Imaginaţi-vă o fiinţă (îi vom spune aşa, de dragul convenţiilor) care există fără a-şi cunoaşte cauza propriei existenţe, cauză care se află adânc îngropată în sinele său insondabil. Fiinţa există fără a avea un scop, fără ca altceva în afara sa să existe, fiind înconjurată de haos, de nimic, de ceva ce nu poate fi definit sau cunoscut. Fiinţa este pierdută în gândurile sale, asemenea unui om aflat în mijlocul valurilor, cugetând asupra propriei sale fiinţe. Incapabilă să desluşească un sens, un motiv al existenţei sale, singură fiind, fiinţa alunecă în ceea ce am putea numi nebunie. Şi apoi, fiinţa unică decide să creeze un întreg univers, doar de dragul de a crea, iar în acest vast univers creează o lume pentru o fiinţă “după chipul şi asemănarea sa”. S-ar explica multe atunci, cu privire la natura omului, nu-i aşa? Creat de un zeu nebun, care nu mai voia să fie singur.
Şi dacă existenţa noastră nu este nici măcar atât? Dacă fiinţa unică încă mai stă pe marginea abisului şi cugetă asupra posibilităţilor, iar noi suntem numai una dintre numeroasele posibilităţi luate în calcul de aceasta? Ca un vis lucid… Iar ceea ce în realitatea noastră sunt miliarde de ani reprezintă pentru strania fiinţă ceea ce sunt pentru noi câteva ore petrecute la umbră, ascunşi de soarele torid de vară, şi sorbind dintr-un cocktail rece şi asortat cu o pălăriuţă, în timp ce ne gândim la diverse lucruri. Şi, la un moment dat, după ceea ce nouă ne-ar părea eoni, fiinţa unică spune: “totuşi, nu”, trecând la altă posibilitate, în timp ce lumea noastră posibilă alunecă şi se stinge în hăţişurile minţii sale, ca o amintire distantă.
Nici măcar o creaţie materială a unui zeu nebun, ci numai o plăsmuire mentală a acestuia… O posibilitate şi, în cele din urmă, o posibilitate respinsă. Ce gând neplăcut! Dar, în acelaşi timp, străbătut de amărăciunea eliberatoare a neputinţei. Neputinţa de a deveni realitate, de a ne materializa. Însă, la urma urmei, nu este dorinţa noastră de a ne elibera de material, de a deveni spirite pure? Poate vom “supravieţui”, fie doar ca nişte gânduri aproape uitate în mintea unui zeu nebun. Sau poate, odată ce am fost o posibilitate, suntem pentru eternitate. Mintea unui zeu nebun funcţionează în mod ciudat, mai mult ca sigur.
hmm, dar cum sunt spiritele pure ??
mi-a plăcut concluzia de final 🙂 și până la urmă..se spune că toți suntem ciudați , unicii…normali sau nu …de fapt fiecare avem propria normalitate aflată într-o lume normală sau anormală ..
uff, cred că am aberat prea mult :))) să fie cu iertare , dar oboseala mea este de vină 🙂 ( deh, e mai ” frumos” să merg pe această ” variantă” :))) )
zi frumoasă de la mal de mare îți doresc 🙂
ApreciazăApreciază
Minte eliberată de materie, desigur.
Se poate spune, cred, că omul „normal”, generic, există doar în teorie, oamenii reali, individuali, fiind… având cu toţii un oarecare grad de deviere de la acel normal al omului generic.
O zi frumoasă şi ţie. Sau, mai degrabă, noapte. 🙂
ApreciazăApreciază
noapte 🙂 că-i mai frumoasă 😉
ApreciazăApreciază
Mda….asta ne-ar scuti de lupta si speranta.Castele de nisip,la dispozitia unui zeu nebun..Nu stiu de ce,dar imi place ideea😊
ApreciazăApreciază
Poate că nu. Poate că, deşi dominat de nebunie, nu este lipsit de logică, dându-ne posibilitatea alegerii libere. 🙂
ApreciazăApreciază
Eu cred, acum că spui și tu, am curajul ăsta, că ne suntem proprii nebuni și zei. Unii mai zei ca alții, recunosc. 🙂
ApreciazăApreciază
Ei, zei mai puţin. Suntem prea supuşi capriciilor naturii şi hazardului ca să ne putem numi zei; oricare dintre noi. 🙂
ApreciazăApreciază