Diseur de bons mots, mauvais caractère

Maifrenţ… Nu, nu e bine. Mate… Nici aşa. Dragi wordpressiste… Parcă e mai bine. Femei frumoase şi deştepte… Hai să fim serioşi o clipă! Proastelor şi curvelor (pentru că unele dintre voi sunteţi într-o relaţie atunci când vă abordez şi-mi răspundeţi favorabil, fiind gata să renunţaţi la ceea ce aveţi pentru iluzia ce v-o vând, bine ambalată şi strălucitoare)… Cred că asta e.

Dragele mele proaste (şi câteva curve), vă mărturisesc că vă iubesc foarte mult. Încă de când mi-am făcut apariţia în lumea femeilor wordpressiste (cred că era septembrie 2014, dar nu sunt sigur), mi-am spus că aici e o pâine de mâncat: multe femei proaste… am vrut să spun naive, desigur, visătoare şi clamând o inteligenţă peste medie. Aici, la ultima, m-am simţit provocat în mod direct: adică, ştim cu toţii câte femei erau printre cei şapte sau şaptezeci de înţelepţi ai Atenei: fix niciuna! Ce-ar fi să le arăt acestor pretinse inteligente că nu sunt, la urma urmei, decât nişte biete femei, care cad pe spate la nişte texte răsuflate, nişte clişee penibile încă din vremea lui Miguel de Mañara şi la care o femeie aşa-zis inteligentă ar trebui să privească doar cu dispreţ? Şi iată-mă, îmbarcat într-o călătorie care durează de atâţia ani şi care, n-o să creadă nimeni, are un succes uimitor. Deja am înşirat zeci de proaste (şi câteva curve), cărora le-am pierdut numărul (mai puţin curvelor, alea-s mai puţine şi le-am reţinut numele, prenumele şi numărul la sutien).

Succesul meu a fost atât de mare, încât am fost nevoit să interacţionez (vrăjesc) cu mai multe proaste simultan. S-a întâmplat chiar să trimit, complet accidental, bineînţeles, un mail destinat uneia, alteia, şi apoi să emit o explicaţie jenantă, pentru orice om cu bun simţ, dar pe care, absolut de necrezut, proasta a înghiţit-o, declarându-mi iubire veşnică. Am fost puţin ruşinat atunci, mărturisesc: era ca şi cum păcăleam nişte copilaşi cu acadele. Dar totul trece şi promisiunea unor plăceri carnale viitoare şterge uşor orice urmă de vinovăţie. Eu iubesc fără reguli, nu ofer garanții, iar perioada de expirare poate veni pe neștiute. Dar ca mine nu te-a mai iubit și nu te va mai iubi nimeni. Promit.

Care este secretul meu, cred că ar vrea toată lumea să ştie… Evocarea unei suferinţe din trecut; punct absolut esenţial pentru a avea succes la damele… inteligente (glumesc, evident, tot proaste sunt!), care simt ele nevoia să aline durerea unui ins misterios şi doct în cap. Şi am ajuns la punctul doi: Spinoza, Heidegger, Stirner, Platon, Poincaré, Nietzsche, Renan, La Mettrie (poate nu şi ăsta, m-ar putea da de gol), Bergson, Kant, Klages… Dar să ne oprim aici: vedeţi câte ştiu? Şi, desigur, poezia: Roca, Rilke, Cummings, Mallarmé, bla-bla-bla. Nimic nu prosteşte mai bine damele cu aere semidocte în cap decât poezia. Iar dacă mai şi improvizezi puţin (un talent deosebit de-al meu, cultivat vreo patru decenii), eşti sigur că-ţi vor cădea pe spate (şi nu doar la figurat!). Şi, nu în ultimul rând, am admis mereu că-s un nemernic. Proastele mor după asta, li se topeşte inima de-a dreptul: iată un nemernic pe care-l putem salva, pentru că recunoaşte că este unul, iar acesta este primul pas spre mântuire; să vină în braţele noastre! Este, toată lumea o știe, primul nemernic din lume care admite adevărul despre el, să-l iubim arzător. Ştiu, toate acestea sunt texte clasice, de seducător de doi bani, dar este oare vina mea că femeile au fost mereu şi au rămas atât de proaste?! Eu tocmai asta spun: renunţaţi la a mai pretinde că sunteţi inteligente; nu sunteţi! Proastelor!

Am întâlnit şi cazuri în care proasta continuă multă vreme să mă implore să revin cu un semn, cu ceva, orice, după ce i-am dat papucii. Sunt unele care fac asta și ani de zile, bucurându-mi ochii şi alte părţi ale trupului, trimiţându-mi sute, mii de mesaje, oferindu-mi chiar şi sex, numai să le răspund. Nu o fac, desigur, dar, din când în când, am grijă să strecor prin postările de pe blogul meu câte un indiciu, un cuvânt folosit în conversaţiile noastre, ceva care să le facă să creadă că încă mă gândesc la ele şi poate, într-o zi… Ştiu, şi eu mă amuz teribil de situaţie!… Sunt un nemernic, ce vreţi de la mine! Nu cumva şi tu… Ia vezi, poate îmi scrii şi ajungem să ne iubim. Doar ştii că eu iubesc mult şi intens, chiar dacă pentru un timp foarte scurt. Te voi face să te simți cea mai iubită însă, oricât de scurtă ne-ar fi iubirea, îți voi sta la picioare, adorându-te ca un derviș însetat de credință.

Problema este însă că balta cu proaste wordpressiste a început să scadă. Cele mai multe pleacă pe Facebook şi-n alte locuri mai colorate, iar dintre cele care mi-au scăpat nu sunt toate abordabile. Nu ştiu ce o să fac: va fi cam greu să mă mut pe Facebook, pentru că acolo e cu nume şi prenume şi nevastă-mea s-ar supăra, cred, dacă aş flirta cu alte femei. Iar fără nume e ceva mai dificil: câte femei ar accepta o cerere de prietenie de la un tip numit „Te vei perpeli”, chiar dacă la descriere ar apărea ceva romantic, precum ”Feluritele chipuri ale dragostei şi semnificaţiile lor, cum se întâmplă ca atunci când luna învăluie castanii şi ei au altă umbră dacă îi învăluie dintr-o altă parte, felurile în care noi îi învăluim cu dragostea pe cei care fac parte din spaţiul nostru sufletesc, fie că sunt aproape, lângă noi, sau departe aproape, demulturile noastre sau deacumurile.” (Da, băiete – sau moşule, mai bine spus, am dezgropat acel blog crezut dispărut, inclusiv comentariile. Iartă-mă, Camelia, am fost nevoit s-o fac.) Nu prea multe, presupun, iar acest lucru mă întristează în mod deosebit. Unde voi mai găsi eu atâtea proaste inteligente?

Dar acesta nu sunt eu, este iubitul încă imaterial al celei pe care am iubit-o cel mai mult în această lume. Și încă o mai… Chiar dacă acum aș vrea să-i fac rău, fără să-i fac însă rău per se. Aș vrea însă să-ți fac rău ție, amorez nerușinat, fie doar și pentru că mi-ai răspuns atunci, când îți spusesem că ar fi mai bine să nu o faci. Cât de mult aș vrea!… Să-ți șterg rânjetul arogant de pe chip și să-ți aud țipetele, în timp ce mă îmbăiez în sângele tău, așa cum te îmbăiai tu în ele, juisând. Eu nu uit și nu iert. Iată-mă încremenit în ură, schimonosit de durere, neputând să plec și nici să rămân de șase ani. Șase afurisiți de ani! Și nu se mai oprește odată! Ea… Mă întreb ce va urma…