Căutând un semn de moarte

Stăteam deunăzi în fotoliul negru, tocmai închisesem laptopul, când m-am privit în cristalul decorat al oglinzii din camera de zi. Mă aşteptam, cu teamă (cu speranţă?! Cum să îmi doresc să văd aşa ceva?!), să văd oglindindu-se, aşezată în fotoliul vişiniu din spatele meu, fantoma cu orbitele goale care mă bântuie. Nu era acolo. De fapt, m-a vizitat doar o singură dată, deşi de atunci mă tot aştept să o văd şezând în fotoliu. În schimb, m-am văzut pe mine arătând într-un fel tulburător: ochii parcă mi se duc de vreo săptămână în fundul capului, iar acum arătam absolut groaznic. Şi atunci, m-am ridicat şi am mers la baie – lumina de acolo este mai bună. M-am privit cu atenţie şi cu un fel de mirare: am început să semăn destul de bine cu un mort – ochii mi se retrag în orbite, pomeţii mi se accentuează, am o paloare tot mai nenaturală şi o privire tot mai rece. Cum se explică asta?

Şi apoi, dintr-odată, am fost fulgerat de un gând: dacă sunt, de fapt, mort? Dar cum aş putea fi? Adică, nu-mi aduc aminte să fi murit; viaţa mea pare să fi continuat în acelaşi ritm, cu tulburări mai mici sau mai mari, chiar şi după sfârşitul lui martie. Şi am început să rememorez zilele care au trecut. Totul a fost bine, până când am ajuns la ziua de miercuri, 30 martie… M-am luptat, cred, preţ de vreo două ceasuri, dar n-am reuşit să-mi aduc în minte nici măcar o singură amintire din acea zi. S-au dus, s-au evaporat parcă din creierul meu. A existat oare acea zi? Şi un alt gând m-a lovit: nu cumva aceea este ziua în care am murit?

Am simţit cum se instalează panica. Mi-am căutat inima – ce dovadă mai palpabilă a vieţii poate exista? Micul ceas din piept, care ticăie şi ne arată că suntem încă vii, că timpul nostru încă nu s-a scurs. Dacă, atunci când vreau să adorm îmi bubuie în urechi ca un ciocan, în acele clipe am găsit cu greu bătăile aducătoare de linişte. Însă un alt gând s-a insinuat, cu repeziciune: dacă teoriile acelor teologi, de care am râs adesea, sunt adevărate, iar în clipa morţii sufletul nemuritor părăseşte trupul; dacă eu sunt doar acea biată carcasă rămasă în urmă, cumva încă vie, şi aşa se explică faptul că încă merg în picioare, respir, beau şi mănânc?

Raţiunea îmi lucra febrilă: trebuie să fie vreo modalitate de a afla dacă sunt doar un mort, un trup lipsit de suflet. Să fi detectat vreo schimbare în mine? Ce făceam oare înainte, când eram viu, şi nu mai fac acum? Posibilele răspunsuri îmi veneau şi îmi scăpau cu o viteză ameţitoare. Nimic nu era coerent, nimic nu se potrivea. Tocmai începusem să mă liniştesc şi să consider că, în afară de ne-amintirea zilei de 30 martie, totul este la fel, când un cuvânt m-a trăsnit cu forţa unei tempeste de gradul 11: iubeai. O voce lăuntrică, duşmănoasă şi neomenească, mi-a şoptit aceste vorbe oribile care m-au doborât. Vă jur, mi s-a părut chiar că mă tăvălesc pe jos şi izbesc cu pumnii în podea. După o vreme, după ce m-am zbătut la marginea disperării şi delirului, mi-am revenit şi am realizat că sunt tot în fotoliul negru, că, în realitate, nu-l părăsisem vreo clipă, că nici măcar nu privisem în oglinda din baie, că totul fusese doar o furtună de gânduri în vreme ce ochii îmi priveau orbi în cealaltă oglindă, aşteptând parcă spectrul ce nu mai venea. Rămânea însă gândul supărător şi destul de clar demonstrabil al morţii, la care tocmai ajunsesem. Am acceptat însă noua stare de fapt, spre surprinderea mea, destul de uşor.

Aşadar, se pare că sunt mort. Un lucru destul de neplăcut de ştiut, vă asigur. În rest, ce pot spune, viaţa continuă. Mă rog, nu ştiu dacă o pot numi chiar viaţă, dar tot trebuie să-i spun cumva, iar dacă aş inventa un cuvânt nou, neviaţa (deşi sunt sigur că l-au mai rostit şi alţii), nu aş rezolva mare lucru. Mă gândesc că, pentru a mai uita că-s mort, aş putea să mă apuc de băut. Cine ştie ce inspiraţie m-ar mai lovi şi aş sfârşi scriind cele 16 cărţi? Poate să încerc şi nişte opiu… La urma urmei, mort fiind, nimic din ceea ce este lumesc nu-mi poate dăuna într-un fel… mortal.