Capitolul I
*** Tânărul Ragnar face cunoștință cu lumea
Motto: „Iar de privești îndelung abisul, află că și abisul îți scrutează străfundul sufletului.”
Cu mulți ani în urmă, în sătucul norvegian Hovjordet s-a născut un băiețel ca oricare alții. Era o dimineață călduță a lunii mai, ziua în care micul Ragnar văzu lumea pentru prima dată. Bineînțeles că nu-și amintește acea zi, din motive evidente. Dar cei apropiați i-au povestit că în acea zi au înflorit lalelele, de parcă și zeii nordici cei aprigi erau încântați de venirea sa pe lume.
Nașterea lui Ragnar fu motiv de mare bucurie pentru familia sa, mai ales pentru bunicul său, Geir. Tatăl Annei, mama lui Ragnar, fusese binecuvântat cu trei fete, iar nașterea primului său nepot îi adusese o imensă satisfacție. Deja îl vedea pe micul băiat ducând mai departe tradiția familiei. Geir Sigurdsen avea un mic atelier, în care lemnul din pădurile din jurul satului Hovjordet era transformat în obiecte utile locuitorilor. Geir își dorise întotdeauna un băiat, și încercase de trei ori să aducă pe lume unul, dar destinul îi hărăzise trei fete, fiecare având părul de altă culoare. Anna, fata cea mare, moștenise părul castaniu al mamei sale, Maren; Audhild, cea mijlocie, avea părul roșu de foc al tatălui ei; iar mezina, Christina, avea cosițele blonde cu sclipiri roșiatice.
Când fiica cea mare, Anna, l-a adus să-l prezinte familiei pe viitorul ei soț, Johan Grol, fiul unor imigranți, Geir nu s-a bucurat prea tare. „Nu putea să găsească un tânăr norvegian„, își spuse Geir în gândul său, mohorât. Nu l-a plăcut niciodată pe Johan, spunându-i de la început soției sale, Maren, „Nu-mi place privirea lui, are ochi de om rău.” Dar femeile erau topite după acest străin înalt, cu o privire pătrunzătoare și misterioasă, și nu au luat în seamă spusele lui Geir.
Privind fotografiile din tinerețe ale tatălui său, Ragnar putea să înțeleagă de ce femeile fuseseră atrase de acesta. Semăna foarte bine cu tatăl său la înfățișare și, dintr-un motiv necunoscut, femeile au fost întotdeauna atrase de el, așa că acesta nu se mira că mama și bunica sa au fost seduse de chipul angelic al tatălui său. Dar, așa cum timpul avea s-o dovedească, bătrânul Geir nu se înșelase: Johan era un om rău și le va transforma viețile Annei și lui Ragnar într-un calvar.
A început să-l urască pe tatăl său de mic; nu atât din cauza severității sale, cât din cauza numelui de familie ciudat. Colegii săi de școală îl ironizau pentru asta, considerându-l un străin. Odată ajuns la maturitate, își va schimba acel nume hidos cu cel al mamei sale; o lovitură pentru care tatăl său nu-l va ierta niciodată. Însă cel mai mult ura culoarea părului său, mult prea închisă pentru un norvegian. Până la vârsta de cinci ani, Ragnar a avut părul blond și niște ochi ciudați, negri la culoare. Apoi, în doar câteva luni, părul a început să i se închidă la culoare, devenind negru ca abanosul, iar ochii i s-au decolorat, schimbându-se într-un banal căprui. Dar, dacă priveai cu mare atenție, puteai observa niscaiva fire blonde și roșcate în părul lui Ragnar.
Ceea ce lui i se părea un dezavantaj pe când era copil, a devenit un atu la vârsta adolescenței, tinerele fete fiind atrase iremediabil de trăsăturile sale „exotice.” Dar, neștiind asta, Ragnar își detesta tatăl, de la care moștenise aceste caracteristici neconforme cu dorințele sale. Părul roșu al bunicului său, dorit de Ragnar spre a semăna cu vikingii din visurile sale, își va face apariția mult prea târziu spre a-l îmbuna, în barba și mustața care-i vor crește după vârsta de 16 ani.
Primii opt ani din viață și i-a petrecut în acel sătuc idilic. Hovjordet se afla la marginea pădurii din nordul comunei Nedre Eiker, iar ceva mai jos trecea râul Drammenselva. O așezare cât se poate de potrivită pentru petrecerea copilăriei. Erau vremuri fericite, cu care Ragnar nu avea să se mai întâlnească vreodată după plecarea din Hovjordet.
*
Capitolul II
*** În care Ragnar aude freamăt de aripi cenușii
Motto: „M-am uitat, și iată că s-a arătat un cal gălbui.”
Primul an din viața lui Ragnar a fost unul zbuciumat; aproape un sfert din acesta îl va petrece în spitalul din Drammen. Doctorii le-au spus părinților că micul Ragnar se născuse cu o sensibilitate la plămâni. Asta îl va face să fie internat în spital de patru ori, înainte să împlinească vârsta de un an, datorită unor pneumonii. Una dintre acestea îl va împinge până la hotarul negurilor uitării.
Părinții săi locuiau în capitala Oslo și îl lăsaseră în grija bunicilor, părinții Annei. Ocupați, fiecare dorind să-și realizeze o carieră, părinții săi nu aveau timp și de a crește un copil. Au refuzat însă oferta părinților Annei, care doreau să-l adopte pe micuț. Asta, deși îl făcuseră, probabil, doar pentru că tatăl său – un om religios – nu putea accepta ideea unui avort. Îl mai vizitau pe băiat, din când în când, mai ales în perioadele petrecute în spital. Această relație la distanță va caracteriza legătura cu părinții săi, în primii opt ani de viață.
Ragnar abia împlinise șapte luni, când s-a îmbolnăvit de cea de-a treia pneumonie. Primele două le avusese până la vârsta de trei luni. Numai că, la ceasul acesta, trupul său mititel va fi greu încercat. La fel ca și în cazul îmbolnăvirilor anterioare, a fost internat în spitalul din Drammen, însoțit de bunica sa, Maren. De la început a fost clar că, de această dată, lucrurile erau mult mai grave. Corpul lui Ragnar era cuprins de febră și tremura din toate încheieturile, năpădit de frisoane. După 24 de ore de la internare, cu toate eforturile medicilor și cu toate combinațiile de medicamente încercate, febra nu voia să cedeze. Inima și plămânii copilului făceau tot mai greu față bolii. La două zile de la internare, medicul care-l trata îi spune bunicii lui Ragnar că nu ar fi o idee rea să cheme un preot. Pentru mama sa, care venise între timp și ea în spital, dar mai ales pentru Maren, această veste a venit ca un șoc. Dar, cum Maren nu cedase niciodată în fața vreunei situații dificile fără luptă, a insistat pe lângă medic să mai încerce o dată; să-i schimbe din nou tratamentul. Cu toate că era sceptic, medicul a ascultat-o pe femeia înlăcrimată, schimbând încă o dată medicamentația copilului.
În acest moment, Ragnar era vânăt la culoare, după efortul depus de inimă și împachetările cu gheață făcute pentru a-i scădea febra. Se părea că întunericul îl atrăgea iremediabil către abisul conștiinței. Dar, ca și cum ar fi avut propria sa minte, întunericul a hotărât să-l lase, momentan, în această lume. Nu era timpul potrivit, mai trebuia să trăiască, suficient cât să-i placă viața și poate, într-o bună zi, pe când nu se va aștepta…
Îngerul cenușiu parcă îi simțise frica de moarte, și îl va vizita în fiecare deceniu al vieții sale. Doar ca să-i aducă aminte că deznodământul este inexorabil.
Până să împlinească vârsta de un an, Ragnar va mai vizita încă o dată saloanele albe ale spitalului din Drammen, devenite atât de familiare. Tot din cauza unei pneumonii, dar una ceva mai ușoară decât cea anterioară. Nu va fi însă și ultima din viața sa: plămânii săi vor da, destul de des, semne de slăbiciune.
Dar, pentru moment, Ragnar va reveni în satul copilăriei, Hovjordet, alături de bunicii din partea mamei sale. Viața își reluă cursul obișnuit, în ritmul ei molcom din primii ani. Va mai trece încă multă vreme până când Ragnar va începe să înțeleagă ceea ce se întâmplă în jurul său. Până atunci nu era decât o grămăjoară de carne, pentru care lumea era neglijabilă.
*
Capitolul III
*** Primii ani
Motto: „Fiecare copil este un artist. Problema este cum să rămână un artist și după ce va crește.”
Primii ani de viață au decurs fără evenimente majore. Înconjurat de iubirea bunicilor săi, Ragnar creștea, așteptând vizitele sporadice ale părinților. Încă de la vârsta de trei ani, cei din jur au observat că micuțul avea un talent deosebit la desenat. Putea să reproducă aproape tot ceea ce vedea în fața ochilor, cu o singură excepție: chipurile oamenilor. Era, poate, un indiciu timpuriu al uneia dintre lacunele sale, aceea de a nu înțelege firea umană. Inabilitatea de a desena fețele oamenilor era însoțită de faptul că nu reușea nici să rețină figurile acestora; trebuia să vadă o persoană de mai multe ori și să petreacă suficient timp cu aceasta pentru a-i memora trăsăturile. Desigur, persoanelor care-i produceau o impresie deosebită le reținea chipul de la prima vedere.
Se părea că s-a născut un artist. Bunicii și părinții i-au încurajat îndeletnicirea, deși o considerau doar una temporară. Nu au încercat niciodată să-l orienteze către studierea serioasă a graficii sau a artelor conexe, era doar o chestie la care copilul era talentat și atât. Nu era ceva care să merite să devină o carieră, pentru asta existau meseriile serioase.
Primii ani au dezvăluit și faptul că Ragnar era fascinat de război și de tot ce ținea de acesta. De altfel, o temă des întâlnită a desenelor sale era legată de război. Acest interes precoce va contura opțiunea viitoare a copilului pentru o carieră militară, visul destrămat al mamei sale și asumat, poate în mod inconștient, de către Ragnar.
Una dintre cele mai vechi amintiri ale lui Ragnar este și una dureroasă. Într-o zi rece de iarnă, mama prietenului său, Brynjar, s-a întors de la serviciu și a venit să-l ia pe acesta, care se juca cu Ragnar în curtea bunicilor celui din urmă. Brynjar avea ghetele ude, deoarece, în acea zi cei doi fuseseră să se joace lângă un mic lac din apropiere. Era lacul pe care copiii din zonă jucau hochei iarna, atunci când îngheța complet. Cu toate că Ragnar îl avertizase să nu intre în apă, Brynjar se apucase să spargă gheața subțire de lângă mal, udându-și picioarele. Mama lui Brynjar, observând că acesta are ghetele ude, i-a reproșat asta lui Ragnar. Nici nu a apucat să încerce să-i explice că nu este vinovat cu nimic, că fața lui Ragnar a fost brăzdată de două palme reci. Durerea simțită de obrajii înghețați ai copilului a fost nemărginită, iar Ragnar a jurat răzbunare; nu va uita asta niciodată și se va răzbuna peste mai bine de zece ani. Desigur, bunica sa a făcut un scandal imens, întrerupând orice relație cu vecina sa pentru o lungă perioadă, dar răul era deja făcut. Ragnar, fiind pedepsit nevinovat, începea să înțeleagă că în această lume ciudată a adulților nu conta întotdeauna care este adevărul.
Anii petrecuți la grădiniță au trecut repede, ca un abur pe deasupra dimineții de primăvară, iar micul Ragnar a început școala. Primul an în școala din Hovjordet, a fost unul fără întâmplări deosebite, petrecut alături de bunul său prieten, vecin și coleg de bancă, Magnus Viken. Acesta, împreună cu verii săi, Brynjar și Mikael, erau și tovarășii de joacă și de năzbâtii ai lui Ragnar.
Noile cunoștințe erau asimilate ușor de Ragnar, care era dornic de a afla lucruri noi. Singurul punct slab era scrisul extrem de urât, motivul pentru care nu a fost niciodată primul în clasă, în cei doi ani petrecuți la Hovjordet, fiind întrecut mereu de Magnus.
În al doilea an de școală, tânărul a început să manifeste un interes neobișnuit pentru sexul opus. Ființele delicate, cu părul lor lung și firea lor ciudată exercitau o atracție bizară pentru Ragnar. Astrid era numele colegei de școală, aflată în banca din față, care făcea obiectul curiozității sale. Aceasta se manifesta însă într-un fel tipic celor mici, Ragnar șicanând-o zilnic, motiv pentru care va fi certat în fața clasei de învățătoare. Era o senzație nouă pe care o experimenta, aceea de a simpatiza o altă ființă umană, dar nu va apuca să o aprofundeze, al doilea an de școală fiind și ultimul în Hovjordet.
Sfârșitul celui de-al doilea an de școală va fi unul trist pentru Ragnar. Va lăsa în urmă școala, prietenii, casa bunicilor, pădurea din apropiere, luând sfârșit și perioada cea mai fericită a vieții sale. Se va îndrepta către Oslo, alăturându-se părinților săi, care hotărâseră că este timpul să îl ia de la bunici. Carierele acestora, motivul pentru care îl lăsaseră pe copil în grija bunicilor, erau înfloritoare. În plus, ceea ce nu știa Ragnar, era că mama sa aștepta un nou copil, acesta fiind un alt motiv al deciziei părinților săi de a-l aduce la Oslo. Deși își iubea părinții, pe măsură ce se apropia sfârșitul acelei vacanțe de vară, Ragnar era tot mai trist. Deseori își surprinsese bunica plângând, fără ca aceasta să-i dezvăluie motivul adevărat. Dar, în sufletul său, știa de ce plânge aceasta – era același motiv care-l sfâșia și pe el: nu voia să plece din Hovjordet. Dorea să rămână alături de mama și tata, așa cum le spunea și le va spune până la sfârșit lui Maren și Geir, bunicii săi.
*
Capitolul IV
*** Plecarea din Hovjordet
Motto: „Absența celor pe care-i iubim este mai rea decât moartea, iar speranța zadarnică mai neagră decât desperarea.”
Era o zi tristă de septembrie, ziua când Ragnar a părăsit Hovjordetul. Pe drumul către gara din Drammen, în cale i-a ieșit o înmormântare; o imagine care se potrivea cu starea de spirit a copilului. După opt ani, se despărțea de acele locuri cu inima grea. Desigur, va reveni acolo în toate vacanțele școlare, dar nu va mai fi același lucru.
Cu toate că își mai vizitase părinții la Oslo în alte ocazii, orașul îi era străin. Acasă, la Hovjordet, cunoștea pe toată lumea, în timp ce aici era înconjurat de oameni ciudați și reci. Dar partea cea mai grea era reprezentată de faptul că noua sa locuință era situată la etajul doi al unei clădiri de apartamente. Curtea generoasă a bunicilor săi fusese înlocuită cu trei camere, care i se păreau minuscule. În plus, cu toate rugămințile lui, părinții nu au vrut să-l aducă la Oslo și pe cățelul Rex. Îl va mai vedea pe acel uriaș blând doar în vacanțe. Cățelul nu-l va uita însă niciodată; nici măcar atunci când, bătrân fiind, va orbi. Îl va întâmpina mereu cu aceeași bucurie, până în ziua în care se va stinge, departe de Ragnar.
Primele zile au trecut greu, de parcă nu se mai terminau. Iar prima zi la noua școală a fost de-a dreptul îngrozitoare: colegi noi, care-l priveau cu ochi indiscreți și cu o răutate nedisimulată. Pentru aceștia va rămâne mereu ca în prima zi: doar un străin ciudat. Însă se va adapta; mai greu, dar o va face în cele din urmă, creându-și pentru asta o armură, în spatele căreia se va închide în următorii ani.
Lucrul care-i va schimba perspectiva, va fi nașterea surorii sale, pe 6 decembrie, în acel an fatidic în care venise la Oslo, 1985. Micuța Nicole Ronja, o jucărie vie, îi va însenina zilele și îl va face să uite, cel puțin pentru o perioadă de timp, de amarul provocat de plecarea din Hovjordet. Numele de Ronja i-a fost pus la insistențele lui Ragnar, în vreme ce primul fusese ales de părinți. În clădirea în care se mutase, la etajul al treilea, locuia o fetiță de aproximativ patru anișori, cu părul roșu ca focul și cârlionțat, pe nume Ronja. Numele îi plăcuse lui Ragnar și a decis că este unul potrivit pentru mica lui surioară, iar părinții au cedat la dorința copilului.
Vor urma zile mai bune pentru Ragnar: până și tatăl său parcă devenise mai puțin sever, pesemne fascinat de mica ființă ce își făcuse apariția în casa lor. Se apropia și vacanța de iarnă, iar scurta perioadă ce o va petrece la Hovjordet îi va mai alina dorul de bunici; și parcă nici vara nu mai părea atât de departe, acum. După șocul inițial al mutării, se părea că lucrurile reveneau la normal, iar viitorul nu se mai arăta atât de negru.
Unul dintre motivele adaptării sale mai dificile la noua sa locuința, era absența copiilor de vârsta lui. Toți erau fie mai mici, fie mai mari decât el. Așa că, Ragnar va fi nevoit să devină prieten cu niște copii, cum îi considera el pe vecinii săi, Aksel și Erik. Împreună cu aceștia își pierdea după-amiezele în parcul Frogner, aflat în apropierea clădirii în care locuiau, admirând statuetele nerușinate ale lui Vigeland. Aceste imagini ostentative ale trupului uman, în special a celui feminin, vor contribui la dezvoltarea unei atracții premature, și poate nepotrivită, față de una dintre tinerele sale colege de clasă. De aici i se vor trage și problemele cu părinții și cu școala, din anul următor. Dar, până atunci, va mai trece o vacanță de vară, pe care o va petrece acasă, la Hovjordet. Reîntâlnirea cu bunicii, cu cățelul Rex, cu prietenii săi Magnus, Brynjar și Mikael și, nu în ultimul rând, cu enigmatica Lene, verișoara sa cu bucle roșii, va fi una extrem de fericită. Micul lac și pădurea deasă de lângă casa bunicilor săi, vor fi locurile încărcate de magia copilăriei, unde se va întoarce întotdeauna cu plăcere.
*
Capitolul V
*** Dagmar
Motto: „Femeia a fost a doua greșeală a lui Dumnezeu.”
După acea vară superbă, petrecută la Hovjordet, Ragnar a revenit la Oslo, pentru a începe cel de-al doilea an la școala din Oslo și al patrulea per total. Nimeni nu știe de unde a pornit acea pasiune, prea timpurie, pentru colega sa de școală, Dagmar. Poate era vina sculpturilor lui Vigeland, poate era vina buclelor roșcate ale lui Lene sau poate că era pur și simplu o zăpăcire juvenilă. Singurul lucru neîndoielnic este că s-a întâmplat.
La mai bine de jumătate de an de la începerea celui de-al patrulea an de școală, într-o zi de primăvară timpurie, Ragnar se afla în curtea școlii, într-o pauză. Unul dintre colegii săi, pe nume Jonas, știind că acesta o simpatiza pe Dagmar, premianta clasei, l-a provocat, spunându-i că nu are curajul să o sărute. Conștient că nu este foarte apreciat de colegii săi, și pentru a nu părea lipsit de curaj, Ragnar a luat decizia care nu era poate cea mai potrivită. Totuși, privită la rece, după douăzeci de ani, fapta nu era una pe care o regreta. Dar atunci, consecințele imediate au fost dezastruoase. Gestul prin care și-a lipit buzele de cele ale lui Dagmar va avea urmări neașteptate. Șocată, aceasta îl va amenința că va veni cu tatăl ei la școală a doua zi. Amenințarea l-a speriat într-atât pe Ragnar, încât următoarea săptămână o va petrece în parcul Frogner, în loc să fie la școală. Jonas, colegul său, urma să anunțe la școală că este bolnav, până când Ragnar va găsi o cale de ieșire din această situație. Relațiile reci cu colegii de clasă își vor face efectul, nefiind anunțat de nimeni că, de fapt, Dagmar nu îl chemase pe tatăl ei la școală și, astfel, refugiul său din parc fusese inutil. Dar a fost unul memorabil. Cumva, își aduce aminte și acum de foșnetul frunzelor și de liniștea trufașă de pe aleile parcului, în timp ce adulții preocupați treceau pe lângă el, fără să-l bage în seamă. Erau puțini oameni în acele dimineți răcoroase în parcul Frogner, iar Ragnar redescoperea frumusețile sale. Orele petrecute singur în parc, îl făcuseră să observe lucruri pe care nu le mai văzuse înainte. Ca felul în care vântul tânăr răsfoia crengile pomilor, sau cum vrăbiile guralive țopăiau vesele, în căutarea unei fărâme de hrană. Erau lucruri neînsemnate, dar pentru Ragnar acest episod i-a arătat o imagine nemaivăzută a lumii care-l înconjura. Însă toate lucrurile frumoase au un sfârșit.
La sfârșitul săptămânii, Lovise, o colegă de clasă care locuia în apropiere, a trecut pe la părinții săi, ca să afle cum se mai simte bolnavul. Evident, aceștia au fost consternați. Confruntat cu adevărul, Ragnar a recunoscut cele petrecute. Își amintește și acum bătaia pe care a primit-o de la mama sa. Printre lovituri, îi răsunau în minte cuvintele tatălui său, spuse în timpul certei avute cu Anna: „Ți-am spus eu că o să ajungă un vagabond.” Înțelegea, oarecum, reacția de furie a mamei sale, furie oarbă moștenită de la Geir, care își asumase pedepsirea sa, pentru a nu-i oferi prilejul tatălui său de face asta. Asta, plus dorința acesteia ca prezicerile lui Johan să nu se împlinească niciodată. A înțeles de ce, dar nu a iertat.
Reîntors la școală după peripețiile avute, Ragnar a aflat că ceilalți colegi nu știau nimic despre aventurile sale. Povestea cu boala, inventată de el și transmisă mai departe de Jonas, fusese adoptată și de părinții săi, care nu doreau să fie făcuți de rușine de fiul chiulangiu și-i făcuseră rost de o scutire medicală. Singurul care știa adevărul, Jonas, și-a ținut gura, dovedindu-se a fi singurul său prieten, poate și din cauză că se simțea oarecum vinovat. La urma urmei, acesta inițiase pariul stupid de la care pornise totul.
Ragnar fu întâmpinat cu răceală de Dagmar; gestul său îndrăzneț se pare că nu fusese pe placul acesteia. Astfel, orice șansă de amiciție între cei doi fusese înăbușită din fașă. Totuși, câteodată, când ridica ochii, o surprindea privindu-l cu niște ochi metalici, dojenitori. Însă aceștia zăboveau numai pentru o clipă asupra sa, după care Dagmar îl ignora din nou. Mai târziu, rememorând acele momente și corelându-le cu faptul că aceasta nu și-a dus amenințarea până la capăt, de a-l chema pe tatăl ei la școală, Ragnar nu putea să nu se întrebe: oare, nu cumva…? Dar totul era tardiv acum.
Își aduce aminte și acum însă de chipul ei și de ochii de culoarea cerului senin, precum și de buclele ei blonde. O va revedea, în fugă, după mulți ani, schimbată și ceva mai împlinită, dar ea nu-l va recunoaște. Va rămâne primul său sărut pe vecie însă; unul stângaci, brutal și fortuit, dar vrednic de ținut minte.
*
Capitolul VI
*** Lene
Motto: „Un om se naște cu dorințe ale ochilor și urechilor și cu o înclinare pentru priveliști și sunete frumoase. Dacă va ceda acestor ispite, asta îl va duce către imoralitate și lipsa oricărei înfrânări, iar orice principiu și decență vor fi abandonate.”
Sfârșitul celui de-al patrulea an de școală va însemna și vacanța de vară mult-așteptată, precum și revenirea la Hovjordet. Va fi o vară desfrânată, nepotrivită cu vârstele celor implicați. Nu a fost vina nimănui, deși, poate că – în căutarea unui pretext – s-ar putea spune că o oarecare vină o avea și societatea liberală în care trăia Ragnar. Înconjurat de imaginea trupului feminin dezgolit, se poate spune că nu a făcut decât să urmeze instrucțiunile primite.
Lângă casa bunicilor săi, locuia familia verișoarei sale, Lene. Mă rog, verișoară este cam mult spus: tatăl acesteia era fratele mai mic al bunicului său din partea mamei. Lene era mai mică decât Ragnar cu un an și jumătate. Împreună cu cealaltă verișoară a sa, pe nume Grete, Lene a făcut mereu parte din anturajul de joacă al lui Ragnar. Lene, cu părul său roșcat și ochii ca peruzeaua, l-a atras într-un mod inefabil, încă din primul an de școală, iar sentimentul era unul absolut reciproc.
În acea vară, într-o zi toridă, Ragnar se juca împreună cu prietenul său, Magnus, la marginea pădurii din Hovjordet. Lene, purtând o rochiță albă înflorată, minusculă, își făcu apariția ieșind dintre copaci și invitându-i pe cei doi: „Veniți, să vă arăt ceva.” Pătrunzând în pădure, pe urmele lui Lene, cei doi au urmat-o, curioși, până la un luminiș. Acolo, Lene s-a întors brusc și și-a ridicat rochița, dezvăluindu-le o imagine pe care nu o mai văzuseră vreodată. Apoi, eliberând un râs cristalin, Lene o luă la fugă înapoi, lăsându-i pe cei doi buimăciți la marginea poienii.
Zilele următoare, prezența lui Lene la joacă va fi extrem de ciudată pentru cei doi, mai ales pentru Ragnar. De fiecare dată când privirile li se întâlneau, Lene îi zâmbea cu subînțeles. De aici, până la ceea ce se va petrece în acea vară nu va mai fi decât un pas. Acel pas îl va reprezenta o vizită în pădure, la inițiativa lui Lene. Odată ajunși într-un loc cu vegetație deasă, Lene s-a oprit brusc, întorcându-se către el. Văzuseră destule filme, ca să știe amândoi ce urmează: un sărut ferm, urmat de o explorare indiscretă a trupurilor imature. Un dans obscen al trupurilor goale, admirat numai de păsările aflate pe crengile pădurii dimprejur. Era prea devreme, trupurile lor erau necoapte, la fel ca și sufletele, așa că nu s-a întâmplat nimic exagerat.
Se vor întâlni în acel loc și vor face același lucru, în toate zilele însorite din acea vară. Întâlniri secrete, ferite de ochii prietenilor de aceeași vârstă cu ei, care nu au bănuit nimic, niciodată. O luxură persistentă, așa poate fi caracterizată acea vară eternă.
Plecarea la Oslo, pentru începerea școlii, a fost cea care a oprit dezmățul. Buclele de foc ale lui Lene vor bântui însă obsesiv visele lui Ragnar. Timpul până la vacanța de iarnă a trecut pe nesimțite. Revederea cu Lene va fi însă una ciudată. Parcă le pierise curajul amândurora, niciunul dintre ei nesuflând vreo vorbă despre ceea ce se întâmplase cu câteva luni în urmă. Vor relua conversațiile obișnuite, cu aluzii mai mult sau mai puțin transparente, pe care le aveau înainte. Acest flirt invariabil le va caracteriza relația, până în ziua de astăzi. Ceva le frânsese elanul. Poate că începuseră acea călătorie prea devreme, poate că…
Ceea ce este limpede, este că s-a terminat înainte să înceapă cu adevărat. Mai târziu, insinuările ipocrite despre incest le vor înfrâna și mai mult pornirile. Totuși, o legătură greu de exprimat în cuvinte va rămâne veșnic între ei. O privire, un gest, o atingere – aproape involuntară – vor fi cele care vor trăda că ascund ceva, de ceilalți și de ei înșiși.
O visează încă și speră că și ea face la fel…
*
Capitolul VII
*** Șoaptele nopții eterne
Motto: „Eu sunt pedeapsa Domnului… Dacă nu ați fi comis păcate grave, Dumnezeu nu ar fi trimis o pedeapsă ca mine peste voi.„
Sfârșitul celui de-al cincilea an de școală va coincide cu o decizie care, privită ulterior, nu a fost poate cea mai bună idee. Poate că, dorind să mai amâne o reîntâlnire – care era tot mai bizară – cu Lene, Ragnar a hotărât să mai rămână o săptămână la Oslo. Către mijlocul acelei săptămâni, era în parcul Frogner, din apropierea casei părinților, jucându-se cu prietenii săi. Nu se întâmpla nimic deosebit, până în clipa în care Ragnar a avut ideea grozavă de a se urca pe fântâna arteziană și de a alerga pe marginea acesteia. Cum aceasta era udă, a alunecat și a căzut cu burta de marginea de beton, simțind apoi o durere cumplită în partea stângă. Prietenii săi au râs, așa cum, probabil, ar fi făcut și el, dacă ar fi fost în locul acestora. Ragnar s-a ridicat cu greu și primul său gând a fost să se îndrepte către casă. Nu era departe – parcul Frogner era la doar câteva sute de metri de locuința părinților săi, iar mama sa era acasă la acea oră.
A alergat până acasă. A intrat în clădire și s-a îndreptat către ușa apartamentului, ținându-se de abdomen: durerea era îngrozitoare. În timp ce urca ultimele trepte, a început să vadă încețoșat. Mergea împleticindu-se către ușa casei, când, deodată, totul s-a întunecat. Nu știe nici acum cât a stat fără cunoștință pe podeaua rece a holului – minute sau ore. Când și-a revenit, era întins pe jos, la doar doi metri de ușă. A intrat în casă și a trezit-o pe mama sa, spunându-i ce s-a întâmplat. Aceasta a chemat ambulanța.
Câteva minute mai târziu, aceasta sosea, iar o tânără asistentă medicală îi acorda un consult sumar. După examinare, aceasta a spus că, probabil, nu este nimic grav, dar – dacă vrea – poate să meargă la spitalul din apropiere, pentru o consultație amănunțită. Mama lui Ragnar l-a lăsat pe el să decidă, dacă dorește să facă asta sau nu. Pentru o clipă, Ragnar a ezitat. Ideea de a merge la spital nu era una care să-i placă vreunui copil de vârsta sa. Dar, confruntat cu durerea teribilă pe care o simțea, a considerat că trebuie să meargă. Ajuns acolo, a fost examinat de către un medic chirurg. După o palpare rapidă a zonei dureroase, acesta a ridicat receptorul telefonului și a rostit niște cuvinte care, inițial, Ragnar nu a înțeles ce însemnau: „Pregătiți sala de operație.” Totul se petrecea ca într-un vis lucid; nu-și mai amintește decât faptul că a ajuns într-o sală de un alb strălucitor. Era întins pe o masă rece, iar deasupra sa erau niște lumini orbitoare. Acele lumini sunt ultimul lucru care i-a rămas în minte, de dinainte de operație.
La aproape 24 de ore de la intervenția chirurgicală, Ragnar deschidea ochii într-un pat străin, iar primul lucru pe care-l vedea era chipul mamei sale, pe care se citea un amestec de bucurie și îngrijorare. O durere atroce era prezentă în partea stângă a abdomenului, dar era una diferită de cea din ziua anterioară. Ridicându-și bluza, a dat de un pansament imens. Va afla că i-a fost îndepărtată splina, care explodase pur și simplu în urma impactului din parc. Ulterior, i se va spune că, dacă ajungea la spital cu două ore mai târziu, nu ar mai fi fost în viață. La momentul deschiderii cavității abdominale, în aceasta se aflau mai mult de 1,5 litri de sânge.
O întrebare îl va bântui de atunci: dacă spunea „nu„, atunci când mama sa l-a întrebat dacă voia să meargă la spital? Nu ar mai putut să-și pună această întrebare acum. Numai două ore l-au despărțit de neant. Însă vor fi și destule momente în care își va dori să fi spus „nu” atunci…
După aproape două săptămâni petrecute la spital, Ragnar se întorcea acasă, iar primul său gând era să plece cât mai repede la Hovjordet. Era totuși un copil și, deși fusese atât de aproape de încheierea voiajului său lumesc, își dorea să își continue vacanța. Totuși, va mai sta încă o săptămână la Oslo, la dorința părinților săi, care considerau că nu este încă în stare să călătorească.
Lucrurile se vor întoarce pe făgașul lor obișnuit. Nimeni nu știa atunci că acest eveniment tragic, aparent depășit cu succes, va fi cauza spulberării unui vis. Și probabil, a declinului moral care-i va urma. Era poate o pedeapsă pentru desfrâul de vara trecută, venită din partea zeilor nemiloși.
*
Capitolul VIII
*** Sfârșitul unui vis
Motto: „Dacă ai construit castele în aer, munca ta nu trebuie să se piardă; locul lor este acolo unde trebuie să fie.”
Următorii doi ani au trecut pe nesimțite, viața lui Ragnar fiind tulburată rareori de câte o bătaie pe la școală sau de ieșirile abuzive ale tatălui său, care-i mai ținea, din când în când, câte o prelegere despre sensul vieții. De altfel, acestea erau rarele momente în care cei doi interacționau: când Johan îl lămurea cum stau treburile cu Dumnezeul său și îi evidenția greșelile pe care le făcea. Asta, pe lângă lungile „teorii” pe care i le ținea mamei sale, majoritatea legate tot de Ragnar și de greșelile pe care Anna le făcea în educația oferită fiului său. Au fost însă niște ani în general fericiți, datorită acelei naivități ce caracterizează perioada copilăriei.
Încă de la o vârstă fragedă, Ragnar fusese atras de război și de tot ce ținea de acesta. De altfel, aceasta era o temă des întâlnită a desenelor sale din primii ani de școală. Până la vârsta de 13 ani, știa pe de rost desfășurarea tuturor campaniilor germane din cele două războaie mondiale. Pe lângă asta, întotdeauna a avut o slăbiciune pentru ordine. Inevitabil, acest lucru l-a determinat să-și dorească o carieră în cadrul armatei. Era singura sa opțiune pentru viitor, întărită poate și de faptul că și mama sa își dorise să urmeze Academia Militară, dar acest vis îi fusese întrerupt și, în cele din urmă, spulberat de un fapt neprevăzut (a se citi Ragnar). Terminarea ciclului elementar (barneskole) a însemnat că venise în sfârșit clipa pe care o aștepta, dar înaintea examenului de admitere la școala militară trebuia să treacă un test medical și o probă de aptitudini fizice.
Era o zi mohorâtă de primăvară, ziua în care s-a prezentat la centrul de testare medicală. Nici măcar prin gând nu-i trecea că un eveniment aparent banal, petrecut cu doi ani în urmă, îi va distruge toate speranțele și, odată cu ele, viitorul pe care și-l dorea. Totul a decurs normal, până în momentul în care a ajuns la departamentul de chirurgie, iar medicii din comisia de acolo l-au întrebat ce este cu cicatricea din partea stângă a abdomenului. După răspunsul său, aceștia au început să șușotească și să caute de zor prin niște registre, trimițându-l apoi să aștepte pe hol. Într-un târziu, după câteva minute interminabile, l-au chemat înăuntru și i-au dat verdictul implacabil: „Ne pare rău, dar, potrivit normelor în vigoare, nu vă putem accepta candidatura la școala militară. Trebuie să vă orientați către altceva.” Deși rostite în limba sa maternă, acele cuvinte îi sunau străine lui Ragnar. Refuza să înțeleagă ceea ce se întâmpla.
S-a îmbrăcat absent și a coborât în curtea clădirii, unde îl aștepta mama sa. Vestea a întristat-o în mod evident și pe aceasta, dar a încercat să se prefacă precum totul este în regulă, spunându-i: „Nu-i nimic, vom contesta decizia.”
A contestat acea hotărâre a comisiei, dar regulamentul de admitere era clar: nu a avut nicio șansă. Așa că, a căutat altceva. Problema era că, după ce toată viața – așa scurtă cum fusese ea – își dorise o singură carieră și nu luase niciun moment în considerare probabilitatea ca acest deziderat să fie împiedicat de vreun factor extern, care să nu țină de voința sa, o altă opțiune era greu de ales, într-un timp relativ scurt. Și a așteptat suficient de mult, încât să aleagă alții pentru el. Ideea de a rămâne până în clasa a zecea la școala Majorstuen (ungdomsskole1) a fost a mamei sale, care – prin această alegere amorfă – îi lăsa timp să găsească un alt drum, până la terminarea celor trei ani. Timp în care va încerca să se hotărască ce anume dorește să facă mai departe în viață; ce domeniu îi putea oferi ordinea și disciplina care-i erau atât de dragi. Un lucru dificil, mai ales că opțiunile erau atât de puține. Va începe o nouă călătorie, presărată de primejdii văzute și nevăzute, către un țel, deocamdată, necunoscut.
1 Sistemul școlar norvegian este structurat astfel:
– barneskole, clasele 1-7;
– ungdomsskole, clasele 8-10;
– videregående skole, clasele 11-13;
– høgskole, colegiu;
– universitet.
*
Capitolul IX
*** Căderea
Motto: „Nu vedem decât greșeli la inamicii noștri, iar la persoanele care ne sunt simpatice o mulțime de calități. Chiar defectele lor ne par plăcute.”
Odată cu încheierea anului școlar, un capitol din viața lui Ragnar se închidea pentru totdeauna. Visurile sale din copilărie fuseseră spulberate, iar acum era pus în fața unei dileme: pe ce drum dorea să apuce? Răspunsul nu era unul atât de ușor, iar evenimentele din primul an de ungdomsskole vor confirma acest fapt.
Singurii săi colegi din școala elementară (barneskole), rămași la școala Majorstuen erau Dagfinn Nørgaard și Nils Nyland, care, din întâmplare, erau și printre cei mai slabi elevi ai școlii. Datorită împrejurărilor, aceștia vor deveni prietenii săi cei mai buni, fiind singurele chipuri afabile dintr-o clasă plină de necunoscuți ostili. O alegere care, privită din perspectiva vieții de adult, nu a fost poate cea mai potrivită.
Începutul anului școlar nu prevestea că acesta va avea un final aproape dezastruos. Încă debusolat, după ratarea admiterii la proba medicală de la școala militară, Ragnar fu atras de către proaspeții săi prieteni, Dag și Nils, într-o lume rebelă, în care noțiunile de bine și rău erau complet inversate. Spre mijlocul anului școlar, zilele de vineri deveniseră zile „libere,” în care cei trei făceau turul sălilor de cinema din Oslo. Nu le scăpa nicio premieră a filmelor pe care le considerau interesante. Pe lângă asta, Ragnar a început să neglijeze și materiile școlare, petrecând tot mai mult timp în compania lui Dag și Nils, angajându-se în activități precum hocheiul pe asfalt sau fotbalul. Efectele au început să apară, mai ales în notele mici de la matematică. Surprinzător, la celelalte materii se descurca excelent, reușind să țină pasul cu colegii săi, chiar dacă nu acorda prea multă atenție învățatului. Îl ajuta să facă asta o calitate a sa, aceea de a memora aproape orice la prima lectură. Deși acest lucru funcționa în cazul fizicii, nu avea același efect și în cazul matematicii. O posibilă explicație a acestui fapt era, probabil, și faptul că profesoara de fizică era o tânără roșcată atrăgătoare, în vreme ce matematica era predată de un bărbat ursuz, în vârstă de peste 45 de ani.
Așa că, spre sfârșitul anului, a fost în pericol să pice la această materie. Probabil ar fi făcut-o, dacă nu ar fi aflat mama sa despre absențele de la școală și despre notele mici de la matematică. Reacția acesteia nu a fost cea așteptată de Ragnar, de furie dezlanțuită. În schimb, Anna a fost extrem de dezamăgită, a plâns și i-a ținut un discurs emoționant, care l-a făcut să plece capul în pământ de rușine. Îi mai răsună și acum în minte cuvintele cu care și-a încheiat tiradele mama sa: „Am încredere în tine și știu că nu mă vei dezamăgi.” Nu i-a spus, evident, lui Johan despre asta; nu ar fi făcut decât să-i ofere o imensă satisfacție și prilejul de a rosti vorbele grele de: „ți-am spus eu.” Se pare că Anna îl cunoștea destul de bine și știa că, apelând la onoarea sa și făcându-l să promită că se va ține de școală și de cuvântul dat era suficient.
Astfel, a trecut la matematică anul acela și, printr-o conjunctură fericită, anul următor va rămâne fără compania tovarășilor săi de răutăți, Dag și Nils. Dag fusese mutat de părinții săi la o altă școală, iar familia lui Nils părăsea Norvegia, tatăl acestuia fiind transferat în Anglia. Dar, pentru a-i oferi șansa unui nou început, Anna a hotărât să-l mute la școala Marienlyst. În mod curios, tatăl său nu a pus prea multe întrebări privitoare la această mutare, explicațiile Annei („profesori mai buni„) fiind suficiente.
Vor fi, din nou, colegi noi, profesori noi, dar adaptarea se va face ușor și repede. Ragnar va afla că partea cu „profesorii mai buni” nu fusese chiar o minciună. Majoritatea profesorilor erau nu buni, ci excepționali; mai ales, tânăra profesoară de matematică, o mignonă blondă pe nume Sonja Rekdal. Datorită calităților pedagogice ale acesteia, matematica va deveni – în mod ironic, după cele petrecute la Majorstuen – noua sa materie preferată. Pe lângă asta, noii săi colegi nu erau atât de nesuferiți precum cei de la Majorstuen. Grație acestui colectiv extraordinar, Ragnar va renaște și va ajunge, ca la finalul celor doi ani petrecuți la Marienlyst, să fie cel mai bun elev al școlii.
*
Capitolul X
*** Primul an la Marienlyst
Motto: „Călcat în picioare, viermele se chircește. Așa-i cuminte. El reduce astfel din probabilitatea de a fi călcat din nou.”
Despărțirea de Majorstuen nu a fost deloc dificilă: în urmă rămâneau doar amintiri neplăcute. Nimeni și nimic de regretat. Abia mult mai târziu, amintirile acelor zile nebune petrecute în compania prietenilor săi din copilărie, Dag și Nils, vor stârni unele emoții în mintea sa.
Primele zile la Marienlyst au fost ciudate, ca orice nou început, dar vor fi depășite cu succes. Dintre noii săi colegi, cel mai prietenos a fost Jakob Jensen, care-i va fi și coleg de bancă. Vor fi colegi pe parcursul următorilor doi ani, pe care-i va petrece la școala Marienlyst.
Ca întotdeauna, în relațiile cu persoanele recent cunoscute, Ragnar va fi destul de rece la început cu colegii de clasă, preferând să-i studieze, pentru a ști cu cine are de-a face. Acest lucru va fi însă benefic pentru rezultatele școlare. După prăbușirea de la Majorstuen, primul an la Marienlyst va aduce revenirea sa acolo unde-i era locul: printre primii elevi ai clasei.
Această revenire spectaculoasă i se va datora, în mare măsură, extraordinarei profesoare de matematică Sonja Rekdal. Datorită talentului deosebit al acesteia de a explica matematica, astfel încât și cel mai slab elev înțelegea cum stă treaba cu numerele, Ragnar va ajunge să fie atras în mod deosebit de acest dans al cifrelor. Poate și pentru că perfecțiunea formulelor matematice contrasta cu firea sa, aplecată mai mult către poezie, forme și culori, aparent dezorganizate. Matematica va aduce puțină ordine în viața sa zbuciumată.
Încercând să uite de faptul că viitorul ce i se arăta în cale era unul înnegurat, se va dedica studiului. Însă acest lucru nu va fi foarte benefic asupra relațiilor cu noii colegi. Nu se va împrieteni cu băieții mai agitați din clasă, adversari ai învățatului și pasionați de sport și de alte activități rezervate grupului macho, precum se întâmplase la Majorstuen. Dar, deși nu-i vor fi prieteni, constituția sa fizică va fi un factor intimidant la adresa acestora, și se vor abține de la șicanările lor specifice. Totuși, respectul acestora nu va fi unul obținut în mod gratuit. Va veni în urma unei confruntări fizice cu unul dintre cei mai agresivi elevi din clasă, Stein Christiansen. Nu-și mai aduce aminte motivul pentru care s-au luat la bătaie, probabil unul pueril, dar cel mai sigur era vina lui Ragnar. Unul dintre lucrurile care-l vor caracteriza în viață va fi faptul că nu va accepta să fie umilit, reacționând întotdeauna cu o violență incontrolabilă. Analizând la rece, ulterior, se putea afirma că aceste reacții nestăpânite erau rodul frustrărilor acumulate în urma abuzurilor verbale ale tatălui său și a imposibilității de a riposta la acestea, combinate poate cu moștenirea firii explozive a lui Geir. Îi va sparge nasul lui Stein, iar acea revărsare de sânge va stârni admirație și teamă din partea celor vizați în mod indirect de această acțiune, grupul zeflemiștilor. Nu va regreta vreodată această acțiune. Va avea două principii după care se va ghida în relațiile cu ceilalți membri ai sexului masculin, respectiv „culegi ceea ce semeni” și „niciodată să nu lovești primul, dar nici să nu permiți să fii lovit.” Și nu le va încălca niciodată.
În schimb, va deveni – fără să știe – preferatul fetelor. Se pare că acestea erau atrase de combinația rară între un trup atletic și o minte sclipitoare, alături de un păr neobișnuit de negru; ambele calități fizice fiind moștenite de tatăl său. Timid din fire, va profita de această slăbiciune neașteptată a sexului feminin față de el abia în anul următor. Dar, până atunci, primul an la Maryenlist va fi unul de tranziție, de adaptare la nou.
*
Capitolul XI
*** Marianne
Motto: „O despărțire este precum o oglindă spartă. Este mai înțelept să o lași în pace decât să te rănești încercând s-o repari.”
Al doilea și ultimul an la Maryenlist va aduce o serie de schimbări. Clasa lui Ragnar se va muta într-o nouă sală, în care băncile aveau câte trei locuri. De aici va veni și o propunere neașteptată din partea a două colege, Alma și Marianne, și anume de a se muta împreună cu ele în bancă. După un scurt moment de ezitare, acesta a acceptat, stârnind un cor de șușoteli în întreaga clasă.
Marianne era cea mai frumoasă fată din clasă. Avea un păr șaten lung, ochii căprui și tenul alb ca laptele; suficient de înaltă și cu forme precum ale sculpturilor grecești. Locuia în cartierul de vile din apropiere de Maryenlist. Probabil și datorită acestui fapt avea un aer oarecum provincial. Ragnar a asemănat-o mereu cu fetele din Hovjordet, aparent naive, întotdeauna sfioase, cu părul lung și îmbrăcându-se ușor demodat. În primul an de la Maryenlist, privirile li se întâlniseră deseori, dar în afara conversațiilor legate de școală și alte nimicuri, niciunul nu îndrăznise să facă vreun pas în direcția unei relații. Însă în acest an, cel în care amândoi împliniseră vârsta magică de cincisprezece ani, iată că Marianne făcuse primul pas, invitându-l să fie colegi de bancă. Era momentul în care Ragnar realiza, poate pentru prima dată în viață, că fetele erau atrase de el. Era momentul în care începea să-și conștientizeze și să-și folosească avantajul oferit de calitățile fizice moștenite. Chiar la începutul acelui an se apucase în mod serios să-și modeleze musculatura, efectuând exerciții fizice acasă. Se părea că acestea începuseră să dea rezultate, iar amestecul între mușchi și creier era pe placul sexului frumos.
Într-o zi a acelei toamne, se afla în fața laboratorului de chimie, așteptând-o pe Marianne. Atunci când aceasta a apărut, în cele din urmă, s-a îndreptat către el și i-a oferit un sărut scurt și apăsat pe buze. Era primul său sărut adolescentin, unul pe care nu-l va uita niciodată și, totodată, începutul unei frumoase relații cu Marianne. Zile însorite, sărutări, îmbrățișări și cuvinte care astăzi sunt demult uitate. Era perioada în care lucrurile nu aveau nevoie de logică, pur și simplu se întâmplau. Fără griji, fără gânduri negre pentru ziua de mâine, fericiți doar pentru că se țineau de mână. Așa au mai trecut o toamnă și o iarnă. Dar, ca orice lucru bun, trebuia să se termine odată și odată. Era sfârșitul lunii martie a anului 1993, iar primăvara își făcuse apariția, când Ragnar a invitat-o să petreacă, împreună cu el și alte două cupluri, un week-end la Sölden. Refuzul lui Marianne, sub pretextul severității părinților săi, îl va îndepărta pe Ragnar de aceasta. Ceea ce nu știa pe atunci, era că strictețea părinților ei nu era doar un pretext. Va afla asta mult prea târziu, abia la sfârșitul perioadei de la Maryenlist. Această răcire evidentă va aduce sfârșitul relației, care era deja terminată încă dinainte de încheierea anului școlar. Era prima sa iubire în calitate de „bărbat,” una intensă și care a lăsat urme adânci în sufletul său. Din când în când, se vor mai surprinde unul pe celălalt privindu-se lung și cu o ușoară umbră de regret în ochi. Nimic altceva decât urmele reziduale ale unei iubiri nebune adolescentine. Întrebări de genul „și dacă…?”
Încă înainte de episodul cu Sölden, Ragnar și cealaltă colegă de bancă deveniseră apropiați, chiar prea apropiați, după unele guri rele. Alma cea blondă era nu numai confidenta lui Marianne, ci și a sa. Alma a fost cea care i-a împărtășit frustrarea, atunci când Marianne nu a vrut să meargă la Sölden. Desigur, nu atunci când era prezentă Marianne. Asta pentru că Alma știa adevărul despre părinții lui Marianne, ascunzându-i însă acest lucru lui Ragnar. Se pare că, în secret, Alma își dorea să fie în locul prietenei sale. Își va îndeplini această dorință în anul școlar următor. Chiar dacă drumurile li se vor despărți, urmând școli diferite, relația lor, înfiripată în ultimele luni petrecute la Maryenlist, va căpăta noi semnificații începând din vara următoare.
*
Capitolul XII
*** Alma
Motto: „Orice poate fi trădat, oricine poate fi iertat, dar nu aceia cărora le lipsește curajul propriei noblețe.”
Înainte de a se îmbarca într-o călătorie de trei ani la Kristelig Gymnasium, Ragnar a intrat într-o relație de prietenie cu Alma, colega sa de bancă și a fostei sale iubiri, Marianne. Alma cea blondă era o fire complet diferită de Marianne. Dacă Marianne putea fi caracterizată drept o ființă tăcută, modestă și extrem de politicoasă, Alma era exact opusul acestor calități. Motivele pentru care Ragnar a inițiat această legătură, rămân necunoscute până în ziua de astăzi. Totuși, ce nu i se putea reproșa Almei erau calitățile fizice. Aproape la fel de înaltă ca Ragnar, cu niște ochi de un albastru intens și cu un păr lung de culoarea soarelui, Alma era exponenta ambulantă a prejudecăților despre blonde. Poate că a fost Marianne puntea care i-a adus pe cei împreună sau poate că așa a fost scris în stele. Ceea ce se știe cu certitudine este faptul că vor porni într-o poveste de dragoste, una care va dura mai mult de un an de zile.
Încă din ultima lună petrecută la Maryenlist, germenii relației dintre cei doi erau vizibili. La fel și legătura dintre fosta sa iubire Marianne și prietenul său Magnus Johansen. Erau vremurile adolescenței, când iubirile apăreau și dispăreau cu viteza gândului. Când erai pregătit să mergi mai departe, după o scurtă suferință de o lună care ți se părea lungă cât un an. Și tocmai când credeai că lumea ta s-a sfârșit, aflai o lume complet nouă. O lume pe care o redescopereai la fiecare pas, iar fiecare vicisitudine era trecută pe răbojul experiențelor de viață.
Lepădându-se ușor de acea naivitate specifică adolescenților, cei doi vor aluneca într-o relație care va avea aproape toate atributele unei relații mature. Alma avea să fie prima… Prima cu care avea să exploreze ascunsa lume a senzualității. Prima cu care va experimenta erotismul și plăcuta emoție de a fi singuri, de a abandona cu totul orice rațiune și de a fi liberi. Liberi ca pasările cerului, să privească departe către infinitul conștiinței, sperând că-și vor găsi un loc potrivit pe această lume. Prima cu care nu va avea nevoie de cuvinte, stând pur și simplu împreună pe întuneric și sărutându-se. Prima cu care își va face planuri de viitor, care păreau până atunci absurde, precum cele de căsătorie și de întemeiere a unei familii.
Alma îi apăruse în cale înainte de a începe o perioadă de trei ani la Kristelig Gymnasium, o școală care urma să-i paveze drumul către vârsta adultă și responsabilitățile acesteia. Era poate ca o ultimă zvâcnire a hormonilor și a dominației acestora asupra rațiunii. Se observaseră reciproc însă cu mult timp înainte de asta. Priviri scurte, aparent fără noimă, împiedicate să meargă mai departe doar de prezența lui Marianne în ecuație; așteptând o oportunitate. Acum, că aceasta se ivise, nimic nu le mai stătea în cale. Iubirea lor va arde atât de intens, încât se va consuma repede, mult prea repede. Începută în frumoasa luna mai a acelui an, se va încheia către sfârșitul lunii iulie a anului următor, cel de-al șaptesprezecelea an din viața lui Ragnar. Nu va fi vina nimănui, se va ajunge la separare printr-un acord perfect, aproape inconștient, izvorât în urma unei scurte perioade de ignorare reciprocă. Cine știe ce gânduri negre zămisliseră acest deznodământ? Amintirile despre motivul despărțirii zac undeva adânc îngropate în meandrele subconștientului. Singurul lucru neîndoielnic, este acela că nimic nu se desfășoară așa cum ne planificăm. Poate că, își stabiliseră acele planuri de viitor mult prea devreme. Sau poate că totul se petrece așa cum trebuie să se petreacă. Nu o va mai revedea niciodată, din acea zi de iulie. Dar, uneori, o fantasmă blondă îi cutreieră visele lui Ragnar. Ca o licărire a unor fapte petrecute cu mult timp în urmă, dar niciodată uitate.
*
Capitolul XIII
*** În numele Domnului
Motto: „Credința este refuzul de a ști ceea ce este adevărat.”
După încheierea celor doi ani la școala Maryenlist, Ragnar lua drumul Kristelig Gymnasium. Era o decizie îndelung cântărită, care venea după imposibilitatea urmării unei școli militare. Pentru că, unde putea găsi ordinea și disciplina care-i erau atât de dragi, decât în cadrul lumii organizate a Bisericii Luterane? Nu era dragostea față de Dumnezeu cea care-i mâna ambițiile, ci mai degrabă dorința de a ajunge într-un loc în care să poată conduce oamenii, fie și prin intermediul slujbelor ținute din amvonul bisericii. Undeva unde să se poată situa deasupra maselor, acolo unde a considerat întotdeauna că-i este locul. O declarație arogantă, pe care nu a ascuns-o niciodată, stârnind deseori dezaprobarea celor din jur. Chiar dacă motivele sale nu erau poate unele juste, își va asuma studierea teologiei, încercând să pătrundă sensul lumii noi în care intra. Mereu se întrebase dacă se găsea substanță în afirmațiile teologilor și acum avea ocazia să observe argumentele acestora din interior.
Această incursiune în lumea religiei se va desfășura, în primul an, pe fundalul relației pasionale cu Alma. Legătura lor va continua, chiar dacă urmau acum școli diferite. Alma îl va sprijini în demersul său, chiar dacă nu va ști adevăratul motiv al prezenței sale la Kristelig Gymnasium. De altfel, nimeni nu va afla acest motiv niciodată. Va rămâne adânc îngropat în tenebrele sufletului său; alături de multe alte secrete sumbre.
Alegerea sa i-a surprins pe părinții săi: Ragnar nu era genul religios. Ba dimpotrivă, influențat probabil de prea multele scrieri ale lui Nietzsche și Camus lecturate, a avut întotdeauna tendința de a nega existența vreunei divinități. Cu toate că tatăl său, Johan, încercase, într-o manieră însă deloc potrivită, să-i impună concepțiile religioase ale bisericii căruia acesta îi aparținea, respectiv cea baptistă, Ragnar va alege Biserica Luterană, spre marea bucurie a bunicilor săi. Unul dintre lucrurile cu care aceștia nu fuseseră de acord a fost prezența fiicei lor, Anna, în biserica baptistă de pe Hausmannsgate, la numărul 22. Asta, deși Anna era exact opusul religiozității, fiind aproape atee. Singurul motiv pentru care aceasta mergea la biserică, era insistența soțului său agresiv. Însă acest lucru era neștiut de către părinții ei, la fel ca multe altele. Totuși, decizia lui Ragnar de a urma teologia luterană tradițională nu venea ca o surpriză totală, având în vedere relațiile veșnic conflictuale cu tatăl său, poate singurul care a văzut prin masca sa, înțelegând că nu studiază teologia din vocație sau din iubire față de Dumnezeu. Desigur, și Anna avea dubiile sale, dar aceasta nu și le va exprima deschis, decât după mulți ani.
Pe acest fond agitat, începea un voiaj de trei ani la Kristelig Gymnasium, nu departe de stadionul Bislett, unde juca echipa sa de fotbal preferată, Vålerenga IF. Astfel, putea pleca de la cursuri direct la stadion, alături de colegii săi. Asta, atunci când nu se grăbea către patinoarul Jordal Amfi, să vadă echipa de hochei a aceluiași club.
Studierea teologiei îl va aduce mai aproape de un tărâm oarecum necunoscut, dar îl va ajuta să înțeleagă modul în care popoarele antice au ajuns la această concepție a unui zeu invizibil și atotputernic. Era poate o modalitate de a explica, într-un fel mai puțin dureros, pierderea pentru eternitate a celor dragi. Nu va reuși însă niciodată să se apropie de o concluzie categorică în privința existenței sau dimpotrivă a unei lumi aflate dincolo de cea perceptibilă. Cu cât va studia mai mult, cu atât se vor naște mai multe îndoieli. Fiecare carte citită îl va duce doar către o altă întrebare. Dar, cu toate acestea, nu va renunța, căutând să descopere măcar o parte a poveștii. Pentru a afla dacă viața ființelor umane este sau nu zadarnică.
Astfel, vor trece trei ani, care însă nu vor fi lipsiți și de alte evenimente extrașcolare, ceva mai picante. Unele dintre ele, extrem de nepotrivite cu viitorul prezumat al tânărului Ragnar. Dar aceasta este o cu totul altă poveste.
*
Capitolul XIV
*** Rătăcind prin Mjøndalen
Motto: „Un bărbat inteligent este uneori forțat să se îmbete pentru a-și petrece timpul împreună cu amicii săi idioți.”
Înainte de a începe cursurile la Kristelig Gymnasium, la sfârșitul acelei veri, Ragnar a avut parte de o aventură neașteptată. Tânărul se afla în vacanță, la Hovjordet, când prietenul său cel mai bun, Magnus Viken, a avut o idee neobișnuită. „Suntem bărbați acum,” spuse acesta, „hai să ne îmbătăm pentru prima oară. Să vedem cum este.” Astfel, cei doi, împreună cu vărul lui Magnus, Mikael Viken, au pus la cale o adevărată operațiune. Nu puteau să facă acest lucru în Hovjordet, pentru ca părinții sau bunicii lor să nu afle. În consecință, au decis că acțiunea trebuie să aibă loc la Mjøndalen, de cealaltă parte a râului Drammenselva. Acolo nu îi cunoștea nimeni, cel puțin deocamdată.
Era o zi de joi, după-amiază târziu, când cei trei au luat calea Mjøndalenului. Ajunși acolo, au intrat într-un mic bar, de unde au cumpărat două sticle de vodcă suedeză și una de akevitt. Vară fiind, s-au îndreptat către lacul Hagatjern, aflat nu departe de Mjøndalen. După aproximativ două ore, toți trei erau beți. Se înserase deja și acum trebuiau să se întoarcă acasă. O chestiune extrem de greu de realizat, având mințile întunecate de băutură. Cumva totuși au reușit să ajungă înapoi la Mjøndalen. Însă, de acolo, au avut mari dificultăți de orientare. Așa că, au cerut ajutor, dar nimeni dintre cei interpelați nu avea chef să le răspundă unor bețivani. Recunoscându-se înfrânți, s-au așezat pe iarbă într-o zonă acoperită de copaci. Afară era întuneric, iar efectul alcoolului, combinat cu lipsa de rezistență la acesta, i-a determinat să adoarmă. Într-un târziu, Ragnar a fost trezit de niște picături de apă care-i brăzdau obrajii. După câteva momente, dezmeticindu-se ușor, a remarcat că ploua, iar alături de el se mai afla doar Magnus; Mikael dispăruse fără urmă. L-a trezit pe Magnus și au decis să-și continue drumul, încercând să găsească măcar râul Drammenselva. De aici, amintirile despre ceea ce s-a întâmplat mai departe lipsesc cu desăvârșire, atât din memoria lui Ragnar, cât și din cea a lui Magnus. Totuși, într-un fel oarecare, au reușit să ajungă înapoi la Hovjordet. Însă drumul din acea zonă împădurită din Mjøndalen până acasă, la Hovjordet, nu a rămas deloc în amintirile lor, de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Ajuns acasă, Ragnar a intrat în camera sa, care avea intrare separată, alături de Magnus. Acesta locuia peste drum, dar cum bunicii săi nu dormeau încă, a hotărât să mai aștepte puțin, pentru ca aceștia să se culce. Uitându-se la ceas, cei doi au descoperit cu uimire că nu era decât miezul nopții, în timp ce lor li se păruse că trecuse mult mai mult timp. Zgomotul făcut de cei doi, care nu aveau un control prea bun al segmentelor corporale, trebuie s-o fi trezit pe Maren, bunica lui Ragnar, căci aceasta a deschis ușa care dădea pe hol și apoi a intrat în camera unde se aflau. „Ați venit,” a zis aceasta, privindu-i fără să trădeze vreo emoție pe chip. Atât a avut de spus și a plecat, fără să comenteze în vreun fel starea celor doi. De altfel, aceasta nu va face vreo aluzie la acest eveniment nici după asta, considerând probabil că Ragnar era suficient de mare pentru a trage singur învățămintele acestei purtări.
Într-un târziu, după ce bunicii săi s-au culcat, a plecat și Magnus acasă. Vor afla ulterior că și Mikael ajunsese acasă cu bine, chiar înaintea lor. Nici acesta nu-și mai amintea cum a reușit să ajungă din păduricea din Mjøndalen înapoi la Hovjordet. După o noapte de somn, a doua zi celor trei le va fi îngrozitor de rău și fiecare va jura că nu va mai bea. Promisiune ținută numai până a treia zi, sâmbătă, când se vor delecta din nou cu vodcă suedeză, de această dată la discotecă. Totuși, cel puțin Ragnar nu se va mai îmbăta astfel niciodată. Deși văzuse că, uneori, puțină băutură nu dăunează, făcându-te să vezi viața ceva mai în roz, va înțelege că abuzul nu este recomandat. Mai ales că provoacă și amnezie, distrugând însuși rostul distracției. Pentru că, dacă nu-ți mai aduci aminte nimic, atunci de unde știi cât de bine te-ai simțit?
*
Capitolul XV
*** Efemeride sau iubirile de o lună de zile
Motto: „Dacă bărbații, ca indivizi, cedează chemării instinctelor primordiale, evitând durerea și căutând satisfacția personală, rezultatul pentru toți va fi o stare de insecuritate, teamă și promiscuitate.”
Primul an de videregående skole la Kristelig Gymnasium se va desfășura pe fondul relației cu Alma. La scurt timp după încheierea acestui an, va lua sfârșit și relația cu aceasta. Va fi începutul unei perioade zbuciumate din viața lui Ragnar, mai ales în vacanțele petrecute la Hovjordet. Dacă la Oslo totul se desfășura oarecum liniar, de la cele cinci zile pe săptămână de școală, până la sfârșiturile de săptămână, care de obicei însemnau partide de fotbal cu prietenii, atunci când pleca în vacanță, Ragnar devenea parcă altă persoană. Începând cu acea vară, după despărțirea de Alma, toate vacanțele se vor desfășura după un șablon: cel puțin trei zile pe săptămână la discotecile din zonă, condimentate cu suficient alcool și legături sentimentale cu fete aproape necunoscute, care se nu durau niciodată mai mult de aproximativ o lună de zile.
Unii ar putea spune că, scăpat fiind de sub ochii severi ai tatălui său, Johan, Ragnar făcea tot ceea ce acesta ar fi considerat imoral. O altă variantă ar fi fost aceea că tânărul suferea după despărțirea de Alma și încerca s-o uite, implicându-se în niște relații amoroase nechibzuite. Majoritatea victimelor sale erau fetele cu pretenții intelectuale, care erau țintele cele mai vulnerabile. Nefiind în același grup cu Ragnar, din care aparent nici nu doreau să facă parte, acestea s-au dovedit a fi extrem de ușor de atras în lumea sa, chiar dacă numai pentru o scurtă perioadă. Întotdeauna alcoolul și muzica rock au avut darul de a lega cele mai neobișnuite prietenii. Unele relații vor fi memorabile, iar despre altele nu va reuși să păstreze în amintirile sale nici măcar numele fetelor.
Cum însă Hovjordetul nu avea suficiente fete, iar după câteva relații în acea vară de după Alma, acestea au ajuns să afle cam ce avea de gând Ragnar, adolescentul a trebuit să se orienteze în vacanța următoare către discotecile din localitățile vecine, Krokstadelva și Mjøndalen. În acea vară doar Nicole, Mikaela și Dorothea au fost fetele din Hovjordet care au căzut în plasa sa. O va găsi însă la iarnă pe Kirsten, o blondă suavă din Krokstadelva care nu-l cunoștea. Vacanța de primăvară i-o va aduce în brațe pe roșcata Grete, tot din Krokstadelva. Vara următoare va însemna relațiile cu Lise și Astrid din Mjøndalen și Elsa din Krokstadelva. Iar în vacanța de vară, de după cel de-al treilea și ultim an de la Kristelig Gymnasium, o va cunoaște pe Karen din Mjøndalen. Cu Karen va fi și cea mai lungă relație, de o lună și zece zile. O rockeriță cu părul vopsit în negru, violentă, rea de gură și care bea mai mult decât el. Singura femeie care i-a administrat o palmă, atunci când l-a prins sărutându-se cu o fată al cărei nume l-a uitat.
Durata scurtă a acestor legături era compensată însă de caracterul lor extrem de viu. Toate au fost dominate de o încărcătură fizică intensă și toate au fost presărate și s-au încheiat cu certuri violente. Certuri provocate întotdeauna de privirile mult prea nestânjenite și fără echivoc ale lui Ragnar către alte fete. Gesturi intenționate, făcute atunci când considera că este timpul să zboare către o altă floare, care i se părea poate mai colorată și mai parfumată. Gesturi complet inadecvate pentru un tânăr care studia teologia luterană. Dar despre această interacțiune dintre școală și viața personală a lui Ragnar, va fi spusă o altă poveste.
Toate acestea vor ajunge însă la un sfârșit, iar la scurt timp după încheierea celui de-al treilea an la Kristelig Gymnasium, Ragnar se va cuminți subit. Poate că la asta va contribui și faptul că va trebui, încă odată, să-și aleagă viitorul. Era și anul în care împlinise nouăsprezece ani, iar partea lipsită de responsabilități a vieții sale se părea că se încheiase. Va trebui să decidă dacă va continua pe drumul pe care și-l alesese în urmă cu trei ani sau va fi nevoie să se reorienteze către alte orizonturi. Și, ca de atâtea ori în viața sa, nimeni nu va fi alături de el, va trebui să ia această hotărâre singur.
*
Capitolul XVI
*** Șoapte și ecouri
Motto: „O femeie cu multe talente. Și, de asemenea, inteligentă. Probabil, va trebui să o ucidă în curând.”
Un alt capitol se încheia din viața lui Ragnar. Trei ani petrecuți la Kristelig Gymnasium, presărați cu evenimente în viața personală, care nu erau deloc demne de un viitor preot. Iar acum, trebuia să hotărască dacă alegerea pe care o făcuse în urmă cu trei ani era cea corectă. Și va decide că nu putea să urmeze cariera de preot, deoarece nu putea să le predice unor oameni despre un Dumnezeu în care nu credea cu toată ființa sa. Chiar dacă, prin aceasta îi oferea un nou prilej tatălui său de a spune: „Ce v-am spus eu?„. Așa că a luat decizia de a alege ceva practic, de viitor, cum se spune. Mai precis, facultatea de inginerie din cadrul Colegiului Universitar din Oslo (Høgskolen i Oslo), cu specializarea în inginerie civilă. O alegere bună, mai ales prin prisma faptului că matematica și fizica fuseseră mereu printre materiile sale preferate.
Primele luni vor constitui, ca de obicei, momentele de adaptare la noul colectiv. În cadrul acestei acțiuni se va situa și înfiriparea unei povești de dragoste cu o colegă de facultate, pe numele ei Nicole Mjelde. Aceasta era una dintre cele numai șapte fete din grupa sa, adică una la ceva mai mult de trei băieți. După cum se știe, fetele nu prea se dau în vânt după științele exacte, așa că nu erau prea multe care-și doreau să devină inginer.
Cu cei 178 de centimetri ai săi, Nicole era cea mai înaltă fată din grupă, dar totodată și cea mai drăguță. O visătoare cu ochii albaștri și părul de culoarea grâului copt, care i se răsfira pe umeri, născută fiind cu șase luni mai devreme decât Ragnar. Rămasă fără părinți de la o vârstă fragedă, aceștia murind într-un accident de automobil, Nicole locuia împreună cu bunica și sora ei mai mare într-o vilă din cartierul Uranienborg, în districtul Frogner.
Era sfârșitul perioadei agitate din viața tânărului, care a urmat despărțirii de Alma, iar Nicole îi aducea stabilitatea de care avea nevoie.
Prima lor întâlnire va avea loc într-o zi friguroasă de decembrie. Sfidând parcă răceala acelei zile, legătura dintre cei doi va deveni una extrem de aprinsă. Trecutul părea lăsat în urmă, iar viitorul parcă începuse dintr-odată să-i surâdă lui Ragnar. Rezultatele școlare vor fi și ele mulțumitoare. De fapt, chiar mai mult decât atât: primul an îi va aduce nu numai cele mai bune rezultate din grupă, ci și din întreaga școală. Dacă la Kristelig Gymnasium era doar unul dintre cei buni, aici va deveni un fel de extraterestru, așa cum va fi caracterizat de către profesoara sa de fizică. Diferența dintre el și ceilalți colegi din grupă era uriașă. Cu atât mai enervantă era atitudinea sa agresivă, faptul că părea neatent la ore, mereu cufundat în gândurile sale, și părul rebel, care începuse din nou să-i crească, după ce și-l tunsese înainte să intre la Kristelig Gymnasium. Dar acea atitudine nu îi va aduce inamici, cel puțin nu unii declarați.
Înainte ca primăvara să se instaleze bine, Ragnar va primi o invitație puțin surprinzătoare. Nicole dorea să îl prezinte bunicii și surorii sale mai mari, în calitate de noul ei prieten. Iar acest lucru va avea loc în luna martie, într-o zi în care abia începuseră să se ivească primele fire de iarbă. Vizita va decurge neașteptat de bine, atât bunica cât și sora acesteia părând a fi încântate de Ragnar. Totuși, acesta zărise o privire oarecum ciudată din partea Christinei, sora mai mare a iubitei sale. Recent divorțată, aceasta locuia în casa bunicii sale temporar, după cum chiar ea se exprima, împreună cu fiica ei de un an și jumătate. La momentul vizitei lui Ragnar, Christine încă nu împlinise 27 de ani, fiind născută cu o zi și șapte ani mai devreme decât acesta. Înainte să se încheie acel an, va afla și motivul acelei priviri bizare care îi atrăsese atenția.
Însă până atunci vor trece alte câteva luni, pe care le va petrece cu Nicole. O femeie inteligentă, deși era oarecum labilă psihic. Lipsită de sprijinul unor părinți, aceasta depindea prea mult în luarea deciziilor de bunica și de sora sa. Până și alegerea acestei facultăți nu fusese a ei, ci venise la îndemnul bunicii și cu încuviințarea Christinei. Neputând să nu observe aceste lucruri, Ragnar se întreba dacă nu cumva și vizita din luna martie, oarecum pripită, nu fusese plănuită numai pentru a primi acceptul celor două.
La două luni după ce îi cunoscuse familia iubitei sale, tânărul împlinea douăzeci de ani. Vârsta perfectă pentru ceea ce urma să i se întâmple.
*
Capitolul XVII
*** Trădare și desfrâu
Motto: „Sunt precum un om flămând, care a primit de mâncare. Poate că îi este frig și hainele îi sunt șifonate, și îi este rușine, dar nu este nefericit.”
Vacanța de vară care va urma primului an la colegiu, va fi cea în care Ragnar va sta cel mai puțin la Hovjordet. Motivul pentru care își va scurta atât de drastic vacanța, va fi dorința de a petrece cât mai mult timp cu Nicole. Lucrurile mergeau bine cu aceasta. Niciunul nu făcuse însă vreo aluzie legată de viitorul lor. Poate că știau ei ceva. Acea vară a trecut repede, iar toamna și începutul celui de-al doilea an la Høgskolen i Oslo vor aduce o serie de evenimente interesante.
Era sfârșitul lunii noiembrie, iar vizitele tânărului la casa din Uranienborg – unde locuia Nicole – erau aproape zilnice. Acolo, se întâlneau mai mereu cu sora acesteia, Christine. Aceasta era aproape de fiecare dată acasă atunci când Ragnar o aducea acasă pe Nicole de la cursuri. Și, ca întotdeauna, nu purta decât o rochiță minusculă. Numai la prima vizită a lui Ragnar, din luna martie a acelui an, fusese îmbrăcată cu niște pantaloni. În sinea sa, tânărul recunoștea că o plăcuse pe Christine încă de când o văzuse pentru prima oară. La fel de înaltă ca Nicole, cu un păr lung, vopsit în roșu, Christine era asistentă la o firmă de asigurări. Divorțase anul trecut de un soț abuziv, iar acum locuia la bunica sa, împreună cu fiica ei, care avea pe atunci doi ani și două luni. Din ianuarie urma să se mute cu chirie într-un micuț apartament cu două camere din Grünerløkka. Probabil acesta a fost motivul pentru care s-au întâmplat cele ce urmează.
Era ultima săptămână a lunii noiembrie, într-o zi de vineri, iar Ragnar o adusese, ca de obicei, pe Nicole acasă de la colegiu. Bunica acesteia era plecată la o vecină. Acasă nu era decât Christine, iar fiica acesteia, Frøya, dormea. După ce au intrat în casă, Christine a anunțat-o pe Nicole că o sunase o prietenă de-a ei și spusese că trebuie să vorbească urgent cu ea. Așa că Nicole i-a comunicat lui Ragnar că trebuie să meargă până la acea prietenă, care locuia în apropiere, și se va întoarce imediat, lăsându-l singur cu Christine.
Ragnar stătea pe fotoliu, în camera de zi. La câteva minute după ce plecase Nicole, Christine, care era aparent ocupată cu ceva, a intrat în cameră și s-a îndreptat către bibliotecă. Acolo, s-a aplecat să caute ceva pe raftul de jos, ridicându-i-se rochia foarte scurtă și dezvăluindu-i tânărului o priveliște memorabilă.
„Te-ai uitat bine?„, l-a întrebat aceasta, fără să se ridice încă. Ragnar și-a simțit obrajii arzând, dar a răspuns obraznic: „Nu, mai stai așa puțin.” Christine s-a ridicat și s-a îndreptat, călcând hotărât, către el, privindu-l în ochi. Când a ajuns în fața fotoliului pe care stătea Ragnar, l-a întrebat: „Asta vrei?” și i s-a așezat în brațe sărutându-l lasciv. „Da, asta vreau,” a glăsuit buimăcit Ragnar, după acel sărut violent. „Nu putem face asta. Nu încă. Mai întâi trebuie să mă despart de sora ta,” a adăugat acesta. „Bine, dar s-o faci repede,” a răspuns Christine. „Nu te voi aștepta o veșnicie,” a continuat aceasta.
După aproximativ o jumătate de oră, când s-a întors Nicole, Ragnar a inventat o scuză și a plecat. Avea planuri de făcut, pentru a găsi o modalitate de a se despărți de Nicole, cât mai repede. Fusese atras de Christine încă de la prima vedere, iar acum aflase că fusese o atracție animalică reciprocă. O plăcea pe Nicole, dar între ei nu fusese niciodată acea scânteie, acel ceva special. Până la sfârșitul lui decembrie, legătura dintre ei era aproape terminată. Pentru a realiza o despărțire cât mai puțin dureroasă, tânărul începuse mai întâi prin găsirea unor motive să nu o mai conducă acasă. Nu zilnic însă, ci doar la două-trei zile, pentru a nu naște suspiciuni. Apoi, se întâmpla să nu fie acasă, atunci când știa că aceasta îl sună de obicei, scuzându-se a doua zi, cum că a fost cu prietenii și a ajuns târziu, neputând să o mai sune. Inevitabil, la două zile după revelion, Nicole l-a întrebat dacă vor să se despartă, măcar pentru o perioadă. A acceptat, mulțumit că planul i-a funcționat perfect. Tânărul avea o teorie proprie legată de despărțiri: atunci când vrei să părăsești o femeie, trebuie s-o faci să creadă că a fost ideea ei.
Drumul către o relație amoroasă pasională fusese deschis. Pe 3 ianuarie, Christine se mutase cu fiica ei în apartamentul din Grünerløkka. Îl aștepta.
*
Capitolul XVIII
*** Viscolul
Motto: „Cu cât mai mult ne sunt gândurile încărcate de luxură, cu atât mai puține șanse avem să găsim adevărata iubire.”
Patru ianuarie, aceasta este ziua în care a sunat-o pe Christine să o anunțe că este „liber.” L-a invitat să treacă pe la ea, chiar în aceeași seară. Pulsul îi ajunsese la un nivel periculos, atunci când a sunat la interfonul clădirii. „Cine e?,” l-a întrebat o voce suavă. „Sunt eu, Ragnar,” a reușit să îngaime tânărul. Bâzâitul electric care confirma deschiderea ușii l-a făcut să tresare. Aceasta locuia la etajul doi. A urcat scările încet, respirând rar, pentru a se calma. Ceea ce nu știa, era faptul că imediat după ce-i va deschide ușa apartamentului Christine se va repezi asupra sa. Florile îi vor aluneca din mână, și vor sfârși călcate în picioare de cei doi; un sacrilegiu, aproape o profanare a trupurilor trandafirilor morți. Dar aceste lucruri nu mai contau. Fiorii pe care-i simțeau pe furiș cei doi, atunci când se vedeau, urmau să fie concretizați în acea seară.
Așa a început o poveste de iubire, deși fiecare întâlnire dintre ei era dominată de un aspect fizic intens. Iubirea lor era mai mult ca o beție continuă, ceva inuman, desprins parcă dintr-o altă lume. Astfel, a trecut un an presărat cu multe nopți în care Ragnar lipsea de acasă, acoperit de prietenii săi. Nicole rămăsese în trecut, chiar dacă – de multe ori – Christine îl suna și-i spunea: „Nu astăzi. Astăzi trece Nicole pe la mine.” Sigur, ar fi putut să-i spună, dar cine avea curaj? Pentru că, mai mult ca sigur, aceasta ar fi bănuit că relația celor doi s-a suprapus cu cea dintre ea și Ragnar. Când, de fapt, nu fuseseră decât un sărut și câteva gânduri indecente. O trădare suficientă însă pentru a o răni pe fragila Nicole. Această angoasă poate că a fost prea puternică, în cele din urmă, pentru relația dintre Christine și Ragnar.
Era o zi friguroasă de ianuarie a acelui an, iar afară viscolea puternic. Cu o săptămână în urmă, micuța Frøya îi spusese „tata.” Deși se amuzase împreună cu Christine, a doua zi nu i se mai păruse atât de nostim. Cuvintele micuței Frøya îl determinaseră să efectueze o analiză atentă a ceea ce se întâmpla în viața sa. Unii vor spune că a fost acea teamă a bărbatului tânăr, de a-și asuma responsabilitatea creșterii unui copil; mai ales, a unui copil a altui bărbat. Adevărul era pe undeva, pe acolo.
În acea zi, privea pe fereastră cum fulgii de zăpadă se loveau de sticlă. Mici fragmente de apă înghețată, care parcă doreau să intre înăuntru, chiar dacă asta le-ar fi adus o moarte sigură. Pluteau încet, către pământ, prinși parcă într-un dans bizar și haotic. Afară vântul șuiera amenințător, de parcă Skadi însăși era nemulțumită de ceea ce avea să săvârșească, gata să arunce o săgeată de gheață care să-i scurteze viața. Gândurile tânărului hălăduiau aiurea. „Încotro ne îndreptăm?,” s-a întrebat în gând Ragnar.
„Nu vom putea să ne ferim la nesfârșit de Nicole. Într-o zi, o vom răni. A fost frumos, te iubesc, dar trebuie să ne gândim la viitor. Gândește-te la oamenii pe care-i putem răni cu dragostea noastră. Vei rămâne în inima mea pentru vecie. Dar…” Acestea sunt doar câteva fragmente din discursul de despărțire, pe care i l-a ținut Christinei pe data de 16 ianuarie a acelui an. L-a ascultat, în tăcere, iar la sfârșit lacrimile au început să curgă. „Nu, nu plâng pentru că vrei să ne despărțim, ci pentru că ai dreptate. Nu putem continua așa, să ne ferim de sora mea. M-am gândit de multe ori la asta și nici eu nu am curajul să-i spun. Nu te voi uita niciodată.” Așa a vorbit Christine în acea zi. După o vreme, el a plecat, croindu-și drum cu greu printre rafalele aspre de zăpadă. Frig afară, frig în sufletul său. Lacrimile au început să curgă, probabil din cauza fulgilor care-i biciuiau obrajii. Poate, dacă s-ar fi născut mai devreme sau ea mai târziu. Dacă s-ar fi întâlnit cu ea prima și nu cu Nicole. Dacă…
*
Capitolul XIX
*** Charlotte
Motto: „Să te lași de fumat este cel mai ușor lucru din lume. Știu asta, deoarece am făcut-o de mii de ori.”
În al treilea și ultimul an de colegiu, o nouă colegă a apărut în grupa lui Ragnar. Numele acesteia era Charlotte Bakken și era absolventa Stovner videregående skole, cu specializarea în asistență medicală. Lucra, cu jumătate de normă, la un cabinet medical de stomatologie. În urmă cu trei ani, din motive personale, se retrăsese de la același colegiu, reluându-și acum studiile. Un detaliu pe care Ragnar nu-l va afla decât prin luna septembrie a acelui an. O observase încă de când apăruse pentru prima oară în clasă, neștiind că și aceasta îl remarcase la rândul ei. Nu foarte înaltă, dar nici scundă, Charlotte avea părul de culoarea grâului copt și ochii căprui. Era frumoasă. Pe parcursul acelui ultim an de colegiu, nu avuseseră decât câteva schimburi de replici, prilejuite de anumite activități școlare. Deși după despărțirea de Christine era oarecum de așteptat ca Ragnar să-și îndrepte atenția către aceasta, acest lucru nu s-a întâmplat. Cu excepția câtorva priviri scurte reciproce, nu a avut loc nimic altceva. Tânărul va fi singur, până la sfârșitul acelui an. Ceea ce nu știa, era faptul că toate colegele sale de clasă, în afară de Nicole, erau îndrăgostite de el, în secret. Va afla asta mult mai târziu, de la Charlotte. Aceasta se interesa despre el, tocmai de la Nicole. Oarecum surprinzător, Nicole îi va spune că este un „băiat bun,” încurajând-o către o eventuală relație cu acesta.
Cei trei ani de colegiu au luat sfârșit în acea vară. După promovarea examenelor finale, absolvenții au hotărât să organizeze o petrecere. Evenimentul va avea loc la vila unuia dintre colegi, pe nume Fredrik. Din toată tevatura, Ragnar a rămas doar cu amintirea faptului că, după ce au dansat împreună, Charlotte l-a invitat la o plimbare prin împrejurimi. Iar acolo, pe o străduță cu vile, i-a șoptit cuvintele: „Te plac.” Au urmat apoi câteva întâlniri, până la sfârșitul lunii octombrie, când aceasta a dispărut pur și simplu. Ultima oară când se văzuseră, îi spusese că va pleca într-o scurtă vizită, de o săptămână, la mama sa, la Strømmen. În Oslo, Charlotte locuia la mătușa sa, Helene, sora mamei sale. A doua zi, după împlinirea acelei săptămâni, Ragnar a sunat la mătușa acesteia întrebând de Charlotte. Răspunsul va fi unul surprinzător: „Charlotte s-a mutat.” Cererea sa de a obține un număr de telefon sau o adresă a primit un răspuns negativ. „Dacă Charlotte nu a dorit să-ți ofere aceste informații…” Cam așa a sunat justificarea mătușii acesteia.
Confuz, tânărul va medita în următoarele săptămâni asupra deciziei dacă s-o caute sau nu pe Charlotte. Înainte să dispară, într-un mod atât de bizar, aceasta îi spusese că, la dorința mătușii sale, se va înscrie din acea toamnă la cursurile Facultății de Științe Sociale, Departamentul de Economie, din cadrul Universității din Oslo.
Nefiind în stare să accepte o astfel de încheiere, dorind o lămurire, o va căuta – în cele din urmă -, găsind-o la începutul lunii decembrie, după o primă tentativă nereușită la sfârșitul lunii noiembrie. Va afla că locuia tot la mătușa sa, iar chestiunea cu „mutarea” fusese ideea acesteia, precum și o condiție a menținerii sprijinului acordat proaspetei studente. Aceasta nu era de acord cu relația dintre cei doi, considerându-l nepotrivit pentru nepoata ei. Cei trei ani și trei luni, diferența de vârstă dintre ei, erau văzuți, de asemenea, drept un impediment de către mătușa acesteia. Vor relua legătura, de această dată feriți de ochii aprigi ai mătușii Helene. Clipele fericite le vor fi spulberate însă de un eveniment neplăcut. La începutul lunii februarie, cei doi își luau la revedere, după ce Ragnar o condusese pe Charlotte până în apropierea clădirii în care aceasta locuia. Nu știau însă că fuseseră zăriți de către Marianne, soția lui Stein, fratele Charlottei, aflată împreună cu soțul său într-o vizită la mătușa Helene. Bineînțeles, aceasta îi va spune despre ceea ce văzuse mătușii, care se va înfuria foarte tare la auzul veștii. Reacția acesteia va determina o desfășurare neașteptată și poate, ușor grăbită a evenimentelor.
*
Capitolul XX
*** Între timp
Motto: „Viața este o succesiune de lecții care trebuie trăite spre a fi înțelese.”
Înainte ca relația cu Charlotte să capete o turnură nebănuită, au avut loc o serie de evenimente în viața lui Ragnar. În acel an, cel în care împlinise 22 de ani, va intra în contact cu responsabilitățile vieții de adult. Mai întâi, își va lua diploma de licență în ingineria civilă, la sfârșitul celor trei ani de colegiu. Va fi primul din grupa sa, dar nu și primul din școală, ca altădată. Apoi, la recomandarea tatălui său, se va angaja la o firmă de construcții, care – în principal – executa lucrări de infrastructură în capitală și în împrejurimi. Directorul acesteia era o cunoștință de-a tatălui său și îi va aviza pozitiv cererea de angajare în cadrul departamentul de administrare. Postul pe care fusese angajat era acela de tehnician, ocupându-se, printre altele, cu calculul estimativ al materialelor necesare diverselor șantiere ale firmei. Din moment ce firma era uriașă, având câteva mii de angajați, volumul de muncă era destul de mare.
După o săptămână, în care va fi instruit la sediul central al companiei asupra activității pe care urma să o desfășoare, va fi repartizat la o filială aflată în cartierul St. Hanshaugen, nu departe de Akerselva. Ziua de trei august, prima zi de muncă, a fost absolut oribilă, descoperind că persoanele cu care trebuia să interacționeze erau niște cretini. În plus, lucra într-o încăpere cu spații mari deschise, iar majoritatea celor care se aflau acolo fumau, forțându-l să rabde un miros și un aer de nesuportat. Nu sosiseră încă vremurile în care fumatul să fie interzis în clădiri și nici nu exista vreun loc de fumat special amenajat.
Seara, după ce a ajuns acasă, a intenționat să nu se mai ducă a doua zi. Nu putea însă să-i facă asta tatălui său, mai ales după eforturile făcute de acesta pentru a-l angaja. Avea promisiunea că va putea avansa, în funcție de posturile disponibile. Nu știa însă că asta era o minciună, de vreme ce schema de personal a firmei nu se va modifica în timp. Cine ajungea într-o poziție de conducere, rămânea acolo până la pensie sau până la un eventual deces prematur. În plus, promovarea nu putea avea loc fără o serie de legături „potrivite,” iar cum directorul – cunoștința tatălui său – va ieși la pensie la numai trei ani de la angajarea lui Ragnar…
Prin urmare, peste patru ani, regăsindu-se în aceeași funcție, a hotărât că nu mai putea să aștepte să iasă cineva la pensie pentru a promova și va pleca spre o altă companie.
Cum nu putea să rămână cu o singură specializare, din toamnă urma să înceapă cursurile la Facultatea de Științe Umaniste, Departamentul de Media și Comunicare, din cadrul Universității din Oslo. Totuși, din moment ce intrase deja în rândul oamenilor muncii, nu mai putea să urmeze cursurile de zi, alegând varianta la frecvență redusă. Motivul alegerii acestei specializări se datora unei idei de natură ceva mai recentă a tânărului, care își dorea să facă ceva ce implica așternerea unor cuvinte pe hârtie. Era poate o reminiscență a vremurilor copilăriei, când acesta se visa un artist, iar prin alegerea meseriei de jurnalist acesta considera că se apropie oarecum de acel vechi deziderat: de a crea ceva „artistic.” Însă după cum va descoperi la ceva timp de la aceste întâmplări, jurnalismul nu avea nicio legătură cu arta. Mulți ani mai târziu, în cadrul aceleiași mișcări rectilinii de acumulare de titluri, va adăuga o a treia diplomă colecției sale. Însă aceasta este o altă poveste.
În acea iarnă, la momentul la care a decis să o caute pe Charlotte, se găsea în concediu de odihnă. Deși se angajase abia în luna august, va afla, cu oarecare surprindere, că are dreptul la 13 zile de concediu pentru acel an; unul dintre puținele lucruri bune la acel loc de muncă.
*
Capitolul XXI
*** Până când moartea ne va despărți
Motto: „Sper să fie o proastă – acesta este cel mai bun lucru care poate fi o fată în această lume, o proastă mică și frumoasă.”
Luna februarie a acelui an adusese cu ea momentul în care Ragnar și Charlotte fuseseră descoperiți de către mătușa acesteia. Aceasta din urmă, simțindu-se trădată de către nepoata sa, a luat o decizie aspră: la sfârșitul acelui prim an de facultate, Charlotte trebuia să se mute de la ea, eventual înapoi la mama ei, la Strømmen. Cum Charlotte lucra ca asistentă medicală la un cabinet stomatologic, cu jumătate de normă, era de la sine-înțeles că, pentru a putea rămâne la Oslo, trebuia să se angajeze cu normă întreagă. Asta ar fi însemnat însă să renunțe la facultate. Cum tânărul Ragnar se imaginase pe sine întotdeauna ca fiind reprezentarea legendarului cavaler pe cal alb, pus pe Pământ pentru a salva tinerele domnițe aflate la ananghie, acest curs al evenimentelor nu putea fi lăsat să aibă loc astfel. S-a gândit, a analizat opțiunile și a ajuns la o singură concluzie, care atunci i s-a părut a fi cea logică. Cinci martie este ziua în care i-a oferit Charlottei un inel și o propunere. Se vede treaba că și aceasta se găsea sub influența acelui sentiment bizar numit dragoste, pentru că a acceptat propunerea, după o scurtă ezitare, provocată – cel mai probabil – de emoția stârnită de către surpriză. Desigur, inelul oferit de Ragnar nu i s-a potrivit și a fost nevoie să fie înlocuit de un altul, mai micuț, pe care i l-a dat în ziua de 21 martie. Poate că această nepotrivire era un semn al lucrurilor care urmau să vină, peste câțiva ani.
Principalul motiv pentru care luase această decizie era acela că nu o putea lăsa să plece, acum, când abia o descoperise. Era și îndrăgostit; sentiment care, analizat ulterior de către acesta, era unul iluzoriu – acea dragoste atât de cântată de către poeți nefiind altceva decât rodul unor porniri cu mult mai josnice.
Acum, mai trebuia să-și anunțe și părinții despre acțiunile sale. I-a spus mai întâi mamei sale. Apoi, a făcut anunțul în fața amândurora. Era o informare, nu o consultare, acesta fiind dispus chiar să plece de acasă în cazul unui refuz. „Unde o stați?” – așa a sunat răspunsul sec al tatălui său. „Aici, cum unde?!” a intervenit mama sa, ușor iritată de atitudinea acestuia. „Da, bine, până vă veți face un rost al vostru,” a adăugat Johan, oarecum surprins de replica soției sale. Aceste vorbe ar fi trebuit să-i sune însă alarma tânărului, dar acesta era încă prea necopt pentru a da atenție sensului ascuns al unor astfel de afirmații. Bine, asta și acea pasiune nebună simțită pentru Charlotte, care-i întunecase rațiunea.
A urmat apoi momentul întâlnirii părinților săi cu viitoarea lor noră. Apoi, o doua întâlnire, la care au venit părinții și fratele acesteia de la Strømmen. La sugestia acestora, data căsătoriei va fi stabilită pentru anul următor, din motive așa-zis organizatorice. De fapt, cel mai probabil, părinții amândurora sperau ca, după o perioadă de trai împreună, cei doi să se răzgândească. Părinții lui Ragnar îl considerau prea tânăr pentru un astfel de pas important în viață, iar cei ai Charlottei nu vedeau cu ochi buni diferența de vârstă dintre ei. Fiica lor nu putea să aibă un viitor cu un bărbat mai tânăr; o astfel de relație pur și simplu nu se cuvine, este împotriva obiceiurilor – opinie exprimată anterior și de mătușa acesteia, Helene. Numai viitorul urma să se pronunțe asupra acestor presupuneri.
Data la care Charlotte se va muta în apartamentul părinților lui Ragnar va fi cea de 15 iulie. 23 de ani și două luni avea la acel moment Ragnar, iar Charlotte avea 26 de ani și cinci luni. Porneau într-o călătorie care se va dovedi una plină de tot felul de piedici și de evenimente dramatice, fără să aibă nici cea mai mică idee despre ceea ce le rezervă viitorul. Fără să știe că, foarte curând, viața îi va lovi cu forța unui torent sălbatic. Iar asta se va întâmpla nu numai o singură dată.
*
Capitolul XXII
*** Fragmente
Motto: „Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu.”
Așadar, Charlotte s-a mutat la Ragnar la mijlocul lunii iulie a acelui an. O experiență complet nouă pentru tânăr – aceea de a locui permanent cu o femeie. Singura relație asemănătoare fusese cea cu Christine, dar atunci se întâmpla foarte rar să rămână peste noapte la aceasta.
Camera sa, locul în care își trăise o bună parte din viață, urma să fie invadată de tot felul de chestii feminine, de la creme, până la parfumuri și desuuri. Era însă îndrăgostit de acea făptură delicată, neobservând această invadare a unui spațiu considerat altădată sanctuarul său personal inviolabil.
Erau fericiți, momentan neavând alte gânduri în afara celor pentru persoana iubită. Nu se gândeau la viitor, nimic nu le tulbura liniștea decât momentele în care le ajungeau la urechi predicile ținute de Johan soției și fiicei sale. Deocamdată, Ragnar scăpase de veșnicele „lecții de viață” ale tatălui său – de fapt, nimic altceva decât niște observații asupra unor așa-zise greșeli, în viziunea lui Johan. Acesta se lega de tot felul de nimicuri, precum faptul că Ronja a cumpărat prea multă pâine sau că Anna a uitat becul aprins pe hol. Motivul pentru care era scutit de aceste momente neplăcute era, în mod evident, prezența în casă a lui Charlotte. Deși probabil ar fi găsit destule să-i reproșeze, Johan se abținea, pentru moment.
La două săptămâni de la mutarea împreună, cei doi vor participa la căsătoria prietenului lui Ragnar, Magnus Viken. Magnus, fostul coleg de bancă al lui Ragnar din primele două clase, se mutase la Oslo, împreună cu mama sa, la sfârșitul barneskole. În luna decembrie a anului trecut, cu câteva zile înainte de sfârșitul anului, acesta cunoscuse o tânără în discoteca din Krokstadelva, pe nume Annelie. Șapte luni mai târziu aceștia se căsătoreau, Annelie fiind însărcinată. Ceremonia va avea loc în localitatea Oppegård, unde cumnatul lui Annelie era preot.
Ragnar și Charlotte s-au căsătorit, în cele din urmă, în ziua de cinci iunie 2001, la aproape un an după mutarea împreună. Johan nu a venit la ceremonie, fiind plecat la Hovjordet, acolo unde mama sa, bunica lui Ragnar, se îmbolnăvise și era într-o stare destul de gravă. Gestul acestuia nu l-a afectat foarte tare pe viitorul mire, relațiile dintre cei doi fiind destul de reci și înainte de asta. Bineînțeles că nunta, programată deja de mult timp, nu putea fi amânată, așa că a continuat conform planului stabilit. Ceremonia a fost una restrânsă, majoritatea participanților fiind rudele Charlottei. Evenimentul sperat de către părinții tinerilor nu avusese loc, iar aceștia erau mai apropiați ca niciodată.
Vara se va încheia cu o întâmplare dramatică: bunicul lui Ragnar, Geir, avea un atac cerebral în luna august. Își amintește acea zi, cea în care a fost să-l viziteze la spitalul din Drammen. Un bătrân trist, paralizat parțial, incapabil să vorbească și care a izbucnit în plâns atât la venirea, cât și la plecarea tânărului. Geir a început să consume băuturi alcoolice după vârsta de 40 de ani. În timp, căzuse în patima acestui viciu, bând aproape zilnic. Ceva trebuie să-l fi măcinat, o poveste nespusă, un lucru despre care Ragnar nu l-a întrebat niciodată. Pe lângă băutură, Geir avea și prostul obicei de a fuma mai mult de două pachete de țigări pe zi. Aceste excese și-au spus cuvântul, atacul cerebral fiind rezultatul lor direct. Eventual, își va recâștiga mobilitatea părții stângi a corpului, dar vorbirea nu-i va mai reveni niciodată. Va rămâne mut până la sfârșit, cufundându-se cu fiecare zi care va trece într-o lume a sa, îndepărtat și îndepărtându-se de cei din jurul său.
Toamna a început cu o altă veste tristă – în primele zile ale lunii septembrie mama lui Johan ceda în lupta cu boala, trecând în lumea celor tăcuți. Va merge singur la înmormântare, Charlotte fiind prea sensibilă pentru a digera astfel de evenimente. În fața catafalcului va vărsa câteva lacrimi, mai mult din empatie, decât de durere – nefiind atât de apropiat de părinții tatălui său; un sentiment reciproc, de altfel.
*
Capitolul XXIII
*** Charlotte și Lene
Motto: „Catastrofele sunt de două feluri: ghinion pentru noi și noroc pentru ceilalți.”
La sfârșitul lunii septembrie, Ragnar și Charlotte au decis că este momentul să facă prima vizită împreună la Hovjordet. Ragnar dorea să-i arate soției sale locurile unde crescuse și să-i prezinte și restul familiei.
Vizita celor doi va căpăta o turnură ușor bizară încă din prima zi. La scurt timp după ce au despachetat bagajele, Lene a sosit într-o vizită, după vechiul ei obicei. Era pesemne curioasă s-o vadă pe cea pe care o alesese Ragnar să-i fie soție. Inițial, Charlotte nu a bănuit nimic neobișnuit, salutându-se amabilă cu roșcata. Îmbrăcată, ca întotdeauna pe timpul verii, cu o rochiță minusculă, care abia îi acoperea părțile intime, Lene a studiat-o pe această străină din cap până-n picioare. Apoi, i-a aruncat o privire scurtă și încărcată parcă de electricitate lui Ragnar. Acesta a plecat ochii, simțind însă acea privire arzându-i pleoapele. Apoi, după o scurtă discuție politicoasă, presărată cu întrebări nevinovate, Lene a plecat. Pe parcursul celor șapte zile, cât vor sta cei doi la Hovjordet, Lene nu va mai veni decât o singură dată în vizită.
„Este frumoasă Lene.” Charlotte rosti aceste vorbe, după prima întâlnire cu roșcata, și-i aruncă o privire scurtă, așteptând un răspuns, o aprobare poate. Ragnar a tăcut preț de o clipă și nici măcar nu a privit-o, știind că dacă ochii li se vor întâlni, atunci Charlotte va ști adevărul. Apoi a schimbat subiectul spre o direcție atât de anostă, încât nici măcar nu și-o mai amintește. Charlotte nu a mai insistat, considerând probabil tăcerea sa și brusca schimbare a temei de discuție drept un răspuns. Cumva femeile au capacitatea de a simți o rivală – o altă femeie care le amenință relația cu bărbatul lor. Era o teorie netestată a lui Ragnar. Probabil observase faptul că obrajii roșcatei se îmbujoraseră, atunci când Ragnar a sărutat-o pe obraz. Sau poate Charlotte a observat ceva în privirea acesteia sau a lui. De asemenea, este foarte posibil ca cele două femei să fi avut niște schimburi de priviri… nepotrivite. Acest lucru nu a fost observat de Ragnar, în eventualitatea în care a avut loc. Charlotte nu-l va mai întreba vreodată ceva despre roșcată. Totuși, de câte ori vor reveni în vizită la Hovjordet, aceasta va urmări cu mare atenție momentele – nu foarte dese – în care cei doi vor sta de vorbă.
Această primă vizită la Hovjordet cu Charlotte, va însemna și prima întâlnire mai lungă cu bunicul său. Geir fusese externat demult din spital, petrecându-și zilele, de cele mai multe ori, singur, plimbându-se prin livada și grădina din spatele casei. Atunci când îl vizitase la spital, Ragnar nu petrecuse decât vreo două ore cu acesta. Acum, va avea timp să observe cum se comportă bunicul său după atacul cerebral. Incapabil să comunice cu cei din jur, Geir se enerva foarte tare atunci când încerca să vorbească și ceilalți nu pricepeau ce vrea. Probabil, în mintea sa, cuvintele se auzeau deslușit și numai atunci când sunetele îi ieșeau din gură erau unele de neînțeles. Aceasta va duce, în timp, la răcirea relațiilor bătrânului cu cei din jurul său. Încet, Geir va renunța la încercările de a se face înțeles de către ceilalți, iar aceștia din urmă nu vor face nimic pentru a îmbunătăți situația. Numai soția sa, Maren, va continua să facă eforturi pentru a-l înțelege, reușind să facă asta cu destul de mult succes. Inevitabil, acest lucru va duce la o apropiere deosebită între cei doi, Geir urmând-o peste tot, ca un copil. Pe măsura trecerii timpului, bătrânul va deveni aproape dependent de soția sa, singura care va intui aproximativ tot ceea ce voia acesta să exprime.
După o săptămână întreagă petrecută la Hovjordet, cei doi tineri vor reveni la Oslo. După liniștea și la propriu și la figurat de acolo, atmosfera tensionată din apartamentul de pe Nordraaks Gate, de lângă parcul Frogner, li se va părea insuportabilă.
*
Capitolul XXIV
*** Izbucnirea
Motto: „Ceea ce căutăm, vom găsi; lucrul de care fugim, fuge de noi.”
După întoarcerea de la Hovjordet, viața și-a reluat cursul obișnuit. Totuși, escapadele bahice ale lui Johan parcă deveniseră ceva mai dese și mai intense. Era veșnic nemulțumit de ceva sau de cineva. Nori negri de furtună amenințau pacea înșelătoare din casa de pe Nordraaks Gate.
Ragnar contribuia la cheltuielile apartamentului cu o cotă parte la electricitate, telefon, cablu, gaze șamd. La sfârșitul lunii octombrie, cu veniturile serios micșorate de achitarea taxei pentru facultatea Charlottei, tânărul l-a anunțat pe tatăl său că va mai întârzia puțin cu plata unor cheltuieli, până pe la mijlocul lunii noiembrie. Johan nu a dat atunci niciun semn de nemulțumire, dar – desigur – era treaz la acel moment. La aproximativ o săptămână de la acest eveniment, Johan a venit acasă beat, ca în multe alte ocazii anterioare. Anna era la serviciu, lucrând după-amiază în acea zi prevestitoare de rele. Acesta și-a vărsat nervii mai întâi pe Ronja, sora sa, ținându-i o predică despre chestiuni insignifiante, ca de obicei. Apoi, a venit rândul lui Ragnar. Johan a bătut la ușa camerei sale, chemându-l în camera de zi. Acolo, a început să-l chestioneze despre lucruri extrem de importante, precum utilizarea vaselor de bucătărie. Era prima predică, după multă vreme; acest gen de evenimente nu mai avuseseră loc dinaintea mutării lui Charlotte în apartamentul din apropierea parcului Frogner. După aproape o jumătate de oră, tânărul l-a întrebat: „Ai terminat? Că mai am și alte treburi.” Surprins oarecum de aciditatea replicii acestuia, Johan a răspuns afirmativ : „Du-te!”
Ajuns în camera sa, extrem de furios, Ragnar a lovit pereții cu pumnii de câteva ori. Această insolență nu a rămas neobservată de Johan. A venit după acesta, val-vârtej, administrându-i o palmă, urmată de replica: „Să-ți respecți tatăl!” Față în față cu acesta, stând în picioare, Ragnar l-a întrebat sfidător: „Te-ai simțit bine?” – întorcându-i și celălalt obraz. A urmat o a doua palmă, mai năprasnică și o nouă întoarcere a celuilalt obraz. Palmele au devenit pumni, iar aceștia au depășit cifra cinci sau șase – nu-și mai amintește exact. Atunci ceva s-a rupt în mintea tânărului, ca un scurt-circuit. Era prăbușit deja pe un fotoliu, încasând loviturile. S-a ridicat ca un taur înnebunit de durere și s-a repezit asupra tatălui său. „Aha!” a fost strigătul acestuia, aproape încărcat de satisfacția că, în sfârșit, fiul său îi îndeplinește profețiile. În afara afirmației că Ragnar va deveni un vagabond, Johan îi spusese Annei, atunci când fiul său s-a apucat de dezvoltarea musculaturii, că acesta se antrenează cu scopul de a-l bate într-o bună zi.
Cei doi s-au încleștat într-o luptă surdă, în vreme ce Charlotte și Ronja alergaseră la o vecină de deasupra, căutând ajutor. Cu câțiva pumni, Ragnar i-a spart nasul. Apoi l-a imobilizat, folosind un procedeu din lupte, numit full nelson. Ținându-l captiv, a încercat să-l lovească cu capul de tocul ușii, apoi de tăblia masivă a patului. A ratat însă de puțin. Abia atunci vălul negru care-i întunecase rațiunea s-a ridicat. L-a eliberat din strânsoare și s-a îndreptat către ieșire – înțelesese că era momentul să plece. Între timp, vecina de deasupra venise în apartamentul lor, fiind cea care a observat faptul că Johan venea din bucătărie cu o toporișcă în mână. Vecina l-a ghidat spre ieșire, oferindu-se apoi să-i găzduiască până când va veni mama sa de la serviciu. Atunci când va sosi, Anna va face o cădere de calciu, dublată de una nervoasă. Cel mai negru coșmar al acesteia devenise realitate. Era incapabilă să găsească o soluție.
Spre seară, Charlotte a sunat-o pe mătușa ei, Helene, cerându-i ajutorul. Helene s-a oferit să-i găzduiască temporar, în apartamentul ei cu două camere, până când vor hotărî în ce direcție vor s-o apuce. Au plecat amândoi în acea seară, părăsind pentru vecie apartamentul din Nordraaks Gate. Ragnar nu va mai călca niciodată în acel apartament, jurând totodată că nu va mai vorbi în veci cu tatăl său.
*
Capitolul XXV
*** Oameni și locuri
Motto: „Fiecare se naște rege, iar majoritatea oamenilor mor în exil.”
La două zile după evenimentele nefericite, Charlotte revenea în apartamentul de lângă parcul Frogner însoțită de mătușa sa, Helene, pentru a lua lucrurile celor doi. Discutase în prealabil cu Anna și primise aprobarea inclusiv din partea lui Johan pentru această acțiune. Vor urma apoi câteva zeci de minute extrem de stânjenitoare. Johan va sta tolănit în pat tot timpul în care Charlotte se va afla în fosta lor cameră, probabil ca nu cumva să plece de acolo cu ceva ce considera că-i aparținea lui. Cele două femei nu vor vorbi cu Johan, pe toată durata vizitei lor, temându-se oarecum de acesta. Aceasta va fi ultima oară când Charlotte va fi prezentă în acel apartament.
Luna noiembrie o vor petrece în camera de zi a mătușii Helene – o situație jenantă, atât pentru cei doi cât și pentru Helene și fiica acesteia în vârstă de 19 ani, Gabrielle. În acest timp, vor căuta să închirieze o locuință; una ieftină, care să le permită achitarea în continuare a taxelor de școlarizare. Vor găsi, în cele din urmă, o garsonieră în cartierul Grünerløkka, la doar trei străzi de apartamentul Christinei Mjelde, fosta iubită a lui Ragnar. Surprinzător, deși vor locui atât de aproape timp de mai bine de un an de zile, nu se vor întâlni niciodată cu Christine prin împrejurimi. Poate că aceasta se mutase de acolo, cine știe?
Rănile li se vor vindeca de la sine, descoperind ușor că noua lor viață era una mai bună decât cea din apartamentul de pe strada Nordraaks Gate. Erau mai liniștiți fără stresul provocat de ieșirile intempestive ale lui Johan. Numai Ragnar simțea o undă de regret, considerând că și-a abandonat mama și sora la cheremul unui om rău. Privind înapoi, va regreta mereu însă acea ieșire nervoasă din acea zi. Oricât de rău fusese Johan, era totuși tatăl său, iar tânărul avea un bizar simț al onoarei, care includea respectarea formală a părinților. Acel demon furios care locuia în interiorul său va mai ieși la lumină, dar niciodată atât de violent ca în ziua de patru noiembrie a acelui an. Acel temperament vulcanic îl moștenise de la bunicul său cu părul roșu, Geir, și de la mama sa. Cu toate acestea, în cazul Annei, izbucnirile erau atenuate de faptul că aceasta era femeie.
La data de întâi decembrie a anului 2001, vor părăsi apartamentul mătușii Helene, începând astfel o perioadă de aproape patru ani în care vor locui cu chirie prin diverse locuri. Garsoniera în care se vor muta nu era foarte mare, dar va fi primul loc în care vor cunoaște o oarecare liniște sufletească. Prima locuință în care vor locui singuri. Chiar dacă nu era a lor, acolo se vor simți ca acasă – va fi locul unde vor cunoaște unele dintre cele mai frumoase momente ale vieții lor împreună.
Luna februarie a anului 2002 este luna în care Charlotte va rămâne însărcinată. Confirmarea sarcinii va veni la data de 14 aprilie. Nu era un eveniment planificat, dar cei doi vor lua decizia de aduce pe lume acel copil. Înainte ca bebelușul să se nască, Ragnar va decide să-și schimbe numele de familie. Va alege, așa cum era de așteptat, numele mamei sale de dinaintea căsătoriei cu Johan Grol, și anume, Sigurdsen. Cu toate că schimbarea numelui era, în mod evident, o lovitură adresată tatălui său, Ragnar nu va spune nimănui despre aceasta, în afara mamei sale și bunicului Geir. Acesta din urmă, fiind incapabil să vorbească sau să scrie, nu a putut să transmită această veste mai departe. Iar Anna nu-i va spune această informație lui Johan; tatăl său aflând despre acest gest mult mai târziu.
Totuși, va mai exista un episod neplăcut. Către sfârșitul toamnei anului următor, cu aproximativ o lună înaintea nașterii copilului, tânărul cuplu va face demersurile necesare pentru obținerea unui credit locativ. Cu toate că aveau un avans de 20%, peste limita minimă de 15%, banca le va refuza aprobarea creditului. Și asta, după ce aleseseră banca ce avea regulile cele mai permisive. Vor abandona apoi definitiv această idee, a creditului imobiliar.
*
Capitolul XXVI
*** Kjerstin
Motto: „Fear not death; for the sooner we die, the longer we shall be immortal.”
Anul 2002 a trecut repede, în așteptarea venirii pe lume a primului lor copil. Sarcina lui Charlotte va decurge normal, fără evenimente deosebite. Pe la mijlocul lunii aprilie, Anna îi va transmite lui Johan vestea privind graviditatea lui Charlotte. Știrea despre viitoarea naștere a primului său nepot îl va lăsa rece pe acesta. „Și ce dacă?” – așa va suna răspunsul sec al acestuia.
La data de 22 noiembrie li se naște o fetiță, frumoasă ca o rază de soare în mijlocul primăverii. O vor boteza Kjerstin. Bucuria prilejuită de nașterea micuței va fi umbrită în scurt timp, din nefericire. Se părea că aceasta moștenise problemele cu plămânii ale tatălui ei – va contracta o pneumonie severă în chiar a treia săptămână de viață. Va trece cu brio, în cele din urmă, peste această încercare, dar boala îi va slăbi plămânii și așa destul de fragili.
În acea iarnă, după ce avuseseră neplăcuta experiență cu refuzul aprobării creditului imobiliar, cei doi soți au hotărât să caute să închirieze un apartament cu două camere. Garsoniera în care locuiau devenise, dintr-o dată, prea mică pentru trei persoane. Din luna februarie a anului 2003 se vor muta într-un apartament din cartierul Tøyen.
La începutul lunii aprilie, micuța Kjerstin se va îmbolnăvi iarăși. Diagnosticul: pneumonie, din nou. Cum plămânii acesteia fuseseră sensibilizați de prima îmbolnăvire, complicațiile bolii vor determina internarea micuței în spital. Ragnar și Charlotte își vor lua concediu, stând mai mult la spital, supraveghind-o îndeaproape pe Kjerstin. După o săptămână teribilă, se părea că lucrurile reintră pe făgașul normal – copilului îi era mai bine. Ragnar va reîncepe serviciul, lăsând-o pe Charlotte să aibă grijă de micuță.
Era într-o zi de marți, 8 aprilie 2003, când Ragnar a fost sunat la serviciu de către Charlotte. Cu o voce stinsă, aceasta va rosti cuvintele pe care nu le va uita niciodată: „Vino repede la spital. Kjerstin are o criză.” A rămas împietrit. Apoi, împovărat, s-a ridicat și a plecat fără să vorbească cu nimeni. A luat un taxi, îndreptându-se spre spital. Când a ajuns în apropierea salonului, a observat că medicul care se ocupase de Kjerstin îl aștepta în fața ușii. S-a oprit brusc, continuându-și nesigur drumul și privindu-l întrebător. Acesta a plecat ochii pentru o clipă, apoi i-a spus: „Îmi pare foarte rău. Fiica dumneavoastră a dezvoltat o insuficiență cardio-respiratorie. Am făcut tot ce am putut, dar… n-am putut s-o salvăm.” A vrut să spună ceva, dar vorbele i s-au oprit în gât, sufocându-l parcă. Îl privea pe medic în tăcere, părând să nu priceapă cuvintele pe care le auzise. Într-un final a rostit: „Înțeleg…” S-a îndreptat apoi buimac spre ușa salonului în care se aflau ființele cele mai dragi lui. A întins mâna spre clanța ușii și a rămas așa, preț de un minut poate. A intrat apoi, cu sufletul greu.
Primul lucru pe care l-a văzut a fost Charlotte, care stătea pe un scaun, cu ochii plecați și albă ca varul la față. A ridicat ochii și l-a privit, pierdută. Apoi, și-a aruncat ochii spre patul în care se ghicea trupul firav al micuței lor fetițe, acoperit cu un cearceaf alb. Ragnar s-a îndreptat nehotărât spre pat și a dezvelit trupul palid al lui Kjerstin. Părea că doarme, ochișorii ei fiind închiși. Lacrimile au început să-i curgă șuvoaie. I-a atins unul dintre acele brațe minuscule. Era rece. Și-a retras mâna, de parcă l-ar fi electrocutat. A îmbrățișat trupul lipsit de viață și a început să plângă în hohote. Charlotte a venit și l-a cuprins cu mâinile de mijloc, începând și ea să plângă. Au stat așa minute în șir…
Mai târziu în acea zi, Ragnar a efectuat formalitățile necesare pentru a lua acasă corpul neînsuflețit al lui Kjerstin, refuzând totodată efectuarea unei autopsii. Aflarea motivului precis al decesului nu avea cum să le aducă alinare. În plus, nu doreau ca rămășițele fiicei lor să fie sfârtecate, ca o bucată oarecare de carne.
Trei zile mai târziu, într-o după-amiază mohorâtă, trupul micuței lor era coborât în pământ, pentru eternitate. Ragnar nu a plâns atunci, la fel cum nu o făcuse nici în celelalte două zile. Începând din a doua zi de după moartea lui Kjerstin, sufletul i se umpluse de mânie. O furie stăpânită, ascunsă de o stare aparentă de tristețe; furie îndreptată mai ales împotriva lui Dumnezeu.
*
Capitolul XXVII
*** Tenebre
Motto: „This world was never meant for one as beautiful as you”
Primele zile, care au urmat după înmormântarea fiicei lor, au fost de-a dreptul îngrozitoare pentru Charlotte și Ragnar. Peste tot, unde priveai prin apartament, se găseau lucruri care-i aparținuseră lui Kjerstin. Jucăriile, hăinuțele și mai ales pătuțul acesteia deveniseră niște obiecte care parcă erau însuflețite, privindu-i cu reproș. Charlotte a plâns în acele zile cât pentru o viață întreagă, luând totodată numeroase calmante. Durerea era atât de mare, încât începuse să fie insuportabilă. Au încercat să se aline reciproc, dar având spiritele amputate le era dificil să găsească vorbele potrivite.
Întrebări grele le treceau prin minte celor doi tineri, atât de greu loviți de moartea lui Kjerstin. Cum poți să-ți continui viața, atunci când știi că trupul acela micuț putrezește în pământ? Cum poți să privești răsăritul soarelui, când știi că ochișorii aceia tulburi nu-l vor mai vedea niciodată? Cum poți să continui să te dedai unor activități atât de triviale, precum plăcerile carnale? Pentru ce? Pentru un fior de câteva zeci de secunde? Pentru câteva minute de extaz? Cu speranța că, eventual, asta va duce la un alt copil? Un copil care s-ar putea să trăiască sau nu? Aceste întrebări le vor afecta viața, iar neagra depresie le va înghiți treptat ființa în următorii ani.
Charlotte va suporta din ce în ce mai greu pierderea copilului, iar desele aluzii despre problemele lui Ragnar cu plămânii, din primii ani de viață, îi vor induce acestuia ideea că soția sa îl acuză în mod voalat de moartea lui Kjerstin. Deși amândoi conștientizau faptul că trebuie să discute despre tragica întâmplare, pentru a o putea lăsa în urmă, nu vor face asta niciodată; de fiecare dată când vreunul încerca să aducă subiectul în conversație, li se punea un nod în gât. Probabil, ar fi avut nevoie de un psiholog, dar nu au crezut vreodată că este necesar să apeleze la ajutor profesionist. Ceea ce, s-a dovedit ulterior, a constituit o gravă eroare.
La aproape două luni de la moartea lui Kjerstin, o nouă lovitură va clătina viața celor doi soți. Tatăl lui Charlotte, care locuia la Lillestrøm, era ucis de către un scelerat. Agresat în plină stradă, de către un individ cunoscut ca având grave probleme psihice, acesta va cădea și se va lovi cu capul de o bordură. Câteva ore mai târziu, murea la spital, singur. Charlotte era anunțată despre deces abia a doua zi. Se va duce singură la înmormântare, Ragnar neputând să-și ia liber de la serviciu. Se va întoarce schimbată de acolo.
În următoarele opt luni, cei doi soți nu vor mai avea relații intime; actul respectiv părându-li-se amândurora drept ceva nepotrivit. În cele din urmă, la inițiativa lui Ragnar, acestea vor fi reluate. Însă și atunci, și în următoarele ocazii, acesta va simți o oarecare răceală din partea soției sale; era ceva în ochii acesteia, ceva care nu-i plăcea. Senzația că aceasta face asta doar din obligație va fi una persistentă, senzație care-l va urmări în următorii ani.
Câteva luni după moartea lui Kjerstin, Ragnar va purta o serie de monoloage cu Dumnezeu: cerând o explicație, căutând o consolare. Niciun răspuns nu va veni din sfera celestă; niciun semn, doar o tăcere apăsătoare, de parcă nici Dumnezeu nu avea un răspuns la acea întrebare. În această perioadă, credința și așa rarefiată a acestuia va fi șubrezită în mod serios.
Aceste două întâmplări vor zdruncina din temelii relația tânărului cuplu. Doar anii care vor veni vor putea oferi răspunsul la întrebarea dacă legătura dintre ei era suficient de trainică; dacă acea pasiune nebună, care fusese la început, sădise sau nu în sufletele lor mugurii unei iubiri nemuritoare.
În acea vară, în pofida evenimentelor funeste, Ragnar își va lua licența în Științe Umaniste, cu specializarea în Media și Comunicare. Era poate un semn al faptului că, în adâncurile minții sale, acesta nu abandonase lupta – viața continua.
*
Capitolul XXVIII
*** Grădina
Motto: „Avem nevoie să-L găsim pe Dumnezeu, iar El nu poate fi găsit în zarvă și agitație. Dumnezeu este prietenul liniștii. Uitați-vă cum natura – pomii, florile, iarba – prosperă în liniște; uitați-vă cum stelele, luna și soarele se mișcă în liniște… Avem nevoie de liniște pentru a putea atinge sufletul.”
Viața în apartamentul din cartierul Tøyen devenise sufocantă. Prezența pătuțului și a jucăriilor lui Kjerstin era tot mai greu de suportat. Însă parcă nu se încumetau să scape de aceste obiecte neînsuflețite, cele care fuseseră atât de aproape de fiica lor. Pe acest fundal, mătușa lui Charlotte, Helene, le va aduce vestea că una dintre cunoștințele sale are o casă la curte, liberă, pe care dorește s-o închirieze unor persoane serioase. Părăsirea acelui apartament, în care trăise micuța lor pentru o scurtă perioadă, era poate lucrul de care aveau nevoie, așa că vor accepta oferta fără să stea prea mult pe gânduri.
În ziua de întâi septembrie a anului 2003, vor părăsi pentru totdeauna apartamentul din Tøyen. Vor abandona în urma lor toate lucrurile care-i aparținuseră lui Kjerstin, ca pe niște martori tăcuți ai durerii lor. Se vor muta într-o căsuță cu două camere din cartierul Sagene, nu foarte departe de râul Akerselva. Casa nu era foarte mare, dar avea în schimb o curte generoasă, în forma literei „L”, la capătul căreia se găseau cinci pomi fructiferi. Curtea era brăzdată pe mijloc de o alee acoperită cu zgură roșie, iar de-o parte și de alta a acesteia se găseau plantate diverse flori și legume. Acolo se va îndrăgosti Ragnar în mod iremediabil de ideea unei case la curte; poate căutând un înlocuitor al casei bunicilor din Hovjordet. Un vis care îi va scăpa mereu printre degete.
Deși chiria era destul de mare, față de vechiul apartament din Tøyen, în acea mică gradină verde vor găsi o oarecare liniște sufletească, datorată probabil și absenței unor vecini gălăgioși. Aici, în această acalmie, îl va căuta Ragnar din nou pe Dumnezeu, stând nopțile până târziu și privind bolta înstelată, continuând să ceară un semn, un răspuns. La fel ca în alte dăți, divinitatea va păstra o tăcere grea; nici măcar o stea căzătoare nu-și va face apariția. Înstrăinarea față de religie va deveni astfel aproape completă. Nu că ar fi fost vreo persoană foarte religioasă înainte. Însă a oscilat mereu între speranță și deznădejde, iar acum aluneca de partea celor lipsiți de credință.
La doar câteva zile de la mutarea în casa din Sagene, cei doi soți vor pleca într-o vizită de zece zile la Hovjordet; cea mai lungă vizită de până atunci împreună. Ploaia le va strica însă cea mai mare parte a vacanței lor. Era prima întâlnire a lui Ragnar cu bunicul Geir, de la moartea fiicei sale. Geir a plâns ca niciodată, atunci când ochii li s-au întâlnit. Nu va uita niciodată câtă durere a văzut atunci în privirea acelui bătrân tăcut.
Liniștea și aerul curat de acolo vor funcționa ca un tampon asupra unei răni sângerânde – le vor aduce puțină alinare, dar cicatricile vor rămâne acolo. Fiica lor nu era îngropată în pământ, ci în adâncurile sufletelor lor; în gândurile, visurile și amintirile lor.
Vor reveni la Oslo într-o zi de miercuri. Frunzele pomilor din fundul curții începuseră deja să se îngălbenească și să cadă. Era un început al unei toamne care promitea să fie una lungă și caldă. Doar un singur lucru le deranja liniștea celor doi: proprietarii obișnuiau să vină pe acolo duminica, spre a folosi grătarul din mijlocul curții. De altfel, își anunțaseră această practică înainte de le închiria casa. Prin urmare, tinerii își făcuseră obiceiul să nu stea duminica pe acasă. De cele mai multe ori, cutreierau parcurile din oraș; plecau oriunde, numai ca să nu fie acolo.
A doua zi după întoarcerea de la Hovjordet, o întâmplare bizară și amuzantă le va mai însenina sufletele celor doi tineri. O fărâmă de energie și inocență își va face loc în viața lor.
*
Capitolul XXIX
*** Motanul negru
Motto: „There are two means of refuge from the misery of life – music and cats.”
În acea dimineață, prima de după ziua reîntoarcerii la Oslo, Charlotte auzea niște bătăi ciudate în ușă, însoțite de ceva ce i se păruse a fi un strigăt neomenesc. Când a deschis, curioasă, ușa, înăuntru a dat navală un pisoi negru, foarte mic. Afară, rămăsese un motan mare și roșcat, care-l urmărea, maltratându-l se vede treaba pe cel mic. Vizitatorul s-a arătat foarte prietenos, culcându-se la scurt timp pe un taburet, ostenit pesemne de toată acea alergătură. Când Ragnar s-a trezit, având vederea încă încețoșată, nu a observat acea mogâldeață de pe taburetul din bucătărie. Abia după ce a ieșit de la baie a remarcat mica vietate. „Ce e asta?„, a întrebat-o acesta pe Charlotte, aruncând un deget acuzator către pisoi. „Am deschis ușa și a intrat în casă. Pot să-l păstrez?” a replicat aceasta, pe un ton nevinovat. Ragnar a ezitat o clipă, apoi a răspuns: „Bine, dar dacă va veni cineva să-l caute, trebuie să-l dai înapoi.” Cumva, a avut senzația că soția sa nu a mai auzit nimic de după acel „bine„. Bucuroasă, Charlotte s-a dus la pisoi, luându-l în brațe și vorbind cu acesta.
Bineînțeles, nimeni nu a venit să întrebe de pisoi; sau, cel puțin, așa i-a spus Charlotte. Prin urmare, îl vor adopta și-l vor numi Oddvar, datorită spiritului său bătăios. În timp, Ragnar va ajunge să se atașeze de acel motan, poate mai mult chiar decât soția sa.
În acea toamnă și în iarna care-i va urma, pisoiul va sta în casă; cei doi luând hotărârea că mediul de afară este unul mult prea periculos pentru un pisoiaș fragil precum Oddvar. Odată cu venirea primăverii însă, văzându-l cum stă și privește trist pe fereastră, îl vor lăsa afară. Mai întâi însoțit, apoi singur. Atunci când se va instala vara, Oddvar era deja un mic vagabond – pleca dimineața și se întorcea acasă seara, mieunând la ușă pentru a-și anunța sosirea. Uneori dormea în casă, alteori mânca repede și se cerea înapoi afară, întorcându-se la treburile lui pisicești. Motanul roșcat, cel care-l determinase să ceară adăpost în casă în acea zi de septembrie, devenise rivalul său în lupta pentru favorurile pisicilor din zonă. Deseori se încăierau, iar Oddvar venea acasă julit și zgâriat – semne ale faptului că era un războinic.
Pe la mijlocul verii, mai precis în noaptea de 24/25 iulie a anului 2004, Oddvar s-a cerut afară, ca de obicei. Numai că, de această dată, nu s-a mai întors acasă. L-au strigat, iar Charlotte l-a căutat, a întrebat vecinii, dar nimeni nu-l văzuse. Apoi, după aproape o săptămână, o femeie i-a spus că a văzut, cu vreo șase-șapte zile în urmă, un motan negru mort, sub un copac, nu departe de casa în care locuiau. Totuși, atâta vreme cât nu avea o confirmare clară, Ragnar va continua să spere că Oddvar se va întoarce, într-o bună zi. Așa că, în fiecare dimineață, se va duce în fundul curții, acolo pe unde-și făcea veacul motanul, și-l va striga. Va face asta până în ziua în care se vor muta din acea casă. Nu era atât speranța reîntoarcerii motanului, cea care-l va determina să facă asta, cât întrebarea legată de modul în care murise acesta. Ipoteza cea mai probabilă era aceea că Oddvar fusese lovit de o mașină și ajunsese, într-un fel sau altul, pe acel trotuar, sub copac. În dimineața de după dispariția acestuia, Ragnar trecuse pe trotuarul de vizavi, chiar prin dreptul acelui pom, lucru care-l făcuse să se întrebe ulterior dacă nu cumva Oddvar se găsea atunci acolo, mort sau în agonie, iar el nu-l văzuse. Poate se zbătea în ghearele morții, întrebându-se unde este el sau Charlotte. Era poate o copilărie, dar a iubit foarte mult acel motan negru.
Așa s-a sfârșit scurta perioadă petrecută de Oddvar în viața lor. A plecat în acea noapte caldă de iulie și nu a mai revenit vreodată. La doar câteva săptămâni după dispariția sa, nu departe de acel copac, cei doi au putut observa leșul motanului roșcat – rivalul lui Oddvar; lovit și acesta probabil de un autovehicul. Îl chemase pesemne Oddvar, să-și continue lupta în lumea umbrelor.
*
Capitolul XXX
*** Crâmpeie de viață
Motto: „Learn from yesterday, live for today, hope for tomorrow. The important thing is not to stop questioning.”
Înainte ca pisoiul negru să-și încheie aventura în această lume, și la scurt timp după sosirea acestuia în viețile lor, au mai avut loc și alte întâmplări. Astfel, în luna octombrie a anului 2003, Ragnar începea cursurile în cadrul Facultății de Științe Sociale, Departamentul de Științe Politice, la frecvență redusă; a treia facultate pe care își dorise s-o urmeze. Era cea de-a treia facultate și, după cum timpul o va dovedi, ultima pe care o va absolvi. O altă cărămidă așezată la baza construcției ce reprezenta un demers, aproape subconștient, de a-i demonstra tatălui său cât de mult s-a înșelat în privința sa.
Tot în acea toamnă, sătul să tot aștepte o promovare care nu mai venea la firma de construcții la care era angajat, tânărul va lua decizia să plece la o altă companie, aflată în cartierul Ulven. Oportunitatea îi va ieși în cale atunci când un fost coleg și amic de la firma din St. Hanshaugen, pe nume Mikkel Andreassen, plecat pe la începutul verii la o altă companie, îl va anunța despre existența unui post liber în cadrul compartimentului tehnic – pe o poziție superioară celei ocupată până atunci de Ragnar. Prin urmare, acesta a înaintat o cerere către compania respectivă, una care se ocupa cu activități asemănătoare celei la care era angajat: inginerie civilă, lucrări de construcții, lucrări edilitare, consultanță în construcții și construcții de căi de comunicații. Ceea ce nu știa atunci era că directorul tehnic al companiei din Ulven fusese coleg de facultate cu tatăl său; lucru care va contribui într-o mare măsură la aprobarea foarte rapidă a cererii sale.
Luna octombrie va fi ultima la firma din St. Hanshaugen. Începând cu data de întâi noiembrie 2003, va începe activitatea la compania din Ulven. Din nefericire, nu va fi repartizat în cadrul aceleiași divizii cu fostul său coleg Mikkel Andreassen. Totuși, noua sa funcție va reprezenta o promovare, care venea ca o îndeplinire târzie a unei mai vechi dorințe de-a sa. Pentru că Ragnar era un om mândru, iar noua sa poziție îi așeza în sfârșit eticheta socială pe care considera că o merita.
În luna următoare dispariției lui Oddvar, august 2004, tatăl său era internat în spital, cu diagnosticul apendicită. O operație aparent banală, dar totuși una riscantă, având în vedere faptul că Johan era în vârstă de 48 de ani.
În lunile care au urmat după moartea lui Kjerstin, mama sa l-a înștiințat despre faptul că Johan se simțea vinovat, pentru că nu a venit la înmormântare. Atunci când a avut loc aceasta, Anna l-a întrebat dacă nu vine, iar acesta a tăcut. Iar când Anna a insistat, s-a ridicat și a plecat, întorcându-se aproape de miezul nopții, mort de beat. Ulterior, Anna îl va surprinde plângând. Era probabil un semn al faptului că Johan regreta absența de la înmormântarea lui Kjerstin.
În vara acelui an, Anna va veni cu ideea unei împăcări, socotind pesemne că cei aproape trei ani în care soțul și fiul ei nu-și vorbiseră erau suficienți. Iar operația lui Johan i se părea cel mai potrivit moment. Credea probabil că, fiind suferind și vulnerabil, acesta putea trece mai ușor peste această clipă delicată. Astfel, Anna a propus ca Ragnar și Charlotte să vină la spital, să-l vadă pe Johan. Deși reticenți la început, cei doi vor accepta planul de reconciliere al Annei. Aceasta îi asigurase de reușita planului, interpretând de-a lungul timpului semnalele primite de la soțul său.
Era o după-amiază călduroasă a lunii august, ziua în care cei doi se vor îndrepta către spitalul universitar Aker. La poarta acestuia, conform planului dinainte stabilit, se vor întâlni cu Anna, nedorind să meargă neînsoțiți în acea vizită. În timp ce se apropiau de clădirea spitalului, Anna îl va observa pe Johan privindu-i, aflat în acel moment în balconul salonului său. Astfel, vizita nu mai va mai constitui o surpriză completă pentru acesta, oferindu-i câteva minute de gândire. Momentul propriu-zis va fi unul ciudat, Ragnar și Charlotte nefiind în largul lor, față în față cu cel care le făcuse destul de mult rău. Discuția va fi una de complezență, fără sentimente, gravitând în jurul operației suferite de Johan. Însă primul pas, cel mai important, fusese făcut.
Aceasta va fi prima oară când tânărul își va încălca o promisiune – Ragnar jurase că nu va mai vorbi în veci cu tatăl său. Însă considera că motivele acestei încălcări erau mai presus de un jurământ lăuntric, făcut la vreme de mânie.
*
Capitolul XXXI
*** Neliniști
Motto: „Why, then, should we ever sink overwhelmed with distress, when life is so soon over, and death is an entrance to happiness – to glory?”
După împăcarea cu Johan, Ragnar va efectua o serie de analize de rutină. Însă rezultatul acestora va fi unul suspicios. Sângele sau avea un număr neobișnuit de mare de limfocite, leucocite și monocite. Prin urmare, va fi supus unor analize amănunțite. Va lua, mai întâi, drumul spitalului universitar Aker, pentru a fi testat pentru virusurile Epstein-Barr și HTLV 1 și 2. Rezultatele vor fi, din fericire, negative. Următorul drum îl va face la un centru privat de analize medicale, unde fusese trimis de medicul său de familie pentru a fi investigat pentru HIV și toxoplasmoză.
În ziua în care urma să ridice rezultatul analizelor, ca majoritatea oamenilor slabi, se va opri la o biserică, aflată în drumul său. Cu sufletul greu, va urca treptele, iar când va ajunge în dreptul ușii va constata, cu uimire, teamă și confuzie că aceasta nu se deschide. „O biserică închisă la această oră?! Așa ceva nu este posibil!” – au fost gândurile care-i trecură prin minte. „Dumnezeu nu-mi permite să intru„, a fost un alt gând, înnăbușit însă înlăuntrul său. Va împinge de câteva ori acea ușă, până când va realiza că se deschidea prin tragere. Zăpăcit, va intra și se va reculege preț de câteva minute înăuntru. O rugă adresată lui Dumnezeu, acel Dumnezeu pe care-l renegase deseori, se va naște în gândurile sale; o rugă de a cruța viața sa și mai ales pe cea a iubitei sale Charlotte. Rezultatul va fi însă negativ, la ambele teste. Nu va ști vreodată dacă era mâna hazardului sau a divinității.
După aceste analize va reveni la medicul de familie, care-l va trimite să facă o nouă serie de investigații; de această dată, pentru tuberculoză și leucemie. Va efectua aceste analize la spitalul universitar Ullevål. Acolo va fi supus mai întâi unui test IDR și i se va face o radiografie pulmonară, care vor infirma ipoteza tuberculozei. Va urma o puncție medulară, pentru depistarea unei posibile leucemii.
După primirea rezultatului puncției medulare, care era și acesta negativ, va reveni la medicul de familie. Aceasta va decide să refacă analizele inițiale. Însă acestea vor avea aproape aceleași valori ca și precedentele. Medicul va ridica atunci din umeri, incapabil de a găsi vreo soluție. Vor mai trece ani buni, până când un medic specialist, la care va face o vizită provocată de o altă afecțiune, va realiza despre ce boală era vorba.
La sfârșitul lunii octombrie a anului 2004, într-o seară ce părea a fi una absolut normală, a avut loc un eveniment care putea deveni unul tragic. În jurul orelor 20, Ragnar s-a ridicat brusc din pat ducându-se la baie, care se găsea chiar lângă dormitor. Acolo, s-a oprit pe neașteptate, simțindu-se ciudat. Tot ceea ce își mai amintește este că se uita în oglindă, iar de acolo, pentru o clipă i s-a părut că-l privește băiatul cu ochii negri. Apoi, când s-a trezit, era întins pe jos, în holul din fața intrării în baie, iar Charlotte îl pălmuia de zor, strigându-l disperată pe nume. A încercat să se ridice, dar picioarele i s-au înmuiat, iar o durere de cap teribilă îi provoca amețeli. Se părea că leșinase, iar în cădere lovise cu capul mânerul ușii băii, deschizând-o și ajungând pe hol. Lovitura îi spărsese capul, iar trauma suferită îi cauza aceste probleme locomotorii.
Va ajunge la spital în acea seară, fiind internat peste noapte pentru investigații amănunțite. Acolo, va fi supus unei electrocardiograme și unei tomografii cerebrale, precum și unor analize sanguine. Nimic anormal nu va fi descoperit – până și hemoleucograma era una normală. Totuși, durerea de cap și senzația de vertij îl vor însoți în următoarele zile, mai ales atunci când urca scări.
După ce își petrecuse o parte din lunile august, septembrie și octombrie umblând prin spitale, două evenimente neprevăzute vor mai îndulci sfârșitul acelui an.
*
Capitolul XXXII
*** Acasă
Motto: „He is the happiest, be he king or peasant, who finds peace in his home”
În a doua jumătate a lunii noiembrie, proprietara casei în care se găsea cabinetul stomatologic unde lucra Charlotte, cunoscând povestea tragică a motanului Oddvar, îi va propune acesteia adoptarea unuia dintre pisoii ei. Aceasta îi va comunica propunerea lui Ragnar, iar acesta din urmă va aproba acțiunea. Îl vor boteza Tyr și va deveni insula lor de acalmie într-o lume agitată.
La doar câteva luni după împăcarea cu tatăl său, părinții lui Ragnar se vor auto-invita într-o vizită la casa din cartierul Sagene, unde cei doi tineri locuiau cu chirie. Era prima vizită a lui Johan acolo – Anna mai fusese de câteva ori; mai ales, pentru a avea grijă de motanul Oddvar, atunci când erau plecați în concediu. Motivul vizitei le fusese deja dezvăluit de Anna: Johan hotărâse, împreună cu soția sa, să vândă apartamentul din Nordraaks Gate. Totodată, Ragnar urma să primească o parte din suma rezultată în urma acestei tranzacții. Vestea sosea într-un moment în care răbdarea Charlottei ajunsese la limită; aceasta se săturase să locuiască cu chirie, dorindu-și propria ei casă.
În luna martie a anului 2005, apartamentul era vândut pentru o sumă considerabilă. Mai puțin de o treime din aceasta îi va reveni lui Ragnar. Cu acești bani și cu cei pe care-i aveau strânși, la începutul lunii aprilie Ragnar și Charlotte vor cumpăra un mic apartament cu două camere în cartierul Grünerløkka. Asta, după ce petrecuseră o lună de zile pe drumuri, căutând și vizitând diverse case; în general, locuințe aflate în suburbiile capitalei. În cele din urmă, suma avută la dispoziție fiind insuficientă pentru achiziționarea unei locuințe la curte care să îndeplinească niște criterii minime de decență, vor opta pentru acel apartament. Spațiul nu era unul foarte mare, dar apartamentul era situat într-o zonă civilizată, iar motivul principal pentru care îl aleseseră era faptul că avea două camere – nu-și doriseră să se înghesuie într-o garsonieră.
Cu finanțele aproape secătuite după această acțiune, cei doi se vor ocupa personal de renovarea apartamentului, în lunile aprilie și mai. Starea în care se afla acesta la momentul cumpărării, nu era una foarte grozavă, necesitând unele îmbunătățiri. După încheierea renovării, se vor muta în noua lor casă, la data de 15 mai a anului 2005.
După o lungă călătorie, plină de tot felul de obstacole, cei doi se linișteau în cele din urmă, găsindu-și pacea interioară și ajungând „acasă„. Sau, cel puțin, așa au sperat.
Primele luni au fost unele fericite, cei doi bucurându-se de viața în doi, aproape la fel ca în primul an împreună. Lipsiți de stresul chiriei, de vizitele neplăcute ale proprietarilor, cei doi simțeau că trăiesc viața la adevăratul ei potențial.
Însă în lunile care vor urma, relația lui Ragnar cu Charlotte va începe să se schimbe. Dacă, până atunci, semnele acestei schimbări fuseseră aproape imperceptibile, în apartamentul din Grünerløkka viața cuplului va deveni una tensionată. Mai întâi, trebuie spus că după împăcarea cu Johan cei doi tineri fuseseră invitați să vină într-o vizită, în apartamentul din Nordraaks Gate. Charlotte însă refuzase aproape violent, spunând că nu va mai călca în acea casă, niciodată. Ragnar i-a respectat atunci dorința și a refuzat invitația, sub un pretext oarecare. Acum, după mutarea în apartamentul din Grünerløkka, Charlotte va refuza să-i viziteze pe părinții lui Ragnar în noua lor casă, un apartament cu patru camere din cartierul Grønland, considerându-i vinovați pentru anii de exil. Gestul acestora, reparatoriu, de a vinde apartamentul Nordraaks Gate și de a le oferi o sumă de bani, i se părea tardiv Charlottei.
Cu toate acestea, Ragnar va insista asupra acestui aspect și o va lua cu el în prima sa vizită în apartamentul din Grønland. Aceasta, la fel ca și următoarele, va fi una ciudată, Charlotte fiind mereu nemulțumită și făcând tot felul de comentarii nepotrivite și răutăcioase. Acest lucru va duce, deloc neașteptat, la rărirea acestui gen de evenimente. Mai ales că, după fiecare dintre aceste vizite, cei doi o sfârșeau certându-se acasă.
Totuși, cu excepția acestor momente, provocate întotdeauna de aversiunea Charlottei față de părinții lui Ragnar, relația celor doi era una destul de bună.
*
Capitolul XXXIII
*** Discordia
Motto: „Ninguna persona merece tus lágrimas, y quien se las merezca no te hará llorar.”
Din luna februarie a anului 2003, la trei luni după nașterea lui Kjerstin, Charlotte începuse să ia anticoncepționale. După moartea fiicei lor, cei doi nu vor mai discuta vreodată despre posibilitatea conceperii unui alt copil. Ragnar luase decizia să lase aceasta pe umerii lui Charlotte: tot ceea ce trebuia să facă era să se oprească din luatul anticoncepționalelor. În mod evident, acest lucru nu s-a întâmplat.
O conversație care trebuia să aibă loc, n-a avut loc niciodată. Puteau să folosească drept motiv amintirile dureroase, dar adevărul este că nu a existat vreo scuză. A fost pur și simplu ceva ce n-au făcut. Poate ca un semn al înstrăinării lente dintre ei.
Către sfârșitul anului 2005, Ragnar s-a deplasat pentru verificarea unor acte, la un șantier al firmei la care lucra. Înainte să plece de acolo, se va opri, împreună cu șeful de șantier, în apropierea construcției, pentru a discuta anumite chestiuni. În timp ce vorbeau, o platformă metalică s-a prăbușit peste Ragnar. Șeful de șantier a scăpat neatins. În mod miraculos, Ragnar a fost încadrat perfect de părțile componente ale platformei, scăpând doar cu câteva vânătăi și julituri. Va fi dus totuși la spital pentru câteva investigații, printre care și o tomografie; însă acestea nu vor dezvălui nimic anormal. Întâmplarea îl va zdruncina puțin. Putea să moară atunci; mai bine spus, ar fi trebuit să moară atunci, însă divinitatea sau hazardul hotărâseră să-i mai acorde o șansă.
În afara acestui moment, anul 2005 va fi unul neutru, fără întâmplări deosebite, viața lui Ragnar intrând într-o rutină amorfă. Singurele momente care ieșeau din tipar, erau certurile cu Charlotte. Însă parcă și acestea căpătaseră o rutină proprie. În timpul uneia dintre certuri, exasperat de scandalurile fără sfârșit, Ragnar i-a spus soției sale să-și facă bagajele și să plece la Strømmen, la mama ei. Însă văzând-o cum începe să-și scoată hainele din șifonier, cu o înfățișare îndurerată, acesta a dat înapoi, cerându-și iertare și căutând împăcarea. O va mai trimite o singură dată la Strømmen, în anul 2006, însă lucrurile vor decurge exact ca și prima oară.
În vara anului 2006, Ragnar va obține licența în Științe Politice, ultima facultate pe care o va urma. Colecționarea diplomelor lua astfel sfârșit; cel puțin, pentru o perioadă.
În afară de susținerea licenței, anul 2006, la fel ca și anul precedent, nu va fi unul care să conțină evenimente notabile. Pentru Charlotte și Ragnar, timpul părea să se scurgă într-un ritm încetinit, către o direcție necunoscută.
Nu se schimbase mare lucru, față de anii precedenți; Charlotte continua să se împotrivească vizitării părinților soțului ei, iar certurile în această privință păreau să nu se mai sfârșească. Singura concesie făcută de Ragnar, fusese aceea că nu mai mergeau atât de des în vizită la părinții săi. Însă nu era atât o favoare făcută lui Charlotte, cât era aversiunea față momentele neplăcute în care trebuia s-o convingă să meargă cu el. Nu putea să se ducă singur, iar când aceștia îl vor fi întrebat despre soția sa, să le spună: „Charlotte vă urăște. Nu a vrut să vină.” Și așa era destul de jenat, atunci când trebuia să îndulcească remarcile acide ale lui Charlotte la adresa mamei sau sorei sale, în timpul rarelor, de acum, vizite în apartamentul din Grønland. Întotdeauna trebuia să găsească o explicație pentru ce a vrut „de fapt” să spună Charlotte. Ceva neadevărat, desigur, dar era singura modalitate de a menține aparența unei relații civilizate între soția și respectiv, mama și sora sa. Îi va rămâne în memorie, probabil pentru foarte multă vreme, privirea Charlottei, în timp ce el încerca să-i găsească scuze. Era un amestec ciudat între răutate, amuzament și iritare.
Astfel, în relația dintre cei doi, norii negri se acumulau. Ceea ce fusese inițial o ploaie rece și rapidă de primăvară, începuse să se transforme într-o vijelie năprasnică persistentă. În micuțul lor apartament din cartierul Grünerløkka, atmosfera începuse să devină viciată. De multe ori, venind de la serviciu, Ragnar simțea că nu-și dorește să se ducă acasă, ci să plece pur și simplu încotro vedea cu ochii.
*
Capitolul XXXIV
*** Despărțirea
Motto: „There is a time for departure even when there’s no certain place to go.”
Anul 2007 a început cu o veste bună încă din prima zi: Ragnar obținea o promovare mult-așteptată, ajungând la doar un pas de funcția de șef de departament. Pe lângă satisfacția morală, noua poziție venea și cu o mărire substanțială a veniturilor. Însă dacă pe plan profesional lucrurile stăteau cum nu se poate mai bine, viața familială intrase într-o perioadă tulbure. Încă din prima lună a acelui an, certurile dintre Ragnar și Charlotte căpătaseră o frecvență îngrijorătoare. Se certau aproape din orice. Chiar și din cauza unor cuvinte rostite cu o anumită intonație, care i se părea zeflemitoare celuilalt. Pentru a îngreuna și mai mult situația, Charlotte era o fire introvertită care nu iniția niciodată o împăcare, chiar dacă ea era cea care greșise. Aștepta mereu ca Ragnar să realizeze primul pas. Și în mod invariabil, el făcea acel prim pas necesar pentru împăcare.
Anul acela părea să fie diferit de ceilalți ani. O angoasă stranie îl chinuia pe Ragnar, încă din primele luni ale acestuia. Poate că era din cauza faptului că, în acel an, urma să împlinească posomorâta vârstă de 30 de ani. Sau poate că răbdarea sa ajunsese la fundul paharului și obosise să-și tot ceară iertare, chiar atunci când nu era vina lui. Nimeni nu poate spune cu certitudine ce anume se schimbase față de anii precedenți.
Iarna din acel an ajunsese la capătul puterilor. Primele semne ale primăverii se arătaseră deja. Era într-o zi de sâmbătă, 17 martie 2007, cea mai călduroasă zi de până atunci a acelui an. În acea seară s-au certat, pentru a nu știu câta oară. După o scurtă perioadă de tăcere, ca după fiecare ceartă, Ragnar a vorbit primul; însă, de data aceasta, nu pentru a aplana conflictul. A spus, în schimb, că s-a săturat să trăiască într-un veșnic scandal și că dorește să divorțeze. Totodată, și-a exprimat intenția de a pleca din apartament, începând chiar din acea seară. Charlotte a tăcut, la fel cum făcuse de nenumărate alte dăți. Ragnar nu a mai realizat, ca de obicei, pasul spre împăcare și a început să-și facă bagajul. Iar Charlotte a continuat să tacă. Se încruntase, era aproape vânată la față, dar tăcea. Cât și-a dorit Ragnar în acele clipe ca ea să vorbească! A plecat în acea seară, la un hotel.
În ziua de marți, 20 martie, Ragnar va contacta un avocat, inițiind procedura de divorț. O va anunța telefonic pe Charlotte despre această acțiune. Răspunsul acesteia va fi cel din ultima vreme: tăcerea. Abia când Ragnar a întrebat-o dacă a auzit ce a spus, i-a răspuns: „da, am auzit„, închizându-i telefonul.
După o săptămână, se întâlneau în același apartament, pentru a stabili termenii divorțului. Îi va lăsa ei casa și urma să-i plătească pensie alimentară, până când aceasta se va recăsători. Deși la început s-a opus în mod vehement, nedorind nici apartamentul, nici pensia alimentară, la insistența lui Ragnar, Charlotte a acceptat condițiile de divorț. Singurul lucru pe care acesta îl cerea, în afara obiectelor sale personale, era motanul Tyr. Inițial, Charlotte nu a vrut să renunțe la motan, dar în cele din urmă a cedat rugăminților lui Ragnar.
Din data de 1 aprilie, Ragnar se va muta cu chirie într-o garsonieră, tot în cartierul Grünerløkka, la aproximativ un kilometru de fosta lor locuință. Cu toate că își dorise aproape la fel de mult precum Charlotte o casă a sa, dintr-un motiv anume renunțase destul de ușor la apartamentul acela micuț. Poate că era un fel de compensație pentru soția sa – aceasta suferise enorm în cei trei ani și jumătate petrecuți cu chirie prin diverse locuri. Știa cât de mult își dorise Charlotte să aibă o casă a ei, iar adevărul era că nu o ura. Considera doar că li se întâmplaseră prea multe lucruri rele, iar spiritul lui Charlotte fusese doborât de acestea. Poate că nici nu încercase suficient de mult să o scoată din starea de dezolare în care se găsea. Oricum, se simțea vinovat pentru multe lucruri.
Într-un mod neașteptat oarecum, pentru cuplurile care divorțează, vor rămâne în relații amiabile. Nu puteau să devină niște străini care se urăsc; nu după ce îngropaseră un înger împreună. Pensia alimentară va deveni un pretext pentru ca Ragnar să o sune o dată pe lună, pentru a o întreba dacă a primit banii. Și va continua să facă acest lucru până în ziua de astăzi.
*
Capitolul XXXV
*** Singur
Motto: „Le véritable amour est éternel, infini, toujours semblable à lui-même; il est égal et pur, sans démonstrations violentes; il se voit en cheveux blancs, toujours jeune de cœur.”
Divorțul cuplului va fi pronunțat rapid, având în vedere acordul dintre cei doi în privința partajului. Astfel, începea o nouă perioadă în viața lui Ragnar; una în care va încerca din răsputeri să se desprindă de trecut. Amintirea lui Charlotte și a anilor petrecuți împreună nu-l va lăsa de multe ori să doarmă. Nu reușea deloc să treacă peste unda de regret care-i măcina conștiința. Simțea că are nevoie de o perioadă de liniște completă, pentru a se putea reculege. În mod cert, Oslo nu era orașul care să-i ofere acest lucru. Pentru asta, va plănui o vacanță de două săptămâni cu cortul, singur, în mijlocul pădurii din Hovjordet, pe care o cunoștea prea bine.
Își va anunța familia că pleacă la munte, într-o zonă unde nu există semnal la telefonul mobil, așa că nu va putea fi contactat în cele două săptămâni care vor urma. Ceea ce era oarecum adevărat, doar că telefonul său rămânea acasă, închis. Nimeni nu va ști despre asta sau despre faptul că era doar la câțiva kilometri de casa bunicilor săi.
Va alege drept loc de campare o zonă dominată de conifere, aflată în mijlocul pădurii întunecate de la marginea Hovjordetului. O zonă puțin umblată de oamenii din localitate, deoarece la est, nord și sud, pe direcțiile dinspre Hovjordet, era separată de restul pădurii de o vale în formă de semicerc, cu maluri adânci și abrupte, pe la baza căreia trecea un pârâu agitat. În plus, pentru a ajunge în zona coniferelor, trebuia ocolit timp de aproape o jumătate de zi. Iar în partea vestică, următorul sat era destul de departe și locuitorii acestuia nu se aventurau până aici.
Însă Ragnar avea tot timpul din lume. După o călătorie anevoioasă și obositoare, va ajunge în sfârșit în pădurea de conifere. Locul era pur și simplu magic, dominat de un miros puternic de brad. Își va așeza cortul însă în zona molizilor, deoarece crengile lăsate ale acestora alcătuiau un fel de protecție față de eventualele animale nedorite. Din fericire, în acea pădure nu trăiau urși sau lupi; singurii musafiri nepoftiți periculoși erau mistreții. Dar aceștia din urmă preferau sectorul împădurit cu fag și stejar.
În primele zile va merge aproape zilnic către valea în care era găzduit pârâul rece. Mai precis, într-o porțiune unde acesta forma o bulboană adâncă. Stătea acolo și privea ore în șir vârtejul amețitor, aproape lipsit de orice gânduri. Apa rece parcă îl chema, să-l învăluie într-un giulgiu străveziu și să-l ajute să uite toate necazurile. Se va desprinde însă de aceste impulsuri nefaste și își va continua aventura în pădure. Două săptămâni mai târziu, aceasta va lua sfârșit, odată cu terminarea hârtiei de toaletă. Se va întoarce în acea zi la Oslo, fără să treacă pe la bunicii săi, deși se afla atât de aproape de casa acestora.
Însă această călătorie se va dovedi una inutilă, neîndeplinindu-și scopul propus: acela de o lăsa în urmă pe Charlotte. Pentru o lungă perioadă de acum încolo somnul îi va fi chinuit, și de multe ori îi va trece prin cap ideea unei împăcări. Nu dorea însă să fie el cel care să aibă această inițiativă și va aștepta un semn de la Charlotte; unul care nu va veni. Fosta sa soție, o sintagmă care îi suna atât de ciudat, va rămâne aceeași persoană introvertită, timidă chiar, care aștepta întotdeauna ca alții să întreprindă primul pas. O singură dată în viață, după cum aflase, Charlotte avusese ea inițiativa – în acea seară a petrecerii de după absolvirea colegiului, atunci când îl invitase pe Ragnar la o plimbare și-i spusese că-l place. În rest, pe perioada divorțului și după, aceasta va păstra o tăcere aproape enervantă; de parcă sufletul i se împietrise. O noțiune care nu era foarte departe de adevăr, așa cum timpul va dezvălui. Faptul că nu reușise să facă acea relație să funcționeze va rămâne cel mai mare eșec al vieții lui Ragnar, și încă unul extrem de dureros.
*
Capitolul XXXVI
*** Înapoi la Hovjordet
Motto: „In solitude we give passionate attention to our lives, to our memories, to the details around us.”
La două săptămâni de la revenirea din excursia în pădure, Ragnar își va lua o lună de concediu, pe care o va petrece la bunicii săi, la Hovjordet. Se afla încă într-o perioadă tulbure, din punct de vedere sufletesc. După atâția ani împreună cu Charlotte, această separare definitivă avea nevoie de un interval de tranziție, de adaptare.
În unele zile nu va face nimic altceva decât să stea pur și simplu în livada din spatele casei bunicilor și să privească cerul. Iar în altele, va cutreiera ulițele copilăriei sale, rememorând momente uitate de mult. De vreo două ori, va bântui malurile și lunca râului năvalnic de la marginea satului. Locuri unde trăise clipe magice, pierdute pentru eternitate în adâncurile obscurității.
Cu toate că a stat la Hovjordet timp de 30 de zile, nu s-a întâlnit nici măcar o singură dată cu roșcata Lene. Asta deși părinții acesteia locuiau chiar lângă bunicii săi, fiind despărțiți doar de un gard. Lene se căsătorise în anul 2005, iar acum locuia cu soțul său, la Drammen. După cum avea să afle de la bunica sa, Lene era însărcinată, urmând să nască spre sfârșitul acelui an. Și sora mai mică a acesteia, Pernille, se căsătorise tot în anul 2005 și plecase din casa părintească, locuind tot în orașul Drammen. Iar în anul 2006, verișoara sa Grete se căsătorise cu bunul lui prieten din copilărie, Brynjar Viken. Aceștia din urmă rămăseseră în Hovjordet, Brynjar făcând parte din poliția locală. Se va întâlni cu cei doi, însă destul de rar pe perioada sejurului său. Poate că așa era mai bine – nu avea nevoie de alte amintiri răscolitoare.
Vacanța sa nu va fi însă chiar atât de aducătoare de liniște, precum spera. Peste tot pe unde privea erau prezente imagini mohorâte ale copilăriei pierdute: bătrânul cireș, la umbra căruia își avea casa acel câine negru, nu mai era – se uscase și fusese tăiat. Până și casa acelui uriaș blând era în paragină, deoarece Rex murise în urmă cu doi ani și nimeni nu se mai îngrijise de aceasta. Cât au plâns și el și Geir în acea zi, cea în care Rex a închis ochii săi lipsiți de vedere pentru ultima oară… Chiar și nucul falnic din fundul livezii, în care se urca și își imagina că zboară, avusese aceeași soartă cu cireșul. Peste drum, bunicii lui Magnus Viken se stinseseră, pe rând. Cathrine Viken, bunica lui Magnus, îl plăcuse mereu, considerându-l cel mai potrivit tovarăș de joacă pentru nepotul ei. Aceasta murise chiar la începutul verii acelui an. Parcă nu demult îl oprise la poartă și stătuse de vorbă cu el, ca întotdeauna. În locul unde ulița părea că se încovoaie, luând-o spre nord, cei doi bătrâni care locuiau în casa aflată chiar la cotitură, verii bunicului său Geir, și din a căror livadă obișnuia să fure nuci în primii ani de școală, nu mai erau nici ei. Moartea, ruina și dezolarea năpădiseră locurile care-i erau atât de dragi.
Totuși, această lună de vacanță nu a fost complet inutilă – pe la mijlocul acesteia, o idee îi zămisli în minte. Compania la care era angajat avea o filială și în Drammen, la doar o jumătate de oră de mers cu trenul din gara din Mjøndalen. Va începe să dea telefoane, interesându-se despre posibilitatea unui transfer. Va afla că acesta este posibil, dar cu deosebirea că postul pe care ar fi urmat să îl ocupe era unul inferior actualei lui funcții. Pe data de 15 august vacanța lua sfârșit, iar Ragnar revenea la Oslo cu un plan bine stabilit. Va demara procedurile pentru obținerea transferului la filiala din Drammen. Începând cu data de 1 septembrie 2007, acest transfer devenea efectiv, iar ziua de 3 septembrie era prima la noul său loc de muncă. Unii vor fi spus că s-a dus s-o caute pe Lene, dar adevărul este că își dorea să fie mai aproape de locurile copilăriei sale și de bunicii săi. Poate și să fie mai departe de Charlotte, deși această din urmă afirmație nu a fost niciodată dovedită.
*
Capitolul XXXVII
*** Drammen
Motto: „Viața poate fi înțeleasă numai privind înapoi; însă trebuie trăită privind înainte…”
Ultimele zile din luna august au fost deosebit de agitate pentru Ragnar. Mutarea la Drammen însemna nu numai transportarea tuturor obiectelor sale personale, ci în primul rând găsirea unei locuințe potrivite. Ar fi putut desigur să locuiască la bunicii săi, dar nu voia să facă naveta. Prin urmare, se va hotărî să închirieze o garsonieră, în apropierea podului Ypsilon. Iar începând cu prima zi a lunii septembrie se va muta acolo. Cel mai nemulțumit de aceste evenimente va fi motanul său, Tyr. După luna în care Ragnar fusese plecat în concediu la Hovjordet, timp în care Tyr fusese singur, vizitat doar de Anna la două-trei zile, venea și această mutare, lucru care îl va stresa în mod deosebit pe motan. Însă acesta își va reveni, după câteva zile în care va susține o serie de „concerte” nocturne.
Primele săptămâni petrecute la noul său loc de muncă vor fi unele ușor neplăcute. Noii săi colegi îl priveau cu suspiciune, neînțelegând motivul pentru care cineva din capitală și-ar dori transferul la o filială din provincie. Cel mai curios era șeful de departament, care îl bănuia că ar fi un spion al conducerii centrale, trimis să-i supravegheze activitatea. Nici directorul general nu-l privea cu ochi buni, probabil din aceleași motive ca ale subalternilor săi. Relațiile cu personalul din cadrul filialei vor rămâne unele destul de reci, pe întreaga perioadă în care va lucra la Drammen. Doar cu tânăra sa colegă de birou, o roșcată volubilă pe nume Elise, se va înțelege mai bine, mai ales după trecerea în noul an, dar această poveste va fi spusă la timpul ei.
În copilărie și adolescență, apoi mai rar la maturitate, Ragnar mai fusese la Drammen, însă mereu pe fugă, cu diverse treburi, vizitând ruinele cetății medievale sau pentru vizionarea unei partide de fotbal a echipei locale; niciodată nu rămăsese în oraș mai mult de câteva ore. Acum însă, locuind acolo, descoperea farmecul unui oraș de provincie, cochet și curat, lipsit de agitația particulară capitalei. Aerul era mai proaspăt, casele erau mai îngrijite, iar oamenii aveau chipurile mai luminoase. Nu exista acea încrâncenare și nici acea răutate permanent întâlnite pe fețele majorității locuitorilor din Oslo. Singurul lucru care-i lipsea oarecum erau parcurile impresionante din capitală, aici acestea fiind de dimensiuni mult mai reduse. Însă farmecul arhitecturii demodate a orășelului compensa această pierdere.
După aproximativ o lună de la mutarea la Drammen, pe la mijlocul zilei, Ragnar primea un telefon de la mama fostei sale soții, Charlotte. Aceasta îi comunica faptul că Charlotte avusese o depresie puternică și era acum internată într-un salon al spitalului psihiatric Gaustad. „M-am gândit că ai vrea să știi,” acestea au fost cuvintele mamei acesteia. Cuvinte care îl vor bântui câteva săptămâni la rând; „de ce naiba aș vrea să știu?„, fiind întrebarea pe care și-o va pune cel mai des. Însă atunci, prima sa reacție a fost aceea de a-și lua o zi de concediu, pentru a merge la Oslo s-o viziteze pe Charlotte. Cu toate acestea, înainte ca programul de lucru să ia sfârșit, reușise să treacă peste acel impuls emoțional, luând decizia de a nu merge să o vadă. O va suna în schimb pe mama acesteia, la fiecare două zile, întrebând-o despre starea lui Charlotte. Înainte să treacă o săptămână, aceasta ieșea din spital, pusă din nou pe picioare de medici.
Se va întreba deseori dacă luase decizia cea mai bună atunci, prin faptul că nu a fost s-o viziteze. Probabil, se temea că, văzând-o la pământ, i se va face milă și va încerca reînnodarea relației. Iar astfel o va lua de la capăt, într-o legătură care era sortită de la început eșecului.
Pe la sfârșitul lunii noiembrie, iarna se instalase deja, oarecum ceva mai devreme decât în alți ani. Acoperit de o pătură albă, Drammen arăta ca un orășel din poveștile copilăriei. Iar iarna aceea va aduce cu ea un prilej neașteptat pentru Ragnar de a-și împlini o mai veche dorință.
*
Capitolul XXXVIII
*** În ochiul furtunii
Motto: „Nimeni nu ar alege o existență în singurătate în schimbul deținerii tuturor celorlalte lucruri din lume.”
În penultima zi a lunii noiembrie a anului 2007, Ragnar va da curs unui anunț publicat de gazeta locală, al cărei redactor-șef se afla în căutarea unui jurnalist axat pe probleme de politică externă. Găsea astfel, în sfârșit, ocazia utilizării diplomei sale în jurnalism. Interviul a decurs bine, iar începând cu ziua a cincea a lunii următoare obținea un contract de colaborare și o rubrică săptămânală în ziarul local, Drammens Tidende. Probabil, cel mai important lucru care a contribuit la angajarea sa a fost constituit de faptul că pretențiile sale financiare erau unele destul de reduse. Va constitui o experiență interesantă, chiar dacă această activitate nu presupunea prezența la sediul gazetei, articolele fiind trimise prin poșta electronică. Dar ziua în care când i-a fost publicat primul articol, iar la finalul acestuia era tipărit numele său, a constituit un moment aproape euforic. Prima persoană care-l va felicita va fi colega sa de birou, Elise, care-l va și invita după program să sărbătorească într-un bar aflat aproape de podul Ypsilon. Aceasta va fi prima dintre numeroasele vizite pe care le vor face cei doi acolo. Mereu la inițiativa ei, constând în forma unei întrebări inocente („Vrei să bem ceva după program?„), aceste escapade bahice au ajuns de la acea ieșire ocazională, la trei într-o singură săptămână, înaintea sărbătorilor de iarnă.
Crăciunul acelui an îl va petrece, pentru prima oară din anul 2000 încoace, la Hovjordet. Pentru noaptea de revelion, firma organiza o petrecere cu prezența obligatorie la un restaurant din Drammen. În acea noapte, la scurt timp după trecerea în noul an, înainte să plece acasă, mai devreme decât ceilalți, Elise va veni după el în afara restaurantului pentru a-și lua la revedere și îi va aplica un sărut aproape indecent pe buze. Un gest atribuit de Ragnar unei cantități prea mari de alcool consumată de către aceasta.
Nimic nu părea să se fi schimbat totuși, după revederea din prima zi de muncă a noului an. Elise era la fel de guralivă, iar vizitele în barul din apropierea casei lui Ragnar au devenit din ce în ce mai dese, adică aproape în fiecare zi. Singura deosebire era că acum Elise îl săruta pe obraz la despărțire, după plecarea din bar, lucru determinat probabil de nașterea unei relații de amiciție între cei doi. Asta s-a întâmplat până într-o zi…
Era prima săptămână a lunii februarie din noul an, o zi de miercuri. Ragnar și Elise vor bea ceva la barul din apropiere de serviciu, ca de obicei. La despărțire însă, Elise nu-l va mai săruta pe obraz, ci pe gură. Mă rog, un observator independent ar fi putut să spună că și el a avut o mare contribuție la acel gest. De la sărut, unul destul de necuviincios, s-a ajuns la un îndemn șoptit: „Să mergem la mine.” Bineînțeles, dacă avea să îl întrebe cineva despre asta vreodată, Ragnar ar fi spus că a fost ideea ei. Va urma o descătușare nestăpânită a unor energii ținute în frâu până atunci; totul desfășurându-se într-un tempo rapid, determinat de faptul că Elise trebuia să fie acasă cel mai târziu la ora 18.
A doua zi, povestea s-a repetat; la fel și în zilele lucrătoare care vor urma. Nimeni nu făcuse vreo afirmație cu privire la ce reprezenta acest dezmăț – cei doi se lăsau pur și simplu pradă simțurilor. Nu a întrebat-o niciodată lucruri precum: „Da, dar soțul tău…?„. Cu toate acestea, Ragnar avea nevoie de o definire a relației dintre ei, una pe care s-o audă din gura ei. A căutat astfel un moment oportun și o întrebare potrivită, pentru a afla un răspuns.
Pe la mijlocul lunii martie, în timp ce Elise se îmbrăca, iar el stătea în pat și o privea, a pus acea întrebare: „Ce facem noi aici, Elise?” Ea s-a oprit și l-a privit cu ochii ei azurii, intuind sensul întrebării lui. „Știi, și eu m-am întrebat asta. Nu sunt sigură încă,” a fost răspunsul ei. A continuat să se îmbrace cu gesturi ceva mai iuți, adăugând apoi: „Cred că-mi înșel soțul cu tine. Asta doreai să auzi?” El a tăcut, preț de câteva clipe, apoi a continuat: „Ți-ai părăsi soțul pentru mine?” Elise s-a oprit din nou, privindu-l în tăcere. „Am nevoie de timp să-ți răspund la asta. Deocamdată, hai să ne mulțumim cu ceea ce avem. Adică, o aventură savuroasă,” a rostit ea, aplecându-se apoi și administrându-i un sărut ferm și obraznic.
Va urma o perioadă în care Ragnar nu va mai pune întrebări imprudente, lăsând-o pe ea să decidă cursul relației lor interzise.
*
Capitolul XXXIX
*** Geir trece în Abis
Motto: „Wohin ist Gott? rief er, ich will es euch sagen! Wir haben ihn getödtet, – ihr und ich! Wir Alle sind seine Mörder!”
În a doua jumătate a lunii martie a anului 2008, bunicul lui Ragnar, Geir, va suferi un al doilea accident vascular cerebral. La fel ca și după primul accident, petrecut în urmă cu câțiva ani, medicii vor ridica din umeri neputincioși, singura soluție fiind o operație extrem de costisitoare, una pe care familia nu și-o permitea. În urma acestui eveniment nefericit, după externare bătrânul se va deplasa cu greutate și va sta mai tot timpul în pat. Familia îl va chema pe Ragnar să vină să-l vadă, dar fiind foarte ocupat cu un proiect la serviciu acesta va întârzia puțin vizita. În plus, avea și un sentiment ciudat, dominat de senzația stranie că Geir așteaptă să-l mai vadă măcar o dată, pentru a putea părăsi această lume liniștit. În cele din urmă, la insistența rudelor și datorită faptului că starea lui Geir părea să se înrăutățească de la o zi la alta, va efectua o vizită fulger la Hovjordet, de o zi, în data de 30 martie.
Ajuns acolo, în fața ochilor i se va înfățișa o imagine deplorabilă, cea a unui bătrân înfrânt, o umbră a omului puternic de odinioară atât în trup, cât și în spirit. Un om care încetase să mai lupte și aștepta tăcut finalul călătoriei, acest lucru citindu-i-se în mod neîndoielnic în ochi. Geir va plânge parcă mai mult și mai intens ca în alte dăți, în acea zi, atât la venirea, cât și la plecarea lui Ragnar. La despărțire, când acesta i-a spus: „Ne vedem la vară,” chipul bătrânului a fost străbătut de o grimasă bizară, ca și cum ar fi avut certitudinea că nu mai are mult de trăit, iar orice revedere era imposibilă.
Trei zile mai târziu, în noaptea de miercuri spre joi, pe la ora trei dimineața, va suna telefonul. Era mama sa, Anna, și a știut ce urma să-i spună aceasta înainte să răspundă acelui apel. Inima lui Geir încetase să mai bată cu puțin timp în urmă… Corpul vlăguit al acestuia urma să fie cedat pământului în ziua de duminică. Cu toate acestea, Ragnar va decide să meargă la Hovjordet abia în seara de sâmbătă, probabil nefiind în stare să petreacă atâtea zile în apropiere de rămășițele pământești ale lui Geir.
Când va sosi acea zi, în care va trebui să meargă la Hovjordet, întâlnirea cu trupul inert al bunicului său va fi una sumbră, deprimantă și dureroasă. Ani de zile îl rugase pe Dumnezeu să-i redea capacitatea de a vorbi bunicului său. Acum însă viața acestuia luase sfârșit, iar rugăciunile sale rămăseseră fără răspuns. Răceala și paloarea chipului blând al preaiubitului său bunic îl vor tulbura profund. Acea noapte va trece greu, în așteptarea ultimei zile în care ceea ce fusese odată un om mândru avea s-o petreacă pe acest pământ.
Duminică, înainte de a se face miezul zilei, cortegiul funerar va lua drumul cimitirului. Era o dimineață neobișnuit de caldă pentru acea perioadă. Majoritatea fuseseră nevoiți să-și dea jos hainele groase pe care le purtau. Însă pe măsură ce convoiul se apropia de cimitir, vremea începea să se schimbe. A început să bată un vânt rece, iar cerul a fost umbrit de o armată de nori cenușii și amenințători. La momentul la care sicriul cu trupul neînsuflețit al lui Geir era coborât într-o groapă umedă și întunecată, afară se făcuse extrem de frig, iar o ploaie rece purtată de vântul aspru le biciuia obrajii participanților la înmormântare. Înainte ca lumea să apuce să iasă pe poarta cimitirului, ploaia se transformase în lapoviță, iar vântul sufla de parcă turbase. Până să ajungă acasă, vremea trecuse de la soarele puternic de dimineață la un viscol în toată regula.
Unii vor fi spus că lui Geir îi păruse rău că părăsise această lume. Poate că îi păruse rău că era prizonier în propria-i minte, că lucrurile nu decurseseră întocmai așa cum își dorise, că o lăsa singură pe Maren, dar acel bătrân amărât își dorise cu adevărat să moară.
*
Capitolul XL
*** Trecut și viitor
Motto: „Nimic extraordinar nu a fost realizat pe lume vreodată fără pasiune.”
Ziua în care fusese înmormântat bunicul său va prilejui și o revedere, după câțiva ani, cu roșcata Lene. Aceasta slăbise îngrozitor față de ultima oară când o văzuse, era palidă și încercănată. Nu și-au spus nimic unul celuilalt, doar privirile li s-au întâlnit preț de câteva clipe. Ochii triști ai acesteia, o combinație bizară albastru-verzui, au fost ca două pumnale împlântate în inima sa. Știa ce îi reproșau aceștia… Știa și nu avea tăria să schimbe asta. Dragostea lor nematerializată rămăsese acolo, ascunsă în adâncurile ființei lor. Până și la înmormântarea prea-iubitului său bunic, gândurile indecente nu-i dădeau pace. Privirea sa stărui pentru câteva clipe pe sânii pistruiați ai lui Lene, deși, fiind o după-amiază rece, aceștia abia i se ghiceau prin hainele groase. Voia să spună ceva, dar cuvintele parcă îi stăteau în gât. Ochii li se mai întâlniră o singură dată, după care Ragnar se cufundă în atmosfera tristă specifică evenimentului. Fusese doar o sclipire, un gând întârziat și inutil.
Lene se căsătorise în anul 2005, iar în 2007, către sfârșitul anului, născuse un băiețel. Aceste evenimente nu făcuseră însă altceva decât să-i accentueze neliniștea sufletească. Aceasta a fost și ultima dată când cei doi au stat atât de aproape unul de celălalt, și totuși atât de departe. O va mai revedea, însă doar de la distanță în următorii trei ani. Și doar o singură dată vor schimba câteva cuvinte de politețe, peste gard. Pasiunea care arsese la fel de intens ca flacăra forjei lui Hefaistos se stinsese pentru totdeauna. Și, chiar dacă îi vor mai trece anumite gânduri zadarnice lui Ragnar prin minte, ultimele cuvinte în această privință fuseseră probabil spuse demult.
S-a întors chiar în acea seară la Drammen, petrecându-și ultimele ore ale zilei de duminică privind în gol, pe fereastra apartamentului în care locuia. Cel mai bun om pe care-l cunoscuse pe această planetă dispăruse în neant… Era una dintre cele mai triste zile din viața sa și a plâns ca un copil înainte să adoarmă… Totuși, dincolo de durere se simțea și un sentiment de mânie; mânie îndreptată împotriva Celui care nu-i ascultase rugăciunile, pentru a nu știu câta oară.
A doua zi se va duce la serviciu, primind absent condoleanțele formale ale colegilor săi. Știa, oricum, că singura căreia îi păsa cu adevărat era Elise. Cuvintele acesteia vor fi singurele care-i vor aduce alinarea. În acea săptămână, legătura lor se va rezuma la clipele bahice de după program. Totuși, pe la sfârșitul săptămânii următoare viața își relua cursul obișnuit, chiar dacă destinația acestuia nu era foarte deslușită la acel moment. Lunile care vor urma vor trece destul de repede, iar momentul la care vara se instalase venise aproape fără de veste.
În luna august, Ragnar primea un telefon de la fostul său șef din Oslo, care-l anunța că vechiul lui post a rămas liber, datorită plecării respectivului în Anglia, și dacă dorește să revină este binevenit. Va refuza însă această propunere, din anumite motive.
După două săptămâni de la acest eveniment, către sfârșitul lunii august, Elise îi dădea o informație neașteptată: era însărcinată. Conform spuselor acesteia, copilul era al soțului, deși afirmația: „cred că este al lui” nu a fost una foarte convingătoare. Elise îl va înștiința totodată că vrea să pună capăt legăturii lor, dorind să păstreze copilul și să dea o nouă șansă căsniciei sale. Siderat de turnura pe care o luaseră lucrurile, Ragnar a protestat timid, dar Elise a fost de neînduplecat în hotărârea ei.
Zilele următoare vor fi unele destul de stânjenitoare. Opt ore în birou împreună cu aceasta, precum și cele câteva minute în care mergeau alături până la stația de autobuz constituiau un chin prea mare pentru el. După o săptămână, timp în care va înțelege, în urma câtorva discuții neplăcute cu Elise, că ruptura era definitivă, Ragnar îl suna pe fostul său șef de la Oslo, aflând că vechea lui funcție rămăsese încă neocupată.
Va pleca din Drammen la fel de repede precum venise. În a doua sâmbătă din septembrie va merge la Oslo pentru a semna un contract de închiriere pentru o garsonieră în cartierul Ulven, aproape de sediul companiei. Iar din data de 15 septembrie se prezenta la vechiul său loc de muncă, din cartierul sus-amintit.
*
Capitolul XLI
*** De la capăt
Motto: „La solitude est très belle… quand on a près de soi quelqu’un à qui le dire.”
Reîntors, după ceva mai mult de un an în capitală, va constata că nimic nu se schimbase. Aceeași atmosferă maladivă, aceiași colegi de serviciu, aceleași sentimente apăsătoare. Plecat în căutarea liniștii sufletești, revenea într-un oraș cenușiu și zgomotos, la fel de mohorât ca atunci când plecase. Cu toate acestea, asta nu-l va împiedica să întocmească unele planuri de viitor, încercând astfel să-și reorganizeze viața.
După divorțul de Charlotte, lui Ragnar îi revenise suma aflată în contul bancar comun, iar în perioada scursă de atunci reușise să mai strângă ceva bani. După revenirea la Oslo, se gândise la posibilitatea achiziționării unei case prin intermediul unui credit bancar. Probabil, era mai vechea sa obsesie legată de noțiunea de a nu locui prin casele altora. Avea nevoie de un loc stabil, nu mai voia să se mute de ici-colo. A început astfel prospectarea pieței imobiliare. La fel ca în urmă cu trei ani și jumătate, prima sa opțiune va fi o casă la curte. Din nefericire, preturile încă ridicate ale acestora, pretențiile sale asupra zonei unde trebuia să fie amplasat imobilul, precum și dimensiunea sumei care o avea la dispoziție pentru avans îi vor zădărnici dorința. Prin urmare, va trebui să se mulțumească cu un apartament cu două camere situat în vechiul cartier al părinților săi, Frogner, la doar două străzi de fostul lor apartament. Înaintea Crăciunului din acel an era deja mutat acolo.
Drammen, Elise și toate celelalte lucruri rămăseseră în urmă. Totuși, aceasta îl va suna în prima zi a noului an, pentru a-i ura „La mulți ani!” și a-l întreba de sănătate. Vor avea o discuție rece, politicoasă, fără vreo urmă de pasiune. „Voiam doar să știu dacă ești bine. Adio, Ragnar,” au fost cuvintele ei de încheiere și totodată ultimele pe care avea să i le adreseze vreodată.
În acea iarnă, își va pierde timpul făcând planuri de răzbunare pe diverse persoane din trecutul său, mai mult sau mai puțin apropiate. Va alcătui până și o „listă neagră„. Desigur, pe aceasta din urmă nu se găsea vreo persoană de sex feminin, având astfel de gânduri negre numai la adresa celor de același gen. Poate că și-ar fi dus la îndeplinire acele planuri, dacă nu i-ar fi stârnit interesul o întâmplare și un personaj neobișnuite.
Încă din prima zi în care se mutase în apartamentul din districtul Frogner, privirea îi fusese atrasă de o vecină de etaj, care locuia la apartamentul aflat vizavi de al său. O femeie trecută de 30 de ani, cu șuvițe blonde, ochi căprui și care se îmbrăca întotdeauna foarte sobru; adică, fără fuste prea scurte și fără bluze decoltate, culoarea dominantă a hainelor ei fiind griul. În acea zi, purta o pereche de cizme negre lungi, niște jeanși gri și un palton negru. Locuia singură cu chirie într-o garsonieră, și divorțase în urmă cu un an, după cum va afla ulterior, fiind puțin cam nesociabilă. O salutase în ziua mutării, iar aceasta nu-i răspunsese și nici măcar nu-l privise. După cum avea să fie informat de către administratorul clădirii, respectiva nu răspundea niciodată la saluturi, deși locuia acolo de un an. Prin clădirile în care locuise, mai întâlnise astfel de persoane nepoliticoase, iar după ce le mai saluta o singură dată și acestea nu-i răspundeau nici atunci, nu mai încerca vreodată asta.
După vreo două săptămâni, venea acasă de la serviciu, când a observat-o pe vecina ursuză că tocmai intra în clădire. A grăbit pasul, pentru a o ajunge din urmă chiar în clipa în care aceasta își căuta cheile prin poșetă, pentru a deschide ușa locuinței. A salutat-o ceva mai tare decât data trecută, privind-o în ochi, iar – surprinzător – aceasta a ridicat privirea și i-a răspuns, deși pe un ton aproape șoptit. „Sunt Ragnar Sigbjørn Sigurdsen, noul dumneavoastră vecin,” a continuat acesta. Femeia tocmai reușise să-și găsească cheile, pregătindu-se să descuie ușa, dar s-a oprit și s-a întors către el, răspunzându-i cu glas scăzut: „Eu sunt Camilla Andersen, îmi pare bine de cunoștință.” După care a deschis ușa, dispărând rapid în apartamentul ei. Acest lucru l-a amuzat pe Ragnar, care a mai adăugat ca pentru sine: „Sălbatică mică ce ești, nu obișnuiesc să mănânc oameni,” intrând apoi în locuința sa. Însă din acea zi, strania ființă necomunicativă de la apartamentul vecin a început să-i răspundă la saluturi. Asta, spre uimirea și iritarea celorlați vecini, pe care tot nu-i băga în seamă.
*
Capitolul XLII
*** Zarvă, temeri și un nou răsărit de soare
Motto: „Let us be silent, that we may hear the whispers of the gods.”
Înainte să se mute în acea clădire, Ragnar fusese de trei ori acolo pentru pentru a vedea locuința sau pentru a se întâlni cu proprietarul în vederea perfectării tranzacției. Iar de fiecare dată în bloc fusese o liniște de mormânt. Chiar proprietarul îl asigurase că este o zonă liniștită. După cum avea să afle, zona era liniștită, nu însă și clădirea.
La început, fuseseră doar vreo trei petreceri la vecinii de dedesubt, prilejuite de sfârșitul de an. Putea să accepte asta. În acea iarnă, cei de la apartamentul aflat la parter, vor mai organiza numai o singură petrecere gălăgioasă. Însă, odată cu venirea primăverii, acestea au început să aibă loc mai întâi în cele trei nopți de weekend, pentru ca mai apoi să devină aproape zilnice. Unii dintre vecini îl avertizaseră că acesta era un obicei al celor de la parter. Aceștia îi mai aduseseră la cunoștință și faptul că vecinul său era un individ rău-famat, ocupându-se cu activități ilicite, precum traficul de droguri și altele asemenea. Iar petrecerile erau la ordinea zilei, liniștea din acea iarnă fiind una înșelătoare și chiar anormală. Pus astfel în gardă asupra potențialei periculozități a acestuia și a prietenilor săi, va suporta zgomotul infernal pentru o perioadă. Însă în luna mai ajunsese deja la capătul răbdării.
Într-una din acele zile gălăgioase, a coborât pe la miezul nopții și a bătut la ușa vecinilor. I-a răspuns chiar traficantul în persoană. La cererea sa de a da muzica mai încet, individul a răspuns cu un potop de înjurături și amenințări, precum și cu afirmația: „dacă nu-ți convine, mută-te!” Ceea ce nu știa respectivul era că, în timpul discuției dintre ei, în mâna lui Ragnar se găsea un telefon mobil pornit pe înregistrare video. Va reveni în apartamentul său și va chema poliția, de altfel, gândul cu care pornise în cazul în care nu urma să obțină înțelegere de la vecinii săi. Va merge chiar în acea noapte pentru a depune o plângere penală împotriva vecinului, pentru amenințări cu moartea. Când va reveni acasă, în jurul orei două dimineața, muzica se oprise, nu însă și urletele și înjurăturile celor care se aflau în apartament. Cu toate acestea, pentru moment, obținuse ceea ce-și dorise.
Bineînțeles, acesta era doar începutul. În următoarele luni, va ajunge să cheme poliția chiar și de trei ori într-o singură zi. Abia spre iarnă, după mai multe amenzi primite, respectivii se vor liniști oarecum. Însă, odată cu venirea primăverii anului 2010, muzica reîncepea, precum și vizitele poliției la aceștia. Ragnar hotărâse că cea mai bună metodă de a aborda problema era aplicarea principiului de toleranță zero, și apela la serviciile poliției ori de câte ori îl deranja muzica vecinilor. Iritați de faptul că îndrăznise cineva să li se opună, după ce nu-i deranjase nimeni ani de zile, prietenii și rudele celor de la parter au început să-l amenințe pe Ragnar. Numai după două plângeri penale la adresa a trei dintre aceștia, clanul interlop va accepta înfrângerea. Totuși, sporadic, la anumite aniversări sau sărbători, va mai fi nevoie să-i cheme pe polițiști pentru a le opri distracția vecinilor necivilizați.
Ceilalți vecini, cu excepția câtorva amici ai traficantului, îi vor fi însă extrem de recunoscători. Devenise aproape un erou, într-o clădire unde majoritatea era formată din niște lași afurisiți.
Anterior începerii luptei sale pentru liniște, avusese loc un eveniment care oferea perspectiva unei relații oarecum neașteptate. Într-o zi a sfârșitului de primăvară, vecina sa, Camilla, trecuse printr-un mic incident casnic – i se spărsese o țeavă de apă de la baie. Panicată, neștiind cum să oprească revărsarea nedorită și cum nu vorbea cu nimeni din acel bloc, bătuse la ușa lui Ragnar, pentru a cere ajutor. Cu vreo lună înaintea acestei întâmplări, Ragnar își înlocuise instalațiile sanitare din apartament. Ca urmare a acestui fapt, avea niște țevi rămase, pe care voise să le arunce cu câteva zile mai devreme, dar renunțase la idee, intenționând să i le ducă tatălui său. Nereușind să ajungă la acesta, țevile erau tot acolo, iar astfel a reușit să-i repare vecinei sale problema cu pricina. După ce va termina, Camilla va încerca să-l plătească pentru efort, dar acesta va refuza. Dorind probabil să se revanșeze într-un fel, aceasta îl va invita să mai rămână pentru a bea ceva, scoțând în acest scop o sticlă de vin din frigider. Desigur, acesta va accepta propunerea.
Vreo două ore mai târziu și după câteva pahare de vin roșu, descoperea că vecina sa distantă nu este chiar atât de nesociabilă, putând chiar să poarte o discuție agreabilă. Afla astfel că, aceasta – pe numele ei complet, Camilla Cathrine Andersen – era doar o femeie obișnuită, care suferise în trecut din cauza unui bărbat, iar acum se temea să se implice într-o nouă relație, pentru a nu suferi din nou. Iar motivul pentru care nu răspundea la saluturi era reprezentat de faptul că disprețuia ființele umane. Alesese să trăiască singură, să nu aibă încredere în nimeni și totuși, îi destăinuia lui acele lucruri, atunci. Poate era efectul vinului sau poate că văzuse ceva la el, ceva care o făcuse să se simtă în siguranță. Singurul lucru cert însă este că, la plecare, când ea i-a spus: „Poate ieșim undeva, la un pahar, într-una din zilele astea„, el i-a răspuns: „Mi-ar face plăcere.”
*
Capitolul XLIII
*** Camilla Cathrine Andersen
Motto: „Cuando el amor no es locura, no es amor.”
Un singur lucru nu luase în considerare atunci când Camilla Cathrine îl invitase practic la o întâlnire (pentru că ce altceva urma să fie aceasta?) – trebuia să fi stabilit detaliile chiar în momentul acela. Deoarece, după acea întâmplare, va aștepta ocazia potrivită pentru a o invita pe aceasta în oraș, iar acea împrejurare era greu de găsit. Nu putea pur și simplu să-i bată acesteia la ușă, pentru a-i aminti de propunere, ar fi fost ceva cu totul stânjenitor. Însă șansa va face ca, după vreo două săptămâni de la evenimentul respectiv, cei doi să se întâlnească în mod accidental la intrarea în bloc, iar Ragnar va profita de situație, pentru a o întreba dacă vrea să iasă împreună cu el la un restaurant în sâmbăta următoare. Femeia a ezitat o clipă, afișând un zâmbet timid, în fața unei propuneri într-un loc poate nepotrivit, dar a acceptat în cele din urmă.
Când a venit acea zi, au mers la un restaurant aflat nu departe de zona în care locuiau. Se înnoptase deja, când au ajuns înapoi la clădirea în care se aflau domiciliile lor. Pe drumul spre casă, cei doi fuseseră cuprinși de o ușoară neliniște, provocată de gândurile că despărțirea urma, probabil, să aibă loc în fața propriilor apartamente; un lucru oarecum ciudat. Au urcat scările încet, iar când au ajuns în dreptul ușilor, s-au oprit și s-au sărutat. Dintre toate primele săruturi ale bărbatului, acesta a fost cel mai impudic, fără nicio îndoială. „Noapte bună,” a rostit apoi, pe un ton șoptit, Camilla Cathrine, îndreptându-se fără grabă către apartamentul ei. I-a răspuns la fel, iar astfel se încheia prima lor întâlnire.
Se vor mai întâlni de alte câteva ori, înainte ca relația să avanseze la pasul următor. În săptămânile care vor urma, descoperea că acea femeie îl atrăgea într-un mod neomenesc și inexplicabil, iar sentimentul era unul absolut reciproc. Lucrurile vor evolua destul de rapid, legătura lor devenea mai fierbinte decât soarele, iar cei doi sfârșeau prin a se îndrăgosti cu desăvârșire unul de celălalt. La începutul lunii august a acelui an, 2009, Camilla Cathrine petrecea deja mai mult timp la el acasă decât în apartamentul ei. Pe acest fundal, el îi va propune să se mute împreună și să renunțe la garsoniera ei, a cărei închiriere și întreținere îi consumau acesteia aproximativ jumătate din venituri. Camilla va accepta propunerea, iar la sfârșitul lunii august noul aranjament era deja efectuat.
Înainte de a realiza acest pas, Camilla îi adusese la cunoștință faptul că era bolnavă; suferea de două afecțiuni cardiace, care o împiedicau să procreeze, pur și simplu pentru că inima ei nu putea suporta o sarcină. De asemenea, era mai mare decât Ragnar cu patru ani și două luni. Respectivele detalii au trecut însă aproape neobservate de către bărbat, acesta fiind prins în mrejele femeii în mod iremediabil. Acea toamnă a trecut pe nesimțite, iar iarna a adus cu ea planuri de căsătorie; un pas pe care-l considerau ca fiind întru totul logic. Acele planuri vor fi puse în aplicare în vara anului următor, când, în ziua de de trei iulie, cei doi se căsătoreau la biserica aflată la doar câteva străzi depărtare de locuința lor. O ceremonie discretă, la care au participat doar câteva persoane apropiate cuplului.
În acea vară, în luna august, Ragnar și proaspăta sa soție vor petrece o săptămână la mare; un loc unde bărbatul nu mai fusese de câțiva ani. Dacă înainte, marea, plaja și aglomerația implicită a acesteia îi stârneau o repulsie totală, acum, urmând exemplul lui Camilla Cathrine, va descoperi fascinația unor lucruri simple, ignorate altădată. Reînvăța astfel să găsească bucurie în momente aparent lipsite de importanță. Se părea că viața reîncepuse pentru acesta… Treptat însă, acea mai veche angoasă care nu-i dădea pace, se va reinsinua în mintea sa. De asemenea, un lucru pe care-l nesocotise la început despre soția sa, se dovedise a fi destul de important, în cele din urmă.
*
Capitolul XLIV
*** Epilog
Motto: „Moartea vine când te aștepți mai puțin și e tot atât de capricioasă ca o curtezană plină de toane dar, mai fidelă, ea n-a înșelat niciodată pe nimeni.”
După pierderea tragică a fiicei sale, Ragnar și-a dorit ca, după un interval de timp neprecizat, să aibă un alt copil, unul al său. O dorință egoistă poate, dar asta era ceea ce-și dorea. Dacă inițial, faptul că soția sa, Camilla Cathrine, nu putea să aibă copii, nu a constituit un motiv de îngrijorare, ceva mai târziu, ideea că dorința sa nu-și mai putea găsi îndeplinirea, a început să-l macine. Bineînțeles, nu putea să-i spună soției sale ceva de genul: „Știi ceva? M-am răzgândit asupra chestiunii cu copilul. Poate ar trebui să ne despărțim, ca să-mi pot căuta o femeie mai tânără și fertilă.” Asta ar fi fost de-a dreptul îngrozitor, mai ales că avuseseră o discuție despre problemele ei de sănătate înainte de căsătorie, iar el nu a avut nimic de obiectat atunci. „Ești sigur?„, îl întrebase atunci Camilla Cathrine. Iar la răspunsul său afirmativ, aceasta insistase: „Ești absolut sigur că asta nu va constitui o problemă pe viitor?” Desigur, ceea ce cred oamenii că vor face și ceea ce vor face cu adevărat, sunt două chestiuni de multe ori total diferite. Unele lucruri nu mai pot fi desfăcute, în plus, o iubea prea mult pe acea femeie, poate suficient de mult încât să abandoneze într-o bună zi dorința sa de a avea propriii săi copii.
De la divorțul de Charlotte, Ragnar se obișnuise să o sune pe aceasta în fiecare lună, chipurile pentru a avea confirmarea faptului că a primit pensia alimentară. Dintr-un motiv anume, acest lucru avea loc întotdeauna când acesta se afla la serviciu, fără știrea lui Camilla Cathrine. De altfel, aceasta îi spusese de la început că nu vrea să știe nimic despre fostele sale iubite, spunând că trecutul nu este important.
Într-o zi, în anul de grație 2011, în timpul relativ scurtei lor conversații lunare, Charlotte îl va întreba: „Ești fericit, cu noua ta soție?” După aproximativ o secundă de tăcere a amândurora, va fi tot Charlotte cea care va vorbi, spunând că: „Îmi cer scuze. Nu am dreptul să te întreb asta.” Discuția s-a mutat apoi într-o altă direcție, lăsând astfel loc de interpretare. De fapt, la acel moment, nici nu știa răspunsul la acea întrebare. Fericirea este o noțiune atât de abstractă, o persoană neputând să afirme cu tărie că este în acest chip tot timpul, iar un răspuns ar fi fost doar unul de complezență.
Poate că întrebarea Charlottei a rămas fără un răspuns, dar viața alături de Camilla Cathrine era mai bună decât orice altceva de dinainte. Rare sunt momentele în care viziunea lor asupra unui anumit lucru diferă în mod esențial. Poate că, până la urmă, a fost mâna destinului… Faptul că, prin înțelegerea de divorț, Charlotte a păstrat locuința, iar lui i-au revenit depozitul bancar și motanul… Telefonul din capitală, care-i dădea vestea disponibilității vechiului său post; anunțul lui Elise de după două săptămâni legat de sarcina ei; plecarea sa din Drammen și punerea rapidă în aplicare a planului de a cumpăra un apartament și astfel, faptul că a întâlnit-o pe ea. Acea femeie slăbuță, cu șuvițe blonde și ochii căprui, aparent extrem de nepoliticoasă, pe care a remarcat-o încă din prima zi în care s-a mutat acolo. Cea care avea să devină una dintre cele mai mari iubiri ale vieții sale. Cea pentru care a renunțat, în cele din urmă, la unul dintre visurile sale.
Poate într-o zi, vreo acțiune neașteptată a torentului vieții îl va duce într-un loc nebănuit, trezindu-l din amorțeală. Până atunci însă, va aștepta, cu o oarecare neliniște în suflet, epilogul acestei aventuri într-o lume care-i pare din ce în ce mai vicioasă, încercând între timp să pătrundă sensul vieții.
SFÂRŞIT
Per aspera ad astra 