Trecutele iubiri – Partea a V-a: Charlotte (1/3)

Șapte – aceasta se pare că este cifra magică, în cazul meu. Doar despre șapte fete/femei se poate afirma că au însemnat cu adevărat ceva în viața mea. Doar despre șapte se poate spune că le-am iubit, și (după cum am mai spus), într-un fel, încă le mai iubesc pe toate.

Și a venit rândul ei… Dintre cele prezentate până cum, Charlotte a fost cea care m-a tulburat cel mai mult. Asta, deoarece ea trebuia să fie cea lângă care urma să-mi petrec bătrânețea…
Am cunoscut-o în al treilea an de facultate, fiind o nouă colegă despre care nu știam prea multe. (Sincer, nu eram interesat de ea la acea vreme, fiind împreună cu Christine.) Suspectam însă că este mai mare decât mine, pentru că știam că-și reluase studiile după o perioadă de întrerupere, una al cărei motiv nu-l aflasem pe atunci.

După despărțirea de Christine, a urmat o perioadă în care am fost singur. Într-o zi însă, înainte ca primăvara să se încheie, Charlotte a intrat în vorbă cu mine. Adică, mă mai întrebase și altădată câte ceva, în general chestii legate de școală, dar acum întrebarea ei era ceva mai personală. Nu vă voi spune însă ce m-a întrebat. Nimic neobișnuit nu s-a mai întâmplat până la sfârșitul examenelor acelui final de an. Începusem să revin la vechea mea atitudine: tăcut, misterios, cu răspunsuri în doi peri și cu priviri lipsite de orice expresivitate. Pe scurt, enervant.

După promovarea examenelor sfârșitului de an, la ideea cuiva, a fost organizată o petrecere; locul ales fiind vila unui coleg. Charlotte era bună prietenă cu Nicole și Alexandra (cea din urmă fiind complet înamorată de mine, dar eu n-am știut asta), și complota împreună cu acestea pentru a găsi o metodă de a mă aborda. Iar cea mai bună strategie a lor a fost ca Charlotte să mă invite la dans, atunci când din boxele combinei audio era redată o melodie lentă. După ce am dansat cu ea, mi-a șoptit la ureche o invitație: „vrei să ne plimbăm puțin pe-afară?„. Afară însemnând să ieșim din curte. Am fost surprins, dar am acceptat, pentru că voiam să aflu ce are de gând. Și-a găsit cuvintele cu greutate, fiind (după cum voi afla ulterior) prima și singura oară când avea inițiativa cu un băiat. Totuși, undeva pe parcurs a rostit cuvintele „te plac,” la care i-am răspuns asemenea. Am stabilit o întâlnire, cred că era într-o duminică, dar nu sunt sigur. Știu doar că era luna iulie și când am condus-o acasă ne-am sărutat. În acea zi am aflat că era mai mare cu trei ani și trei luni decât mine. Tot atunci a aflat și ea. Crezuse că sunt doar cu un an sau cel mult doi mai mic decât ea și a părut puțin încurcată, timp de câteva minute după ce a aflat asta.

A urmat o a doua întâlnire, oarecum: urma să o aștept atunci când termina programul la cabinetul stomatologic unde lucra cu jumătate de normă, într-o zi de marți. Am continuat să ne întâlnim pe parcursul acelei veri, în care am aflat că de la toamnă urma să nu mai fim colegi; mătușa la care stătea, dorea să o transfere la o altă facultate, una care dura cinci ani și avea un profil mai apropiat de viitorul pe care aceasta îl pregătea nepoatei ei. A fost prima ei greșeală: de a-mi spune ce urma să facă pe viitor. Către mijlocul lunii septembrie, m-a anunțat că pleacă într-o vizită de două săptămâni la mama ei, în provincie; probabil, o minciună. După două săptămâni și o zi, sunam la mătușa ei și ceream cu Charlotte. Răspunsul acesteia m-a lăsat perplex: „Charlotte nu mai locuiește aici, s-a mutat.” Când am cerut un număr de telefon sau o adresă, aceasta mi-a replicat: „Dacă Charlotte nu a dorit să-ți ofere aceste informații…” Apoi, mi-a închis.

Cea mai bună prietenă a ei, Alexandra, nu știa nimic despre ea. De fapt, știa, dar Charlotte îi spusese să nu-mi dezvăluie nimic. Rămăsesem în beznă, fără o explicație, fără vreun motiv, fără nimic. Tot ceea ce știam era numele facultății unde se transferase. Am dat un telefon secretariatului de acolo și am întrebat de ea, dar răspunsul femeii de la celălalt capăt a fost că nu poate să-mi ofere informații despre studente. Nu am renunțat însă; aveam nevoie de o încheiere, într-un fel sau altul. În vremurile acelea nu erai controlat și interpelat ca un potențial infractor la intrarea în campusurile universitare, iar astfel am putut să intru și să aflu orarul specializării pe care o alesese. Era o zi rece de la sfârșitul lunii noiembrie, ziua în care am mers acolo, având cu mine un trandafir roșu, adus poate ca un susținător tăcut. Am așteptat în fața ieșirii, în frig, pe toată durata cursurilor acelei zile. De câte ori ieșeau studente din clădire, o căutam cu privirea printre ele. Nu a apărut însă în acea zi. După ultima oră de cursuri și după ieșirea ultimilor studenți, am pornit încet către casă, având încă trandafirul cu mine. Când am ajuns în dreptul unui stadion, aflat nu departe de facultate, m-am oprit, sesizând inutilitatea prezenței acestuia și l-am aruncat printre zăbrelele gardului. Hotărâsem să mai fac o încercare de a o găsi în decembrie, pe la începutul lunii, dar despre asta voi povesti cu altă ocazie.