Lirisme

Mergeam prin întuneric, gândindu-mă la ziua care abia trecuse şi la momentul în care i-am criticat poezia unei tinere care a comis greşeala de a-mi cere părerea după ce am citit-o. Întotdeauna refuz să mă supun uzanţelor fără fond ale amabilităţii gratuite, de complezenţă: „îmi place.” Şi dacă nu-mi place, să-ţi spun o minciună, care să te încurajeze să perseverezi în direcţia greşită? Nu e mai bine să-ţi spun ceea ce cred cu adevărat? Dar să nu mă îndepărtez prea mult de mersul prin întuneric…

Şi m-am gândit ce anume aş fi putut oferi ca exemplu de poezie care să fie pe gustul meu. Sunt adeptul poeziei clasice. Şi când spun „clasică”, mă duc spre Homer, Teocrit sau Pindar, spre Vergiliu, Horaţiu sau Marţial. Adevărat, nici nu am citit prea mult din poezia mai nouă. Desigur, dacă prin „mai nouă” înţelegem Puşkin sau Eminescu… Poeziile, pentru a-mi plăcea, trebuie să fie… muzicale; metrul contează. De exemplu, în epopei, chiar dacă traducerea le lasă adesea fără rimă, ritmul egal al versurilor în hexametru dactilic creează muzicalitate. Şi asta îmi place. Dar m-am dus iarăşi departe de drumul prin întuneric…

Voiam să ajung, de fapt, la momentul în care mi s-a născut în minte o poezie; naivă, ce-i drept, dar aproape… muzicală. Vă las pe voi să o criticaţi.

Prin pădure

Într-o zi cu prea mult soare,
Coboram uşor la vale;
Trecând prin pădurea deasă,
M-iese-n cale o frumoasă.

Şi se uită blând la mine,
Neluând în seamă bine
Că ţineam mâna la spate
Şi în ea aveam o carte.

Îi zâmbesc atunci senin,
De la spate scot ce ţin,
Cartea însă a pierit,
Iar în mână-i un cuţit.

Totu-n jur a înlemnit,
Timpul însuşi s-a oprit,
Mă reped ca un nebun,
Inima îmi face bum!

Şi apoi, lac de sudoare,
Mă trezesc, ce-i asta oare?
Şi observ că sunt în pat,
Treaba-i clară: am visat.