Melancolie

Mi-e dor de comentatoarea mea preferată. Desigur, acum vorbim cu mult mai mult și mai des decât o făceam pe blog, dar îmi lipsesc acele clipe… Când mă întrebam dacă vei comenta sau nu, când așteptam cu nerăbdare un răspuns… Când erai doar o necunoscută de care eram atras într-un fel pe care încă nu-l înțelegeam. Am recunoscut atât de greu că m-am îndrăgostit de tine, de mintea ta, de sufletul tău atât de frumos, de tine. Dar am făcut-o până la urmă. Iar acum visez la clipa în care te vei afla în brațele mele și mă voi pierde în ochii tăi hazel. Cât de ciudate mi s-ar fi părut aceste vorbe în urmă cu doar câteva luni!

Aș vrea să cred că îți amintești de mine din visele tale. Că ai știut că mă vei întâlni într-o zi. Că sunt ceea ce îți dorești și cel de care ai nevoie. Că nu mă vei răni niciodată.

O scenă are loc în mintea mea în fiecare zi. Văd acea intrare în parc, iar eu merg cu pași domoli pe alee. Undeva în lumina stranie a nopții te zăresc pe tine, așteptându-mă. Mă opresc pentru o clipă, în timp ce pulsul îmi atinge cote primejdioase. Trag adânc aer în piept și-mi continuu drumul spre tine, până când ajung doar la o atingere distanță. Este momentul pe care-l visez fără încetare de patru luni. Și-l voi mai visa o vreme. Pentru o perioadă va reprezenta încă o scenă care are loc doar în imaginația mea.

Parcă sunt prins într-o altă lume… Îmi doresc să fiu altundeva. Crezi în vise, iubita mea? Te-am visat și ești aici acum. Adorm șoptindu-ți numele și imaginându-mi că ești alături de mine. Aproape că-ți simt răsuflarea fierbinte… Iar dacă întind mâna îți voi simți atingerea trupului. Dar cât de departe ești…