Eu, cel ce sunt

Îmi aduc aminte de tine… A trecut multă vreme de când nu te-am mai văzut, atins, mirosit… În timp ce mă cufund în tine şi-ţi simt răceala de primăvară târzie mă năpădesc şi mai multe amintiri.

Îmi amintesc cum îţi cutreieram adâncurile odinioară. Cum mă mângâiau uneori razele soarelui care-ţi străbăteau apele albastre-verzui. Cum mă întâlneam cu tot felul de peşti şi creaturi bizare, în vreme ce mă plimbam pe nisipul tău rece. Îmi amintesc multe lucruri…
Îmi amintesc cum am trăit. Îmi amintesc cum am murit. Moartea a venit pe neaşteptate la mine. Adăstam pe nisip când am simţit-o cum se strecoară în mine. Ştiam că mor, dar parcă nu eram eu cel care murea. Carnea aceea muribundă îmi devenise străină. Îmi aduc aminte cum a putrezit şi apoi a fost luată de ape, iar eu am rămas în urmă, în cochilia mea. Carnea aceea nu eram eu – eu am continuat să văd, să aud, să simt… Iar într-o zi apele mării m-au luat şi pe mine şi m-au purtat pe nisipul plajei. Am zăcut acolo o vreme – nu ştiu cât.

Îmi amintesc ziua în care un băiat cu ochi zâmbitori m-a ridicat de pe nisipul fierbinte şi m-a pus la ureche. Şi m-a dus să mă dea în dar frumoasei lui, fata cu părul ca soarele, spunându-i: „Poţi să auzi marea în ea. Aşa vei purta marea cu tine oriunde ai fi.” M-am mirat de aceste vorbe: cum să auzi marea în mine? Marea era peste tot – o auzeam fără oprire. Abia mult mai târziu am înţeles ce voia să spună…

Fata cu părul ca soarele m-a luat cu ea în lume. Dar m-a luat şi de lângă marea mea iubită. Am continuat însă să-i aud glasul, cumva, venind din mine. Atunci am înţeles că, dacă eu o auzeam, şi alţii puteau s-o audă din mine. Deşi eram departe de ea, aveam marea cu mine, într-un fel.

Îmi amintesc nopţile-n care fata şi băiatul se iubeau cu neruşinare, în timp ce eu stăteam cuminte pe noptieră. Fără să ştie că îi privesc, sau poate fără să le pese. Iar uneori, când rămânea singură, fata cu părul ca soarele mă punea la ureche, asculta marea din mine şi zâmbea.

Îmi amintesc şi seara în care fata mea a plâns cu lacrimi de foc, ţinându-mă strâns la piept. Nu am ştiut atunci ce s-a întâmplat, dar din acea seară nu l-am mai văzut pe băiatul cu ochi zâmbitori. Dar fata mea m-a purtat cu ea în continuare. Chiar dacă un nou băiat şi-a făcut apariţia în viaţa ei, nu m-a abandonat. Nici măcar atunci când s-a mutat în altă casă, împreună cu el. A continuat să mă ţină cu ea, chiar şi după ce în viaţa ei au pătruns doi copii, un băiat şi o fată. Iar în unele nopţi mă lua şi asculta marea din mine. Dar şi ea, şi eu o auzeam tot mai slab. Poate că depărtarea de mare mă făcea să-i uit glasul, iar astfel marea din mine îşi pierdea puterea.

Într-o seară am aflat şi ce se întâmplase cu băiatul cu ochi zâmbitori – murise. Cei din casă vorbeau despre cum oamenii mor şi merg în rai, iar animalele mor şi atât – că ele n-au suflet. Voiam să strig şi să le spun că eu, melc fiind, am murit, dar tot aici mi-s. Mă rog, cred că aveau dreptate: sunt aici doar, nu în rai. Deşi, după cum spuneau ei c-ar fi raiul – o câmpie verde şi nesfârşită, lipsită de mare, nu cred că mi-ar plăcea acolo.
Într-o zi fata mea cu părul ca soarele, care între timp se cam albise, a rămas singură. Copiii plecaseră de mult din casă, iar iubitul ei a murit şi el. A plâns atât de mult în acele zile… Şi de fiecare dată, înainte s-adoarmă, asculta marea din mine, deşi glasul acesteia abia îl mai auzeai.

Aproape că am terminat de spus povestea şi am uitat să vă zic despre cum am ajuns din nou aici, în marea mea iubită. Nu credeam c-am s-o mai văd vreodată. Dar într-o zi, fata mea m-a luat şi m-a purtat într-o călătorie neaşteptată. Am fost foarte surprins să aud marea din nou. A stat o vreme pe plaja pustie, ţinându-mă în palmele ei obosite. Apoi a intrat cu picioarele desculţe în apa rece şi m-a aruncat în larg. Am primit cu bucurie îmbrăţişarea apei, dar şi cu regret – o să-mi fie dor de fata mea cu părul ca soarele. Ştiu că într-o zi valurile or să m-aducă iar la ţărm. Şi poate mă va lua iarăşi un băiat să mă dea în dar fetei lui. Şi voi ajunge iar departe de mare. Chiar dacă gândul unei noi călătorii printre oameni mi se pare atrăgător, aş prefera să-mi petrec toată viaţa lângă mare. Viaţa… Am uitat, pentru o clipă, de faptul că sunt mort. Sunt doar o cochilie goală acum. Dar văd, aud, simt…