mod intenționat. Am spus că nu, desigur, insistând că am avut multă treabă în ultima perioadă, dar cred că a văzut în ochii mei că o mințeam. Ceea ce cred că a pus capac, a fost faptul că am hotărât să plec la țară cu două zile înainte de Crăciun, întorcându-mă abia în ziua de 30 decembrie. Bineînțeles, s-a supărat că am stat atât de mult. După o petrecere de revelion puțin bizară, împreună cu ea și alți colegi de facultate, m-a anunțat că “trebuie” să vorbim. Pe trei ianuarie, în urma unei discuții tulburătoare, îmi spunea că poate avem nevoie de o pauză, pentru a reconsidera relația noastră. Nu am contrazis-o niciun moment, fiind de acord cu toate afirmațiile ei. Acest lucru cred că i-a confirmat gândurile pe care le avea anterior, ducând în cele din urmă la separarea definitivă. Totuși, abia prin februarie, îmi spunea în mod oficial că s-a terminat, că nu vede la mine nicio dorință de a repara lucrurile, etc.
Ce s-a întâmplat în continuare, chiar începând cu a doua zi de după discuția cu Nicole, voi relata într-o a doua parte, ce va fi publicată către sfârșitul acestei săptămâni.

II

În aceeași zi, în care aveam acea discuție cu Nicole, sora ei se muta împreună cu fiica ei într-un apartament cu două camere. Mă rog, îl închiriase și îl pregătise deja din decembrie, dar voise să-și petreacă sărbătorile cu familia. Bineînțeles, îmi dăduse telefonul de acolo, iar pe patru ianuarie, pe la cinci seara, când știam că este acasă, am sunat-o. Când m-a invitat să trec pe la ea în acea seară, inima a început să-mi bată nebunește. Am numărat minutele până la ora zece, când trebuia să ajung la ea. Părinții mei știau că voi pleca la discotecă, unde, de obicei, stăteam până dimineața.

Pe drum, am cumpărat de la o țigancă zâmbitoare unsprezece trandafiri roșii; niște flori cam scumpe, îmi amintesc, în pofida amabilității vânzătoarei. Când am ajuns în fața blocului în care locuia, pulsul a început din nou să-mi crească, atingând culmi periculoase atunci când am sunat la interfon și i-am auzit vocea întrebând “cine este?“. Pe măsură ce urcam scările spre etajul doi, am încercat să-mi controlez emoțiile, care atinseseră paroxismul, cu câteva exerciții de respirație. Mi-a deschis ușa, încă de când eram la câțiva metri de aceasta, afișând un zâmbet absolut minunat. A încuiat ușa în urma mea, iar după ce s-a întors, s-a repezit spre mine pe neașteptate. Am scăpat trandafirii din mână, aceștia sfârșind prin a fi călcați în picioare. Așa după cum cred că v-ați obișnuit, nu voi descrie ce a urmat în continuare, deoarece am mai spus că acest blog nu va deveni ceva asemănător unei cărți de Sandra Brown. Ar putea, dar nu se va întâmpla. Voi spune doar că, spre dimineață am plecat către casă; cu primul metrou, deoarece mă sărăciseră florile.

Așa a început… Nu știu, o pot numi o poveste de iubire, deși era o atracție animalică, ceva aproape neomenesc. Unii ar putea-o numi dragoste la prima vedere, deoarece, așa cum mi-a mărturisit ulterior, încă de când m-a văzut în acea zi rece de martie, a fost atrasă într-un fel irezistibil și inexplicabil de mine. Se simțea vinovată pentru asta, dar adormea greu nopțile, cu gândul la mine, și încerca să mă provoace pentru a vedea un semn că și eu sunt atras de ea. Păi, eram, dar având în vedere circumstanțele, un prim pas din partea mea era imposibil.

Anul 1997 a trecut foarte repede, printre după-amieze și nopți petrecute la ea acasă, de cele mai multe ori sub acoperirea că merg cu prietenii la discotecă sau în vreo excursie de weekend. Adică, cred că părinții mei se prinseseră că mint, dar se făceau că nu pricep. Uneori, în zilele săptămânii, îmi telefona și-mi spunea să nu trec pe la ea, deoarece o vizitează sora ei. Nicole nu a știut niciodată despre noi, sau cel puțin așa cred. În cele din urmă, fantomele trecutului au fost prea puternice. Ar fi putut să-i spună despre noi, dar Nicole era o ființă sensibilă, și posibila presupunere că relația cu Christine s-a consumat în perioada în care eram împreună cu ea, putea să aibă efecte nedorite.

În prima jumătate a lunii ianuarie 1998, a avut loc o întâmplare nostimă pe moment, dar care mi-a născut o serie întreagă de gânduri negre. De o perioadă oarecare, vizitele mele nu erau numai nocturne, petrecându-se și atunci când soarele era pe cer. Nu ne mai feream de cea mică. Pe acest fundal, într-o zi de la începutul lunii ianuarie, fiica ei, Frøya, mi-a spus “tata“. Ne-am amuzat teribil amândoi în acea zi, însă ulterior asta m-a pus pe gânduri. Aș putea minți, și să spun că n-a fost teama de responsabilitate, dar adevărul este că m-am imaginat în rol de tată, și am constatat că nu eram pregătit pentru asta. Nu a fost numai asta – m-am temut și de o eventuală întâlnire cu Nicole sau că Frøya va spune ceva despre mine, în prezența acesteia.

După vreo săptămână de la acest eveniment, în data de 16 ianuarie, am avut o discuție lungă cu Christine, precedată de un mic discurs ținut de mine; în principal, despre viitorul nostru, despre sora ei și dacă putem continua fără să-i spunem despre noi și, mai ales, ce s-ar întâmpla dacă ar afla. A plâns în acea zi, dar nu pentru că doream să pun capăt relației noastre, ci mai mult pentru că nu avea curaj să-i spună lui Nicole. Dar a considerat și ea că este mai bine să ne despărțim. Sau, cel puțin, asta mi-a spus. Am plecat în acea zi de la ea având o senzație bizară, de parcă o greutate mi se așezase pe umeri. Am simțit că am făcut un lucru rău, deoarece atunci când am stat de vorbă cu ea, nu i-am spus nimic despre temerile mele legate de Frøya, preferând să mă folosesc de factorul Nicole. Vina aceasta mă apasă încă și astăzi. Nu voi uita niciodată cum ochii ei albastru-verzui s-au umplut deodată cu lacrimi, atunci când a înțeles că voiam să ne despărțim. M-am simțit ca un ticălos atunci, și am intenționat să dau înapoi, dar am rezistat impulsului de moment, ducându-mi ticăloșia până la capăt. Însă, uneori, întrebarea “și dacă…?” îmi mai dă târcoale…

Charlotte

I

Și a venit rândul ei… Dintre cele prezentate până cum, Charlotte a fost cea care m-a tulburat cel mai mult. Asta, deoarece ea trebuia să fie cea lângă care urma să-mi petrec bătrânețea…
Am cunoscut-o în al treilea an de facultate, fiind o nouă colegă despre care nu știam prea multe. (Sincer, nu eram interesat de ea la acea vreme, fiind împreună cu Christine.) Suspectam însă că este mai mare decât mine, pentru că știam că-și reluase studiile după o perioadă de întrerupere, una al cărei motiv nu-l aflasem pe atunci.

După despărțirea de Christine, a urmat o perioadă în care am fost singur. Într-o zi însă, înainte ca primăvara să se încheie, Charlotte a intrat în vorbă cu mine. Adică, mă mai întrebase și altădată câte ceva, în general chestii legate de școală, dar acum întrebarea ei era ceva mai personală. Nu vă voi spune însă ce m-a întrebat. Nimic neobișnuit nu s-a mai întâmplat până la sfârșitul examenelor acelui final de an. Începusem să revin la vechea mea atitudine: tăcut, misterios, cu răspunsuri în doi peri și cu priviri lipsite de orice expresivitate. Pe scurt, enervant.

După promovarea examenelor sfârșitului de an, la ideea cuiva, a fost organizată o petrecere; locul ales fiind vila unui coleg. Charlotte era bună prietenă cu Nicole și Alexandra (cea din urmă fiind complet înamorată de mine, dar eu n-am știut asta), și complota împreună cu acestea pentru a găsi o metodă de a mă aborda. Iar cea mai bună strategie a lor a fost ca Charlotte să mă invite la dans, atunci când din boxele combinei audio era redată o melodie lentă. După ce am dansat cu ea, mi-a șoptit la ureche o invitație: “vrei să ne plimbăm puțin pe-afară?“. Afară însemnând să ieșim din curte. Am fost surprins, dar am acceptat, pentru că voiam să aflu ce are de gând. Și-a găsit cuvintele cu greutate, fiind (după cum voi afla ulterior) prima și singura oară când avea inițiativa cu un băiat. Totuși, undeva pe parcurs a rostit cuvintele “te plac,” la care i-am răspuns asemenea. Am stabilit o întâlnire, cred că era într-o duminică, dar nu sunt sigur. Știu doar că era luna iulie și când am condus-o acasă ne-am sărutat. În acea zi am aflat că era mai mare cu trei ani și trei luni decât mine. Tot atunci a aflat și ea. Crezuse că sunt doar cu un an sau cel mult doi mai mic decât ea și a părut puțin încurcată, timp de câteva minute după ce a aflat asta.

A urmat o a doua întâlnire, oarecum: urma să o aștept atunci când termina programul la cabinetul stomatologic unde lucra cu jumătate de normă, într-o zi de marți. Am continuat să ne întâlnim pe parcursul acelei veri, în care am aflat că de la toamnă urma să nu mai fim colegi; mătușa la care stătea, dorea să o transfere la o altă facultate, una care dura cinci ani și avea un profil mai apropiat de viitorul pe care aceasta îl pregătea nepoatei ei. A fost prima ei greșeală: de a-mi spune ce urma să facă pe viitor. Către mijlocul lunii septembrie, m-a anunțat că pleacă într-o vizită de două săptămâni la mama ei, în provincie; probabil, o minciună. După două săptămâni și o zi, sunam la mătușa ei și ceream cu Charlotte. Răspunsul acesteia m-a lăsat perplex: “Charlotte nu mai locuiește aici, s-a mutat.” Când am cerut un număr de telefon sau o adresă, aceasta mi-a replicat: “Dacă Charlotte nu a dorit să-ți ofere aceste informații…” Apoi, mi-a închis.

Cea mai bună prietenă a ei, Alexandra, nu știa nimic despre ea. De fapt, știa, dar Charlotte îi spusese să nu-mi dezvăluie nimic. Rămăsesem în beznă, fără o explicație, fără vreun motiv, fără nimic. Tot ceea ce știam era numele facultății unde se transferase. Am dat un telefon secretariatului de acolo și am întrebat de ea, dar răspunsul femeii de la celălalt capăt a fost că nu poate să-mi ofere informații despre studente. Nu am renunțat însă; aveam nevoie de o încheiere, într-un fel sau altul. În vremurile acelea nu erai controlat și interpelat ca un potențial infractor la intrarea în campusurile universitare, iar astfel am putut să intru și să aflu orarul specializării pe care o alesese. Era o zi rece de la sfârșitul lunii noiembrie, ziua în care am mers acolo, având cu mine un trandafir roșu, adus poate ca un susținător tăcut. Am așteptat în fața ieșirii, în frig, pe toată durata cursurilor acelei zile. De câte ori ieșeau studente din clădire, o căutam cu privirea printre ele. Nu a apărut însă în acea zi. După ultima oră de cursuri și după ieșirea ultimilor studenți, am pornit încet către casă, având încă trandafirul cu mine. Când am ajuns în dreptul unui stadion, aflat nu departe de facultate, m-am oprit, sesizând inutilitatea prezenței acestuia și l-am aruncat printre zăbrelele gardului. Hotărâsem să mai fac o încercare de a o găsi în decembrie, pe la începutul lunii, dar despre asta voi povesti cu altă ocazie.

II

Era una dintre primele zile de decembrie, iar afară ninsese abundent cu o zi înainte, dar asta nu m-a împiedicat să merg din nou s-o caut pe Charlotte; fără flori, de această dată. Am înghețat în acea zi, stând în fața intrării în campus. Era un bloc vizavi de facultate, și m-am adăpostit în scara acestuia – era unul a cărui ușă nu era montată imediat la fațadă, ci avea un mic hol înaintea intrării. Când s-a încheiat ultima oră de curs a anului ei, și a ieșit un grup de studenți, am reperat-o printre aceștia. M-a văzut prima, după cum mi-a spus ulterior, și se uita în pământ atunci când am zărit-o. Așteptam de câteva ore și eram negru la față de frig și de furie. Am fixat-o cu privirea în timp ce grupul în care se afla trecea prin fața mea, fără ca ea să-și ridice ochii. Am pornit apoi după ea, iar la un moment dat, profitând de separarea grupului în câteva grupulețe, m-am apropiat și am atins-o pe umăr. S-a oprit, vizibil jenată, și odată cu ea câteva colege. “Putem să vorbim?“, am întrebat-o. A fost de acord și le-a spus celorlalte colege să-și continue drumul fără ea. După ce am rămas singuri, a urmat un schimb ușor jenant de cuvinte de politețe; eu nu știam cum să încep, iar ea… Ea era vânătă la față, și nu de frig.

Am mers încet pe drumul către stația de metrou, și eram atât de tulburat încât nu-mi amintesc mare lucru din ceea ce i-am spus. A fost practic un monolog, care a continuat pe parcursul călătoriei cu metroul, întrerupt rareori de câte ceva rostit de ea. Îmi aduc aminte doar că i-am cerut să-mi explice “de ce“, la care mi-a răspuns că este vorba despre diferența de vârstă, că într-o zi o voi părăsi pentru o femeie mai tânără și, nu în ultimul rând, de faptul că mătușa ei nu vede cu ochi buni această relație. Am mers cu ea până la stația de metrou la care trebuia să coboare, iar acolo i-am spus că vreau să continuăm de unde am rămas, și dacă voia același lucru îi ofeream un răgaz pentru a se hotărî, de o săptămână. Nu a spus nimic atunci, dar văzusem că este destul de afectată de faptul că m-a întâlnit din nou; nu se aștepta la acest lucru, iar întâmplarea a răscolit-o.

Următoarele zile au fost îngrozitoare. Mă îndrăgostisem de acea ființă delicată și timidă, și așteptarea unui semn din partea ei era apăsătoare. Astfel a trecut o zi. Apoi două. În seara celei de-a treia zile, mama m-a chemat la telefon, spunându-mi că mă caută o fată. Era ea… Vocea îi tremura puțin, iar din tot ceea ce a spus am rămas doar cu faptul că vrea să fie cu mine. Exact așa s-a exprimat. Atunci a fost una dintre cele mai fericite seri din viața mea. Stabilisem s-o iau de la cursuri a doua zi, iar orele până la acel moment au trecut atât de greu…
Momentul de a doua zi, în care buzele ni s-au reîntâlnit, a fost sublim. Îmi fusese dor de ea, de atingerea mâinilor ei mici…

Am reînceput să ne întâlnim, dacă puteau fi numite astfel acele momente. Se ferea de mătușa ei, Helene, iar din acest motiv eram împreună numai în intervalul orar ce începea din momentul în care o luam de la facultate, până la cel la care ne despărțeam undeva în apropiere de blocul în care locuia. În acea iarnă, numai de două ori ne-am întâlnit la sfârșitul săptămânii, sub pretextul că merge la o colegă de facultate. Lucrurile păreau să meargă bine, când, la sfârșitul lunii februarie 1999, a avut loc un eveniment care a bulversat starea de fapt. În acea zi, o condusesem ca de obicei până în apropierea blocului. La mătușa acesteia se aflau într-o vizită de câteva zile fratele ei și soția acestuia. Întâmplarea a făcut ca aceasta din urmă să se afle în balcon, la momentul la care ne luam la revedere. Ne-a văzut și i-a spus imediat mătușii. Când Charlotte intra în casă, aceasta o aștepta la ușă, furioasă. A făcut un scandal monstruos atunci, impunându-i să aleagă: ori se desparte de mine, ori zboară înapoi la mama sa, în provincie. Atunci când Charlotte m-a ales pe mine, Helene a anunțat-o rece că, la sfârșitul examenelor acelui an, trebuie să plece de la ea. Oriunde: la mama ei, sau cu chirie, nu-i păsa unde.

Când mi-a spus a doua zi despre asta, am simțit că se sfârșește lumea în acea clipă. A plâns și a spus că nu se desparte de mine, că mă iubește și că va găsi o soluție să rămână cu mine. Că nu se întoarce la mama ei, că se va muta cu chirie, iar pentru a putea face asta va abandona facultatea și își va lua un serviciu cu normă întreagă. O iubeam pe acea femeie și încă o mai iubesc, și n-am putut s-o las să-și distrugă viața pentru mine. În următoarele zile, am căutat să găsesc eventualele soluții și, în mod invariabil, ajungeam mereu la una singură. Însă, despre asta și alte întâmplări în următoarea și ultima postare despre Charlotte.

III

Abia o regăsisem în urmă cu trei luni, și nu eram pregătit s-o pierd din nou. În consecință, am luat singura decizie logică pe care o puteam lua la acea vreme: am cerut-o de soție. Era ziua de cinci martie 1999, iar afară era încă frig. În acea zi, o luasem de la cursuri și o însoțeam spre casă, iar când am ajuns la stația de metrou Nicolae Grigorescu, ne-am oprit puțin acolo, înainte de a ieși în frigul de afară. Aveam cu mine un inel… Înainte de a i-l oferi i-am explicat cum vedeam eu lucrurile. A înțeles că mă pregăteam s-o cer de soție, iar când m-a întrebat dacă spun ceea ce crede ea că spun, am scos inelul. A acceptat, desigur. Nu este foarte romantic, știu; o cerere în căsătorie într-o stație de metrou, dar nu ne păsa unde ne aflam, atâta vreme cât eram împreună.

Privind lucrurile retrospectiv, a fost poate o decizie nesăbuită. Eram amândoi încă la facultate, ea lucra cu jumătate de normă, iar eu nu lucram nicăieri. În plus, în acea perioadă încă mai exista armata obligatorie, așa că, după absolvire mă puteam trezi încorporat. (De fapt, a fost cât pe ce, dar am scapăt datorită mai vechii mele probleme medicale.) Dar o iubeam pe acea femeie, iar ea mă iubea pe mine. Mi-am anunțat mai întâi mama, iar ea mi-a recomandat, dacă sunt hotărât, să-i convoc pe amândoi la o întrunire de familie și să le spun vestea ca și cum nu-i spusesem ei deja. Nu am uitat și nu voi uita întrebarea tatălui meu: “Și unde o să stați?” Numai când mama s-a mirat și a spus că, “aici, cum unde?“, acesta a dat oarecum înapoi. Mă voia deja plecat și am greșit neluând în seamă acest avertisment.

Prin luna mai a acelui an, a avut loc o întâlnire între cele două familii, la care a participat și mătușa ei; acceptase în sfârșit hotărârea Charlottei. Însă, mă ura în continuare. Cum eram faliți, și eu și Charlotte, am decis ca nunta să aibă loc în anul următor, spre marea bucurie a familiilor noastre; sperau, probabil, să ne răzgândim până atunci. Părinții mei nu au plăcut-o niciodată pe Charlotte, mai ales mama; fiind, de altfel, o chestie reciprocă.

În ziua de 15 iulie 1999, Charlotte s-a mutat cu mine, în apartamentul cu trei camere al părinților mei. Ceva mai mult de două săptămâni mai târziu, începeam să lucrez la o companie de stat strategică, datorită legăturilor avute de tatăl meu acolo. Iar pe data de 5 iunie 2000 ne căsătoream, în cele din urmă. Tatăl meu nu a fost prezent la ceremonie, fiind plecat la țară, unde mama sa era bolnavă. Aceasta avea cancer, o boală care-i fusese descoperită prea târziu și care a degenerat foarte repede în primăvara acelui an. Prea repede pentru a putea să amânăm o nuntă planificată de aproape un an de zile. Bunica a murit, până la urmă, către toamna acelui an, dar viața noastră de-abia începea.

Clipele fericite nu au durat foarte mult. În ziua de 4 noiembrie 2000, aveam o altercație cu tatăl meu, în urma căreia ajungeam în sufrageria mătușii Helene și apoi într-o garsonieră, începând cu data de întâi decembrie. Aceste evenimente însă ne-au apropiat și mai mult.

În luna februarie a anului 2001, Charlotte rămânea însărcinată, iar în ziua de 22 noiembrie dădea naștere unei fetițe superbe, pe care am botezat-o Kjerstin. Mica mea rază de soare, sufletul meu, viața mea, singurul meu motiv pentru a trăi, care mă părăsea în aprilie 2002. Pierderea ei ne-a împietrit sufletele amândurora. Ea s-a închis în sine, devenind tot mai irascibilă și malițioasă, iar eu nu am știut cum s-o scot de acolo.

Anii au trecut, iar prin împăcarea cu tata, obțineam banii necesari pentru a ne cumpăra o locuință a noastră. Am sperat că acest lucru va reprezenta un nou început pentru relația noastră, dar nu a fost așa. Îi ura pe părinții mei, iar de fiecare dată când trebuia să mergem într-o vizită la aceștia ne certam atât înainte, cât și după. Era singura concesie pe care i-o ceream: să se abțină timp de două ore, în tot mai rarele ocazii în care-i vizitam. Iar ea întotdeauna făcea câteva aluzii răutăcioase la adresa mamei sau sorei mele. După care mă privea victorioasă, iar în ochii ei vedeam că-i face placere să mă chinuie. Pentru a reduce la maximum aceste momente, am început să-mi vizitez familia de cinci-șase ori pe an, de la două vizite pe lună înainte.

Nu numai legătura cu familia mea o nemulțumea; certurile noastre cotidiene au devenit tot mai dese, iar planul fizic al relației noastre era dezastruos. Până și o privire, aruncată într-un anume fel, devenea un prilej de ceartă. Nu voi mai insista asupra acestui aspect, voi spune doar că, de multe ori, nu voiam să mă mai întorc acasă. Au fost multe momente în care am urât-o cu toată ființa mea. Iar într-o zi am plecat pur și simplu; am plecat, fără să mă uit înapoi…

Însă, am iertat-o demult pentru toate relele făcute. Ea este mama fiicei mele, ea este scumpa mea soție căreia i-am jurat iubire până la moarte. Cea pe care nu am știut cum s-o salvez din iadul în care a coborât. Este la fel de mult și vina mea pentru eșecul căsniciei noastre. Aș întoarce timpul înapoi și aș încerca din nou, dacă aș putea, dar nu pot. Ceea ce s-a făcut, rămâne făcut. Îmi pare rău, Camelia.

Elise

I

Prima zi în care am cunoscut-o pe Elise a fost și prima zi de muncă la Drammen. Înainte să deschidă gura și să se prezinte mi s-a părut atrăgătoare; adică, doar avea părul roșu, nu-i așa? :mrgreen: Era îmbrăcată destul de sexy, aș putea spune, purtând o fustă puțin deasupra genunchilor și o bluză ușor decoltată. Pielea îi era extrem de albă, ca urmare a faptului că se ferea de soare, după aveam să aflu ulterior. Părea o persoană veselă, lucru probabil amplificat de ochii săi de culoarea cerului senin. Dar apoi a vorbit. Nu a fost vorba despre timbrul vocii ei, ci despre ceea ce a spus. Șeful departamentului mă dusese să-mi arate biroul și a prezentat-o: “Ea este colega ta de birou. Acum vă las să vă cunoașteți.” Și a plecat. Între timp, ea se ridicase de la birou și venea spre mine, probabil, ca să dăm mâna. Ochii mi-au căzut asupra verighetei sale, iar ea a observat, pentru că a spus: “Bună, eu sunt Elise. Și da, sunt căsătorită“; afișând apoi un zâmbet sincer, adică, fără vreo urmă de ironie – o amuzase situația, pur și simplu. Pentru mine însă a fost un moment jenant. Mi-am dorit ca în acea clipă un asteroid gigantic să lovească planeta și să pună capăt lumii și stânjenelii mele.

Ceea ce am observat la Elise, încă din prima zi, a fost faptul că era foarte curioasă. A aflat în cele câteva ore de unde vin, unde am mai lucrat, dacă fusesem căsătorit, de unde îmi provine familia și unde locuiam în Drammen. “Norocosule, stai atât de aproape de muncă! Eu trebuie să merg cu autobuzul vreo cinci stații până acasă. Soțul meu lucrează până târziu și nu poate să vină să mă ia, iar eu nu am permis“, a fost reacția acesteia când a aflat că locuiesc la doar vreo 800 de metri de sediul companiei.

În prima săptămână, după cele opt ore și jumătate petrecute zilnic cu Elise, auzeam un fel de vâjâit în urechi provocat de debitul verbal al acesteia. În unele momente îmi imaginam cum o strâng de gât, iar ea continua într-un mod miraculos să vorbească, chiar din ce în ce mai tare. Bineînțeles, nu am făcut nici măcar o aluzie că m-ar deranja ceva la persoana ei, dând impresia că o ascult, afișând un zâmbet tâmp și aprobând-o din când în când cu câte un “îhî”. Unul dintre talentele mele este acela că pot da senzația cuiva că-l ascult cu foarte mare atenție, în timp ce în realitate nu rețin mai nimic din ceea ce spune. Sau viceversa – să par complet absent, dar să pot reda cuvânt cu cuvânt cele spuse de interlocutorul meu în ultimele minute. Așa că, ea vorbea, iar mie îmi treceau cu totul alte gânduri prin cap. Probabil, unele erau chiar necuviincioase.

După două săptămâni însă mă obișnuisem cu ea și cu logoreea ei. Adică, nu știu care-i treaba cu femeile; de ce au obiceiul de a spune tot felul de amănunte personale unor oameni complet străini. Deoarece, aflasem încă din prima zi chestii precum faptul că soțul ei lucrează la o bancă sau că, într-o zi, eveniment petrecut relativ recent, i se făcuse rău de la un iaurt anume și fusese dusă la spital. Acestor chestiuni eu le spun “informații nesolicitate“, personal ferindu-mă să ofer detalii despre viața mea colegilor de muncă sau altor persoane (desigur, asta se întâmpla până să deschid acest blog :mrgreen: ). Sexul feminin pare însă să nu aibă astfel de rețineri (și o proporție oarecare a bărbaților, de altfel), dezvăluind aproape orice amănunt; chiar și bărbaților.

Într-o zi, în timp ce ea își făcea numărul obișnuit de vorbărie, fără să vreau, ochii mi-au coborât asupra decolteului ei; un lucru pe care nu-l mai făcusem până atunci (nu când mă putea vedea, oricum). Și a remarcat… Știu cu certitudine că a băgat de seamă pentru că, atunci când mi-am ridicat ochii, irisurile ei albastre mă fixau oarecum nedumerite, oprită fiind pentru o fracțiune de secundă din discurs. Totuși, și-a continuat imperturbabilă expunerea, deși, cred că pentru o clipă a schițat un surâs în colțul gurii. Nu cred că am mai cunoscut o persoană care să zâmbească atât de mult… (Stați puțin! Ba da, am cunoscut.)

Sediul companiei avea o structură interioară ciudată, biroul meu fiind în același spațiu închis cu biroul ei. Iar patru zile din cele cinci zile lucrătoare de la 7:00 la 15:30 eram acolo, cu ea. O singură zi pe săptămână, vinerea, aveam programate vizite de lucru pe la diverse puncte ale firmei. Dar și atunci, în jurul orelor 13:00, trebuia să ajung înapoi la birou și la Elise.

Înainte să se instaleze bine iarna, se poate spune că începusem să o simpatizez. Eram singurii care nu plecam cu mașina personală de la serviciu; ea lua autobuzul, iar eu mergeam pe jos. Iar distanța de aproximativ 300 de metri până la stația de autobuz o parcurgeam împreună în fiecare zi, de luni până vineri. Din decembrie însă lucrurile au luat-o, oarecum, într-o altă direcție. Dar despre asta, într-o postare viitoare.

II

Faptul că oamenii nu fac întotdeauna ceea ce le dictează rațiunea, este un lucru binecunoscut. Motivele pentru care fac asta, mai puțin.

Iarna sosise oarecum mai devreme în acel an. Era un început friguros de decembrie, atunci când Elise m-a invitat să sărbătorim publicarea acelui prim articol într-o gazetă mizerabilă. Deși invitația ei mi-a aprins tot felul de beculețe colorate prin minte, încă nu emisesem vreo ipoteză plauzibilă despre modul în care ar fi putut evolua lucrurile în viitor. Nu pot spune însă că nu-mi treceau tot felul de chestii…nepotrivite prin cap. De altfel, am recunoscut anterior că sunt atras în mod iremediabil de frumusețea feminină. Gânduri interzise îmi străbat mintea chiar și atunci când sunt prins [interesantă alegerea cuvântului, nu-i așa?] într-o relație, prin urmare, cu atât mai mult în perioadele în care am fost fără pereche. Diferența constă în faptul că eu nu trădez încrederea persoanei de lângă mine NICIODATĂ [cu majuscule, ca să fie clar]. Nu s-a întâmplat până acum și nu cred că se va întâmpla vreodată. Dar să revin la Elise.

Pe data de 8 decembrie 2007 am mers în acel bar cochet, aflat nu departe de podul Ypsilon. Am băut câte două pahare de Jägermeister (băutura ei preferată), apoi am plecat în direcții diferite. Nimic altceva nu a tulburat banalitatea zilelor de muncă în acea săptămână. Apoi, săptămâna următoare, miercuri, m-a invitat din nou “la un pahar“. Am acceptat. Acest lucru s-a repetat și în următoarele două zile. Apoi am intrat în concediu și nu ne-am mai văzut până la revelion. Acolo, mi l-a prezentat pe soțul ei, urmând apoi o petrecere enervantă. Pe la ora trei am salutat formal câteva persoane, și mi-am luat tălpășița. M-a urmărit în afara restaurantului, strigând după mine. “Ce faci, pleci așa, fără să-ți iei la revedere cum trebuie?“, m-a întrebat. “Păi… cum trebuia?“, au fost singurele cuvinte pe care le-am articulat. Aș putea spune că era amețită, dar adevărul este că era cherchelită de-a binelea. S-a apropiat și m-a sărutat energic pe gură, surprinzându-mă. “Așa! Acum ne putem spune ‘La mulți ani!’“, a mai adăugat, făcând apoi o piruetă nesigură și întorcându-se în restaurant.

Bineînțeles, am pus pe seama alcoolului consumat acel gest inadecvat și nu m-am gândit la altceva, deși… Într-adevăr, când am întâlnit-o prima oară m-am uitat după verighetă, just in case. De altfel, când mă uit la o femeie acesta este primul lucru la care mă uit. Mă rog, al doilea… Ok, al treilea. Bine, m-ați prins!, este al patrulea. :mrgreen: Dar nu voi spune care sunt primele trei. 🙂 Prin urmare, nu pot nega anumite idei necorespunzătoare la adresa ei. Însă, asta este în însăși natura noastră a bărbaților, a tuturor. Dacă asta nu se întâmplă, atunci niscaiva legături de prin creier sunt greșite. Și acesta nu este cazul.

În domeniul în care lucrez, vacanța de iarnă este întotdeauna una scurtă și nu toată lumea beneficiază de asta. Prima zi lucrătoare a acelui an a fost într-o joi, respectiv ziua de trei ianuarie. Mă așteptam ca revederea cu Elise să fie puțin mai ciudată, după acel sărut. Surprinzător, nu a adus vorba despre asta, comportându-se ca și cum nu se întâmplase nimic. Cu toate acestea, m-a invitat încă din acea zi la păhărelul de după program, un lucru ce se părea că devine o obișnuință. Cu o singură deosebire față de celelalte dăți: la despărțire m-a sărutat pe obraz. Mărturisesc, în mod sincer, că am crezut că o să mă sărute din nou pe gură. N-a fost cazul, totuși. (Ulterior, mi-a mărturisit că asta a și intenționat, dar faptul că eu n-am comentat nimic despre sărutul din noaptea de revelion a descumpănit-o.)

Acele vizite în barul sus-amintit au continuat pe parcursul întregii luni ianuarie. Iar de fiecare dată când mă săruta pe obraz la plecare, aveam o senzație ciudată, de parcă voiam mai mult. Și parcă și ea era străbătută de un fior când făcea asta; sau poate că doar îmi imaginam eu.

Zilele s-au scurs încet, fără evenimente deosebite, într-un oraș înghețat și lipsit de agitația marilor metropole. Relația cu Elise era una neschimbată; în afara momentelor bahice și a unui ușor flirt la muncă, nimic nu părea să tulbure atmosfera. Doar câteodată, când mâinile ni se atingeau accidental, aveam impresia că ea așteaptă ceva de la mine. O reacție poate, o continuare a gestului întâmplător într-unul voit.
Pe acest fundal, a venit și ziua de șase februarie 2008. Dar despre ce s-a petrecut în acea zi și în zilele următoarele voi relata într-o postare viitoare.

III

Deseori, învinuim trupul și necesitățile sale pentru acțiunile noastre. Deoarece, uneori se întâmplă să comitem un act împotriva logicii, iar impulsurile primitive ni se par a fi singura explicație rațională posibilă. Astfel, îl considerăm culpabil pentru înfăptuirea acestui lucru pe enigmaticul nostru subconștient. Dar ce se întâmplă cu rațiunea noastră în acele momente?

Șase februarie 2008 a fost o zi rece, într-o oarecare măsură mai rece decât zilele anterioare. După terminarea programului, eu și Elise am efectuat deja tradițională vizită în barul din apropierea podului Ypsilon. Înăuntru era cald, parcă mai cald decât de obicei. Nu-mi amintesc cu exactitate ce am băut în acea zi, dar era în mod sigur Jägermeister sau vreun lichior exotic și scump, deoarece doar asta bea Elise, iar eu luam întotdeauna ce lua și ea. Nu am stat mult, aproximativ 45 de minute – nu stăteam niciodată acolo mai mult de o oră. La ieșirea din bar, după câteva replici de “la revedere” s-a întins să-mi aplice obișnuitul (de acum) sărut pe obraz. Îmi amintesc foarte bine întreaga scenă. Momentul s-a desfășurat aproape cu încetinitorul, iar cumva acel sărut pe obraz a devenit unul pe gură. Cred că totul s-a datorat faptului că ne-am privit în ochi, atunci când ea se apropia de mine. Până atunci, îi aruncam doar o privire scurtă, după care mă uitam în altă parte.

Se poate afirma că acesta a fost primul sărut, dinspre partea mea, celălalt având loc în condițiile menționate anterior. A fost un sărut care a început cu o ușoară apăsare a buzelor și a devenit apoi unul aproape indecent. După asta, aflat într-o stare aproape hipnotică, i-am șoptit la ureche: “Să mergem la mine.” La care a răspuns cu un simplu “Ok“. Abia am vorbit pe drum, și atunci când am făcut-o a fost despre chestiuni precum pe unde trebuie să traversăm strada sau care este clădirea în care locuiam.
Am intrat grăbiți în holul imobilului și am urcat scările până la etajul doi, unde se afla amplasat apartamentul. Am deschis ușa, și am lăsat-o să intre prima înăuntru. Încă mai căutam eventuale semne de răzgândire pe chipul ei. Cu excepția unei ușoare roșeți în obraji, determinată pesemne de frigul de afară, nu am observat nimic în acest sens. Nu voi descrie în amănunt ce s-a întâmplat mai departe, deși nu sunt cuvintele cele care-mi lipsesc. A fost ceva aproape violent, pasional și grăbit, cel din urmă datorat faptului că trebuia să ajungă acasă înainte ca ceasul să arate ora șase. La fel s-a întâmplat și a doua zi, precum și în zilele următoare, de luni până vineri.

Ceea ce făceam era greșit, era imoral, era aproape periculos, dar abia așteptam să înceapă următoarea săptămână și să o văd din nou. Era de parcă rațiunea îmi era prinsă într-o beție neîntreruptă, din care nu puteam și nu voiam să mă mai trezesc. Însă, în fiecare weekend, singur fiind, mă simțeam vinovat și spuneam că, “Gata!, s-a terminat. Voi pune capăt acestui lucru de săptămâna viitoare.” Dar când ceasul suna în dimineața de luni, singurul meu gând era că peste puțin timp o voi revedea. Pe măsură ce mă apropiam de clădirea companiei, pulsul mi se accelera, revenind la cote normale abia după ce o vedeam și îmi zâmbea înainte să-mi ofere un sărut delicat.

Așa a trecut mai bine de o lună. Întrebările din mintea începuseră însă să se acumuleze. Pe la mijlocul lui martie, într-una din acele zile, ea se îmbrăca, iar eu stăteam în pat și o priveam, când am întrebat-o: “Ce facem noi aici, Elise?” Nu doream neapărat să primesc o explicație a legăturii noastre, ci am sperat poate să aud cuvinte precum “cred că m-am îndrăgostit de tine“. Nu voiam să fie doar o aventură, speram să întrezăresc un viitor al acelei relații. S-a oprit pentru o clipă și m-a privit în tăcere cu ochii ei azurii, după care mi-a răspuns: “Știi, și eu m-am întrebat asta. Nu sunt sigură încă.” Și-a reluat activitatea, cu gesturi ceva mai precipitate, în mod evident iritată puțin de întrebarea mea, după care a replicat cu o voce ușor tremurândă: “Cred că-mi înșel soțul cu tine. Asta doreai să auzi?” Nu am mai spus nimic, pentru o perioadă, privind-o în continuare, în timp ce ea își ferea privirea de a mea. Apoi am spus: “Ți-ai părăsi soțul pentru mine?” Avea o bluză albă în mâini pregătită fiind să o îmbrace, când am întrebat-o asta, și s-a oprit din nou, privindu-mă oarecum amuzată, după care mi-a răspuns: “Am nevoie de timp să-ți răspund la asta. Deocamdată, hai să ne mulțumim cu ceea ce avem. Adică, o aventură savuroasă.” Imediat după ce a rostit aceste vorbe, s-a aplecat și m-a sărutat într-un mod nerușinat. Nu era exact ceea ce doream să aud, dar pentru moment m-am abținut de la a cere alte lămuriri. Poate am sperat că se va îndrăgosti de mine într-un final și că nu va fi ceva trecător, nu știu.

Luna următoare, bunicul meu trecea în neființă și aveam nevoie de cineva lângă mine pentru sprijin moral. Iar ea era mereu acolo, știind de fiecare dată cuvintele potrivite în situația respectivă. Timpul a trecut cu viteza gândului, iar într-o bună zi – aproape pe neașteptate – am constatat că a venit vara. Ceea ce nu știam era că, sfârșitul acelei veri va aduce cu el o serie de convulsii neprevăzute, dar într-un fel, după cum se întâmplă în acest gen de relații, absolut inevitabile. Însă, despre asta voi relata în următoarea și totodată ultima postare despre Elise.

IV

“Nu-mi e îngăduit să mă consider un ştiutor. Am fost un căutător şi încă mai sunt, dar nu mai caut în stele şi în cărţi, încep să iau aminte la poveţele pe care mi le şopteşte sângele din mine. Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de deşertăciune şi tulburare, de nebunie şi vis…” – Hermann Hesse, Demian.

Vara lui 2008 a trecut mai greu ca niciodată. În ultima săptămână din iunie și în prima din luna următoare Elise și soțul ei au plecat în concediu. Obișnuiau să meargă la mare și apoi să stea câteva zile la părinții lor. Desigur, pe perioada vacanței pe litoral Elise nu ieșea de sub umbreluțe și pălării uriașe, ferindu-se de soare pentru a-și menține tenul alb. Am bănuit că făcea asta numai pentru a-și asorta paloarea pielii la culoarea părului, pentru a induce astfel iluzia că este o roșcată naturală. Nu cred că păcălea pe nimeni însă, pentru că n-avea nici măcar un pistrui.
Mi-am luat concediu în exact aceeași perioadă cu ea, bineînțeles. Am stat o săptămână la Hovjordet și apoi am revenit la Drammen, stând mai mult în casă, în așteptarea ei. Zilele erau neobișnuit de lungi, de parcă timpul se dilatase cumva. Când ne-am revăzut, a fost o zi fericită pentru amândoi. La acel moment, nu apăruse încă niciun semn de schimbare.

În prima jumătate a lunii august, aflam, în urma unui telefon, despre faptul că vechiul meu post din capitală a rămas liber, după plecarea celui care-l ocupa. Nu am dat curs propunerii de a reveni, neavând niciun motiv s-o fac, atâta timp cât eram împreună cu ea. În următoarele două săptămâni însă, vizitele ei la bar și la mine acasă s-au rărit. Îmi oferea motive diverse, care atunci mi se păruseră foarte plauzibile. Nu bănuiam a fi nimic în neregulă. Apoi, către sfârșitul lunii, mi-a dat vestea. În acea zi, 27 august, miercuri, fusese în apartamentul meu pentru prima oară în acea săptămână. Nu știam că reprezintă vizita de adio. După ce s-a îmbrăcat, mi-a spus că vrea să vorbim. Atunci când o femeie spune că “vreau să vorbim despre ceva“, este întotdeauna un semn rău.
S-a așezat pe pat, m-a privit în ochi și a început: “Sunt însărcinată. Cred că s-a întâmplat în urmă cu două luni, când am fost cu Jonas (soțul) în concediu. Am uitat vreo două zile să-mi iau pilula.” Am fost luat prin surprindere, dar am întrebat-o dacă e sigură că e al lui. “Cred că da. Da, cred că e al lui,” a fost răspunsul ei. “Jonas vrea să păstrăm copilul și… Îmi pare rău, dar trebuie să punem capăt relației noastre,” a continuat ea. “Vreau să ofer o nouă șansă căsniciei mele,” a adăugat Elise, fixându-mă cu irisurile ei albăstrui ca oțelul. “Și asta e? S-a terminat atunci?“, am întrebat-o ușor iritat, în timp ce simțeam că-mi vâjâie capul. “Îmi pare rău, nu mai pot continua asta. Trebuie să plec,” au fost vorbele ei. “Elise, nu…” am rostit eu. “Nu, s-a terminat. Te rog…” m-a întrerupt ea, în timp ce se îndrepta spre ieșire. “Îmi pare rău,” au fost ultimele ei cuvinte în acel apartament, spuse cu lacrimi în ochi, în timp ce-și lua poșeta din cuierul de pe hol și ieșea pe ușă. “Dar Elise…” atât am mai putut spune, privind-o cum cobora grăbită scările și ascultând zgomotul făcut de tocurile ei pe granitul rece al treptelor.

După aproximativ o oră mă suna. “Te rog, ascultă-mă, nu mă întrerupe,” a spus. “Te rog, să nu-mi faci vreo scenă mâine la serviciu. Dacă vrei să mai vorbim despre asta, o vom face după program,” a fost rugămintea ei. Eram deja la marginea depresiei și oricum nici nu-mi stă în fire să mă dau în spectacol. I-am confirmat că nu voi face nimic nelalocul lui, după care mi-a mulțumit, adăugând că ne vedem a doua zi și a închis. Am adormit cu greu în acea noapte, chinuit de tot felul de întrebări și de regrete.

A doua zi, pe când mă îndreptam spre serviciu, începusem să accept că probabil totul s-a încheiat. Neîndoielnic, singura chestiune care încă mai necesita un răspuns era paternitatea copilului. Ideea că ar putea fi al meu, era una chinuitoare. Când am ajuns, ea era deja în birou. M-a privit, iar din ochii ei am înțeles că sentința pronunțată în ziua anterioară era irevocabilă. Ne-am salutat, vizibil stingheriți de cele întâmplate în seara zilei de ieri. “Dacă vrei să vorbim, trecem pe la bar după program,” au fost cuvintele ei, încărcate de o tonalitate protocolară. “Ok, rămâne să discutăm la bar, atunci,” am replicat eu.
Am vorbit în acea zi despre viitor, despre copil, despre noi, iar singura concluzie a fost că totul se terminase. După o săptămână, în care simpla ei vedere îmi provoca o tristețe copleșitoare, am hotărât să plec. Am fugit, la fel cum făcusem în urmă cu un an, pentru că pur și simplu nu puteam trăi în apropierea ei și cu acele sentimente apăsătoare. Poate am dat dovadă de lașitate, dar asta mi s-a părut singura cale de urmat.

Am citit prea multe cărți și am văzut prea mult filme. Imaginația bolnavă a altora cred că m-a făcut să devin puțin paranoic. Sau poate a fost mereu doar imaginația mea, nu știu… Tot felul de lucruri mi-au trecut prin cap… Cum ar fi posibilitatea ca Elise și soțul ei să nu fi putut să aibă un copil din vina lui și să fi profitat de mine. Adică, parcă îmi amintesc că, la acea petrecere de revelion, el s-a uitat ciudat la mine, măsurându-mă scurt din priviri, ca și cum ar fi verificat “marfa“. Știu, asta e o nebunie, dar astfel de chestii mi-au trecut prin cap în toamna despărțirii de ea. Atunci când petreceam și câte cinci ore pe zi privind în gol, pe tavan. Sau când mă plimbam prin dormitor de la un capăt la celălalt, ca o bestie întemnițată. Atunci când nebunia mi-a dat târcoale, încercând să se insinueze în mintea mea…

Totuși, cu toate suspiciunile mele, nu voi face niciodată nimic în acest sens. La urma urmei, nu pot să mă duc într-o bună zi să spun: “ascultă, băiete, știi ceva?, eu și mama ta am fost amanți în urmă cu x ani, așa că vreau să fac un test de paternitate, ca să fiu sigur.” Nu cred că m-a mințit. Chiar dacă, așa cum l-a mințit pe soțul ei, putea să mă mintă și pe mine.

Ce a reprezentat acea legătură? Este ușor să etichetezi ceva, să-i găsești o denumire care pare nimerită, dar unele lucruri pur și simplu nu pot fi descrise în vreun fel anume. Te urci în carusel și nu te poți da jos până când nu se oprește acesta. Odată ce a început să se învârtă e prea târziu să te răzgândești. Și poate vei învăța ceva din acea experiență. Sau poate nu… Greșelile sunt o parte a firii umane. A fost o greșeală, atunci? Pot spune orice despre Elise, dar numai c-a fost o greșeală nu. Am fost îndrăgostit de ea? Probabil. A fost îndrăgostită de mine? Nu știu, dar îmi place să cred că da. În definitiv, femeile nu fac astfel de lucruri decât atunci când se îndrăgostesc, nu-i așa? Nu e asta povestea clasică?

V

Am ajuns și la numărul șase… Deja am scris patru postări despre Elise, iar astfel s-ar putea pune întrebarea: ce altceva mai pot adăuga despre ea? Nu sunt sigur, dar cred că răspunsul îl vom afla în această seară, nu-i așa?
La câteva luni după despărțirea de Charlotte, am simțit nevoia să evadez dintr-un oraș care mi se părea mai cenușiu și mai deprimant ca niciodată. Întâmplarea a făcut să apară o oportunitate de a mă transfera la o filială a companiei la care lucrez, aflată tocmai în cel mai apropiat oraș de localitatea bunicilor mei. Acolo am cunoscut-o pe ea… O ispită roșcată, cu ochii albaștri și cu un zâmbet absolut fermecător.

Nu voi spune că am fost victima inocentă a seducției din partea unei ființe mirobolante; am avut o contribuție importantă la desfășurarea evenimentelor spre direcția în care au avut loc. Am flirtat cu ea încă din prima lună petrecută împreună în acel birou. Totuși, nu știu cine a început, poate eu, poate ea… Desigur, era căsătorită, dar acest amănunt nu m-a determinat să dau înapoi. Principiul meu în această privință este simplu: un lup singur și ațâțat va încerca să pună gheara pe tot ce-i iese în cale. Este treaba celuilalt să-și păzească consoarta și să aibă grijă să nu o lipsească de atenția cuvenită. Atunci când îți programezi până și momentele intime, mai devreme sau mai târziu soția va căuta o atingere spontană altundeva.

Nu voi repovesti cele întâmplate între noi, pentru cititorii mei aceste lucruri sunt cunoscute. Voi spune doar că între 6 februarie și 27 august 2008, Elise a fost stăpâna inimii mele. Nu știu ce a așteptat ea de la relația noastră, deoarece nu a rostit niciodată cuvinte care să aducă speranța unui viitor împreună. Cu toate acestea, în sinea mea, am sperat că vom fugi împreună în lume într-o zi. O prostie, știu, dar am acest obicei cretin – de a mă atașa foarte mult de suratele Afroditei. Atunci când mi-a spus că este însărcinată, în clipele care au durat până să ajungă la partea în care spunea cum s-a întâmplat, în mintea mea deja se puseseră în mișcare planurile de căsătorie. Am sperat sincer că va spune că este copilul meu… Când a spus că vrea să pună capăt relației noastre, ceva s-a rupt în mine. Auzeam cuvintele ei, dar parcă ceea ce se întâmpla nu era aievea; eram prins într-un afurisit de coșmar fără de sfârșit. Totul se spulberase în acea clipă, precum un castel din cărți de joc. Știu, când te joci cu focul…

După despărțire, orele pe care le petreceam alături de ea la serviciu erau o adevărată tortură. În general, îi evitam privirea, și doar când știam că nu mă poate vedea, o priveam. Să fiu atât de aproape de ea mă durea pur și simplu, iar la plecare, când mergeam împreună spre stația de autobuz, fiecare pas de-al ei, era de parc-ar fi călcat pe inima mea, strivind-o. Nu era nici pentru ea ușor, vedeam asta în ochii ei, în rarele momente când privirile ni se întâlneau. Așa că, am ales să fug, la fel cum o mai făcusem în urmă cu un an. Să fug departe de ea, să-mi ling rănile și, eventual, s-o iau de la capăt.
Am fugit, dar amintirea ei a rămas. Are cont pe Facebook… Desigur, fotografiile ei le poți vedea doar dacă te afli printre prieteni. Eu nu am și nici nu intenționez să am vreodată cont pe Facebook. Bineînțeles, aș dori să văd fotografiile băiețelului ei, sunt doar un om, la urma urmei. Așa, de curiozitate. Soțul ei era era blond, iar astfel mi-aș da seama ușor cu cine seamănă copilul. Dar asta nu mi-ar aduce decât alte suferințe, așa că nu voi face nimic în această direcție. Astfel, fiind în incertitudine, durerea este mai mică și se va reduce tot mai mult, odată cu trecerea timpului.

Am iubit-o pe acea femeie, chiar dacă pentru unii această noțiune ar fi ceva de neconceput. Aș fi vrut s-o fi găsit eu primul, atâta tot. Dar mă opresc aici, pentru că a devenit o postare mai mult despre mine decât despre ea.

Lene

Atunci când am alcătuit lista cu fetele/femeile care au avut un impact deosebit asupra vieții mele, am exclus-o în mod deliberat pe roșcata mea fantomatică; cea care încă îmi mai bântuie câteodată visele. Am făcut acest lucru, considerând că am spus destule despre ea în postările anterioare, dar având în vedere descrierea trecutelor iubiri, mi-am revizuit poziția, deoarece procedând astfel nu a fost corect față de ea, față de amintirile mele. Ea ar fi cea de-a opta dintre cele enumerate anterior și, poate, cea a cărei influență asupra formării personalității mele a fost cea mai mare. Pot spune că am iubit-o, dar a fost vorba mai mult de nebunie decât de iubire. Ea este, după cum se pare, motivul fascinației mele față de roșcatele naturale și nu acea așa-zisă predispoziție genetică a majorității bărbaților către asta. Nu am vorbit niciodată foarte deschis despre natura relației noastre, deoarece suntem rude. Ea este verișoara primară a mamei mele, adică îmi este un fel de mătușă de la văr. Legal, nu este nicio problemă; moral și din punctul de vedere al bisericii însă…

O știu pe Lene (pe numele ei real, Elena S.) din totdeauna; era deja acolo atunci când am început să înțeleg lumea înconjurătoare. Cred că, pentru fiecare bărbat a existat o astfel de fată – fiica vecinilor sau poate o rudă mai mult sau mai puțin îndepărtată, care era mereu aproape. O fată cu care am avut o legătură magică în copilărie și în adolescență. Și, cum se întâmplă întotdeauna cu acest gen de relații, undeva pe parcurs magia dispare și legătura se pierde, din varii motive. Ulterior, pe măsură ce străbatem cărarea vieții, vom constata poate că amintirea acelei fete este tot acolo, iar sentimentele noastre față de ea sunt chiar mai puternice decât au fost vreodată. Analizăm fiecare relație prin prisma amintirilor translucide despre acea fată aproape perfectă, iar astfel imaginea ei ne pare mai strălucitoare ca oricând. Chiar dacă în realitate, probabil, nu a fost așa. Nu știu, poate că reprezintă doar o reminiscență a copilăriei și adolescenței pierdute. Un regret inutil a ceea ce ar fi putut să fie, a ceea ce a fost pierdut pentru eternitate. Poate că acesta este și cazul meu cu Lene.

Nu-mi amintesc când a fost ultima oară când am stat cu ea de vorbă în voie, dar cred că a fost în anul 1997. Iar asta a fost cu foarte multă vreme-n urmă. Aveam douăzeci de ani pe atunci, iar ea avea optsprezece. (Când am spus în “Viața lui Ragnar” că era mai mică cu un an și jumătate, am făcut-o din motive “artistice“. În realitate, este născută în aceeași lună cu mine, cu doi ani mai târziu.) Îmi lipsesc câteodată acele discuții cu ea… Știindu-ne de atâta timp, conversațiile noastre erau lipsite de acea stare ușoară de încordare existentă în discuțiile cu alte fete. Nici nu aveam nevoie de un subiect, dialogul se crea de la sine.

După 1997, vizitele mele la țară au devenit din ce în ce mai scurte. Iar de cele mai multe ori, nici măcar nu reușeam s-o văd. După terminarea liceului, s-a angajat în orașul aflat la 28 de kilometri de localitatea noastră de origine. Ambițiile sale au fost mereu mărunte. Nu a dorit altceva decât să fie o femeie așa cum a învățat de la mama și de la bunica ei: soție și mamă. Uneori, căutând prea mult un iluzoriu suflet pereche, preferând o femeie educată și sofisticată, subestimăm potențialul unei astfel de femei simple de a ne izbăvi.

Anul 2010 a fost ultima oară când am văzut-o. Era în curtea părinților săi, cu băiețelul ei. Ne-am salutat de la distanță, fără să schimbăm vreo vorbă. Nu a mai venit ca altădată la bunicii mei, să mă vadă – un semn limpede al sfârșitului poveștii magice. Cu toate acestea, încă mai sper, deși nu știu la ce anume… Își construiește o casă, în spațiul care era liber între casa părinților ei și gardul casei bunicilor mei. Chiar dacă vizitele mele la Hovjordet au ajuns să se reducă la una singură pe an, încă mai sper că o voi prinde într-o zi, să vorbesc cu ea ca în trecut.

Îmi amintesc de veșnicele ei fuste albe, care-i ascundeau picioarele și mai albe numai până la genunchi. Îmi amintesc de zâmbetul ei fermecător și de buzele ei roșii și calde. Îmi amintesc de râsul ei cristalin și de felul în care îi tresăltau sânii ei albi și pistruiați când râdea… Nu este o iluzie, nu este un vis, este la fel de reală ca mine și ca tine, cititorule, tu care ai avut răbdarea să citești până aici. Este acolo, în localitatea bunicilor și părinților mei; schimbată poate, dar este acolo. Și nu mă pot abține să nu mă întreb: m-a uitat cu adevărat sau mai este ceva în mintea ei despre noi? Intenționez să aflu într-o zi.

La final, vreau să adaug că sunt perfect conștient că am ridicat-o pe un piedestal pe care nu ar putea ajunge niciodată. Imaginea ei din mintea mea e doar un vis, o amintire înfrumusețată de noțiunile vagi stocate de subconștient, dar este visul meu. Ea este unul dintre lucrurile care putea să mi se întâmple, dar forța imprevizibilă a destinului orb l-a zădărnicit. Dar întrebarea “ce-ar fi fost dacă…?” va rămâne veșnic pe buzele mele.