Când eram copil obișnuiam să visez că pot zbura. Însă presupun că mulți oameni au făcut asta, copii fiind. Crescând, am înțeles în cele din urmă că era o fantasmagorie: oamenii nu pot să zboare. Ulterior, ajuns la vârsta adolescenței, visam că nu mă voi supune niciodată sistemului; că nu voi deveni vreodată o rotiță din acest imens angrenaj nefast care ne răpește însăși umanitatea. Inutil să adaug faptul că, nu numai că m-am integrat sistemului, ci am devenit chiar mai integrat decât alții; într-un fel, am devenit unul dintre indivizii fără chip care impun sistemul însăși. Un sclav. Un robot care execută ordine și care nu are niciun drept la opinie proprie. Există reguli, regulamente și instrucții care trebuie urmate ad-litteram. Orice altă acțiune în afara acestora se pedepsește.
Cât de departe am ajuns de visurile adolescenței… Cu toate acestea, mi-am acceptat înfrângerea demult. Văd chipurile nefericite ale celorlalți sclavi, care merg la slujbele lor zilnic, și îmi spun că nu sunt singurul. Mulți au fost înfrânți, iar visurile lor au fost sfărâmate în mii de bucăți. Și merg mai departe.
Totuși, nu mi-am uitat vreo clipă visurile; sunt încă acolo. Poate că, într-o zi, mă voi scutura ca după un vis urât și voi încerca să-mi reiau reveria, acolo de unde a rămas. Însă îmi spun acest lucru în fiecare an, iar anii trec… Sunt tot mai mulți… Poate că am pierdut într-adevăr războiul. Poate că una dintre fiicele lui Wotan și-a îndreptat deja degetul acuzator spre mine și a decis. Atunci, cred că nu-mi mai rămâne decât s-o aștept pe splendida walkirie să vină să-mi ofere îmbrățișarea rece. Am lăsat de multă vreme orice speranță, deși mă mint singur fără întrerupere că nu am făcut asta.
Per aspera ad astra 
Pingback: Dependentul « Ioan Usca
Pingback: Inocentul – 5 | Caius
neee, dacă sunt încă acolo – visele, adică – înseamnă că mai există o şansă:D
ApreciazăApreciază
Visele sunt acolo . Organizeaza-le si tu o evadare ca pe discovery !
ApreciazăApreciază
@ Cami și Omul cu cioco
Sunteți siguri că doriți să mă încurajați în acest sens? Adică, să-mi urmez visurile. Doar am menționat într-o postare anterioară că îmi doresc să devin un… parazit. 🙂
ApreciazăApreciază
Din articol reiese ca vorbeai despre visurile unui adolescent increzator, nu despre ultimul refugiu al unui adult blazat! 😉 Si oricum, trezirea din amorteala nu depinde doar de tine. Trebuie sa te ajute si Universul cu ceva.
ApreciazăApreciază
Cine spune că nu-mi doream să devin parazit și atunci? Universul? Ce este asta, un eufemism pentru divinitate?
ApreciazăApreciază
Pingback: Misterul piesei lipsă « Gabriela Elena
Pingback: In atentia pensionarilor carora li s-a retinut ilegal contributia de 5,5% – Fundatia pentru Apararea Cetatenilor Impotriva Abuzurilor Statului (FACIAS) vine in sprijinul pensionarilor carora li s-a retinut ilegal contributia de 5,5% la asigurarile d
Daca asta iti doreai si atunci foarte bine, imi retrag cuvintele; dar nu mi se pare ca reiese din vreo postare de pe blog. Sau poate doar am inteles eu prost.
Am folosit „Universul”, intr-o incercare de extrapolare a ideii de factor independent de propria vointa. Pentru unii e divinitate, pentru altii e destin, coincidenta sau hazard.
ApreciazăApreciază
Ok, să presupunem că așa este și era vorba despre visurile unui adolescent încrezător. Your point being…?
ApreciazăApreciază
Da ai dreptate,poate comentariul meu e neavenit. Totusi… ce voiam eu sa spun e ca nimic nu e definitiv. Indiferent de gradul de disperare si de cat de lipsiti de speranta ajungem intr-un anumit moment, cel putin pana in clipa mortii, nimic nu este irevocabil. Si nu e vorba doar de vointa pentru ca ea nu te poate duce decat pana intr-un anumit punct, pe care daca il fortezi, risti sa te pierzi de tot. Indiferent de gradul de deznadejde al unei persoane, e imposibil ca la un moment dat sa nu se intample ceva care sa ii schimbe viata sau cel putin perceptia asupra acesteia. O intamplare, o idee, o persoana, un cuvant, pot transforma iremediabil, in doar cateva clipe, ceva ce parea imuabil. Schimbarea nu e neaparat pozitiva, dar lucrurile se mentin in permanenta miscare. La o adica, tot astfel de intamplari aparent minore ne-au facut ce suntem acum.
Oamenii nu renunta niciodata definitiv la visurile din tinerete, pentru ca oamenii nu se schimba cu adevarat niciodata. Se automutileaza pentru a se adapta cat mai bine, dar daca li s-ar oferi o ocazie sigura de a capata ce si-au dorit atunci, ar profita de ea. Din pacate, nimic nu e sigur si orice oferta a hazardului duce in cel putin doua directii ascunse.
Pe scurt, daca nu ai de gand sa mori rapid, nu o sa mori asa cum esti acum. Poate o sa te intorci la ce ai fost, poate o sa te afunzi in ceea ce esti sau poate o sa ajungi ceva ce nu ti-ai imaginat vreodata ca poti fi. Ceva o sa se intample; mai departe depinde de ce o sa faci cu acel ceva.
ApreciazăApreciază
Da, presupun că ai dreptate. Însă, uneori visurile sunt spulberate definitiv, iar adevărul trebuie acceptat așa cum este.
ApreciazăApreciază