Piatra

Există o veche zicală, una cu un prost, o piatră, o baltă și câțiva înțelepți. Totuși, întotdeauna am avut unele dubii cu privire la cine era prostul (proștii) din poveste. Până mai zilele trecute, am dat fuga mereu să scot piatra și, eventual, să-i crăp capul prostului cu ea. Dar, ceva m-a făcut să ezit și să mă opresc. Adică, unde este rostul? Va deveni prostul dintr-odată un geniu, dacă îl voi lumina de fiecare dată? Probabil că nu. Mai ales după ce am avut o discuție cu un prost, în urma căreia respectivul a părut la final convins de logica argumentelor mele, iar după ceva timp am constatat că insul avea exact aceeași părere, în aceeași chestiune. Adică, de parcă nici nu avusesem niciodată acea discuție.

Lumea a privit către mine, așteptând, ca întotdeauna, ca eu să dau tonul scoaterii pietrei. Până și prostul aștepta asta. Dar, pentru prima oară, am tăcut. Cine sunt eu, apărătorul proletarilor în fața asupritorilor capitaliști? Avocatul poporului? Protectorul săracilor? Am ales să nu mai scot piatra. Pentru că, de obicei, înțelepții se reped în baltă și mai cad și în fund și-și rup hainele. Iar prostul râde în sinea lui.

Bineînțeles, în acea zi am adormit cu greu. Gânduri de genul „De ce l-am lăsat pe prost să creadă că a învins, când era atât de simplu de contracarat?” nu-mi dădeau pace. Poate că am obosit să tot scot piatra din baltă. Poate că am înțeles, în cele din urmă, că reprezintă o muncă sisifică. Fără sfârșit.

Poate că, uneori, nu mă voi putea abține și voi mai scoate piatra încă odată. De dragul vremurilor de odinioară. Dar, până atunci, o voi lăsa acolo unde îi este locul, în baltă.