Egoismul martirului

Una dintre cele mai mari greşeli ale creştinismului a fost desconsiderarea sorţii celor asupriţi în cetatea pământească, conform principiului: fericiţi cei care suferă aici, căci a lor va fi împărăţia cerului. E drept, pilda martirului care-şi îndură soarta fără a pronunţa vreun cuvânt împotriva ucigaşilor săi este una nobilă şi cutremurătoare. Dar acest din urmă aspect este important doar dacă printre asupritori se află măcar un singur om care poate… deveni unul bun. Dacă nu, martirul se va alege doar cu batjocura celor răi, iar fraţii săi asupriţi vor privi uimiţi şi îndureraţi pilda sa, continuând să sufere pe pământ în aşteptarea răsplăţii de dincolo. Unde este caritatea/mila creştină aici? Este oare un act de pietate să-ţi laşi fraţii să fie în continuare asupriţi, în timp ce tu te alegi cu presupusa răsplată veşnică pentru martirajul tău? Nu este oare gestul sacrificiului martirului unul pur egoist şi lipsit de milă pentru ceilalţi?

Lipsa de preocupare pentru dreptate în timpul vieţii a fost, de altfel, caracteristică pentru creştinism. De asemenea, legitimarea asupritorilor, prin cârdăşia dintre Biserică şi Stat, a fost o altă meteahnă ruşinoasă a celor care s-au erijat în mediatori între dumnezeire şi credincioşi. De departe, cea mai mare infamie a creştinismului occidental a fost Inchiziţia. Aceasta şi-a justificat adesea barbariile prin dictonul augustinian: ”Dumnezeu nu s-a îndurat nici de Fiul Său”… Chiar aşa, de ce să realizăm Cetatea Dreptăţii încă de pe pământ, când putem chiar să punem mâna la asuprirea celor mulţi şi sărmani?

Principiul milei/carităţii creştine trebuie să se manifeste deja de pe pământ. Creştinul nu trebuie să se izoleze de lume, să trăiască în post şi rugăciune, cu gândul la răsplata veşnică şi să-şi lase fraţii în… plata Domnului. ”Iubeşte-l pe Domnul, Dumnezeul tău” trebuie înţeleasă numai în conjuncţie cu ”iubeşte-ţi aproapele”; cele două sunt inseparabile şi nu poţi să-ţi iubeşti aproapele dintr-o peşteră departe de lume. Creştinul trebuie să se implice în viaţa cetăţii, să-şi ajute fraţii să scape de asuprire, chiar dacă asta înseamnă, în ultimă instanţă, să ridice sabia împotriva celui rău; creştinii să fie nu ca nişte miei în mijlocul lor, ci ca nişte lei care luptă pentru dreptate. Cum se împacă mila cu ştiinţa faptului că fraţii tăi vor continua să fie asupriţi şi după moartea ta? Cum se împacă bunăvoinţa – voinţa de a fi bun – cu neridicarea unui deget pentru alinarea durerii fraţilor tăi? Chinul atâtor generaţii care au ascultat de glasul martirilor reprezintă o pată grea pe trecutul creştinismului. Desăvârşirea omului, apropierea de dumnezeire trebuie să înceapă din această viaţă, nu trebuie s-o aşteptăm pe următoarea. Domnia dreptului şi a dreptăţii trebuie să înceapă de aici. Creştinul care nu luptă pentru eliberarea fraţilor săi de chin încă din această lume n-a înţeles principiile Dreptăţii, Bunăvoinţei şi Milei. Interpretarea tendenţioasă a Cuvântului Domnului a fost făcută doar pentru ca Biserica să nu intre în conflict cu Statul, cu cei puternici.

Creştinismul nu a urmat, de altfel, regula de aur a orientalilor: ”ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, ci pe cea care poate fi interpretabilă: ”fă-le altora ceea ce vrei să ţi se facă şi ţie”. Cele două par la fel, dar nu sunt. Regula de aur orientală implică absenţa acţiunii, în timp ce regula creştină implică acţiunea (fă-le, chiar dacă ei nu vor). Cu alte cuvinte, dacă eu accept să renunţ la dreptul de a gândi, vorbi sau scrie liber, atunci îi pot lipsi şi pe alţii de acest drept; tendinţă spre tiranie de care Biserica nu s-a putut dezbăra după ce a obţinut preeminenţa în cadrul Imperiului Roman. Dacă înainte de acest eveniment, doctorii creştinismului cereau toleranţă religioasă, inclusiv dreptul de a gândi, vorbi sau scrie liber, imediat după asta vor refuza altora tocmai aceste drepturi, culminând cu marea prigoană din perioada Inchiziţiei, îndreptată împotriva tuturor celor care îndrăzneau să gândească, să vorbească sau să scrie ceva în afara dogmelor religioase.

Nu este de mirare atunci că nici martirii creştinismului nu şi-au iubit cu adevărat fraţii atunci când au ales să moară; ei nu făceau decât să se conformeze regulii: ”fă-le altora ceea ce ai vrea să ţi se facă şi ţie.” Cu alte cuvinte, martirul le spunea: ”Eu am ales să mor şi să vă las să suferiţi în continuare de mâna asupritorilor. Faceţi şi voi la fel – veţi fi răsplătiţi în Ceruri.” De ce o viaţă pierdută în van este una demnă de răsplată? De ce n-ar fi mai de preţ o viaţă petrecută luptând împotriva asupririi, prin orice mijloace? La această întrebare, doctorii creştinismului au numai răspunsuri străvezii. De fapt, noi ştim adevărul: doctorii creştinismului n-au vrut cu adevărat să destabilizeze statu-quo-ul – Biserica a încercat mereu să obţină un condominiu cu Statul, pentru asuprirea celor mulţi. Altfel spus, îndemnul spre martiriu a ascuns mereu dorinţa de mărire lumească a conducătorilor Bisericii, şi nu vreo poartă de acces spre desăvârşire, spre dumnezeire. Iar aceasta nu este Calea spre Dumnezeu; Calea spre Dumnezeu este ca omul să transforme în realitate Cetatea Dreptăţii aici, pe pământ. Câtă vreme va exista asuprirea celor mulţi, omul va fi departe de Cale, departe de Dumnezeu. Şi mă tem că este în firea omului să se depărteze de Dumnezeu; atât de mult încât, după o vreme, nici nu va mai şti cum să-l mai găsească vreodată. Iar când Calea spre Dumnezeu va fi uitată, atunci omul va fi cu adevărat pierdut, dându-i dreptate Amăgitorului: nicio altă creatură a Domnului nu trebuia să se plece în faţa omului, pentru că această maimuţă necuviincioasă şi nevrednică este cea mai josnică dintre toate fiinţele.

Bineînţeles, toate cele spuse mai sus sunt valabile numai dacă putem vorbi despre un Dumnezeu. Apoi, acestea se referă la creştini şi la interpretabila lor teologie, care a fost după cum bătea vântul (puterea). Numai că, vedeţi dumneavoastră, problema cu Dumnezeu este că reprezintă o… fiinţă care nu este necesară pentru ca lumea să existe – ar putea fi vorba şi de o ecuaţie oarbă sau, să spunem, Natura. Mai mult, chiar dacă ar exista, având în vedere faptul că lumea este una imperfectă, barbară chiar, Fiinţa supremă nu ar fi în mod necesar… perfectă şi morală. Împăcarea perfecţiunii divine cu imperfecţiunea lumii nu a fost rezolvată mulţumitor de teologi, în pofida bunei observaţii a lui Leibniz că Dumnezeu, dacă ar fi creat fiinţe perfecte, s-ar fi replicat pe Sine. Cum explicaţiile de acest gen sunt greu de găsit, teologia, adesea, preferând să rezolve rapid toate dilemele teologice, a ales să-l ia pe „nu ştiu” în braţe, apelând la ininteligibilitatea divinităţii pentru oameni.

Cu toate acestea, împlinirea Cetăţii Dreptăţii pe pământ nu ţine de vreo religie, ci de calitatea de a fi om. Omul, ridicat deasupra dobitoacelor prin raţiune, trebuie să tindă spre… perfecţiune, chiar dacă aceasta nu putem şti că există în realitate – noi putem să încercăm să o atingem. Iar perfecţiunea începe cu Iubirea; iubirea şi mila pentru tot ceea ce este viu. Nu iubirea mecanică a lui Spinoza, lipsită de voinţă şi care este, de fapt, Dorinţa (pofta), ci o iubire care este un act de voinţă, unul liber. Însă acest obiectiv este greu, poate chiar imposibil de atins, deoarece majoritatea oamenilor încă trăiesc ca animalele, refuzând să vadă că tocmai animalitatea lor este obstacolul în calea unei lumi perfecte, a unei cetăţi a dreptăţii, libertăţii şi iubirii. Şi atunci tind să-i dau dreptate aceluia care a spus demult că omul care nu vrea să înveţe, nu merită să trăiască.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Digresiuni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s