De gustibus…

Ce anume ne face să ne placă sau nu nişte cuvinte aşezate într-o anumită ordine? Şi, adesea, chiar cuvintele aceluiaşi autor: unele ne plac, altele nu. Care este secretul… gustului? De ce nu m-a impresionat Goethe, despre care mai toată lumea are cuvinte de laudă? Şi am vrut/sperat să-mi placă, pentru că, na! e Goethe. Dar Faustul său mi-a părut un fel de dramoletă pusă în scenă de un teatru de marionete dintr-un târgşor medieval din Saxonia, pentru nişte orăşeni mediocri şi câţiva ţărani veniţi să se zgâiască la bâlci. Şi apoi au venit şi poeziile sale, câteva, ce-i drept, dar nici acelea nu mi-au zâmbit. Cum nu s-a întâmplat nici cu cele ale lui Rilke, deşi aici am dat vina pe traducător, pentru că mai citisem nişte poezii de-ale lui în engleză şi îmi plăcuseră. Şi toată opera sa mi s-a părut greoaie, multe poezii dându-mi senzaţia că au fost scrise pentru a fi recitate în public şi nu citite. De ce? Trecerile bruşte de la un ritm la altul, extrem de neplăcute la citit. Pe când un recitator profesionist, ştiind ritmul dinainte, poate crea un mic spectacol, ceea ce mă duce cu gândul la palate aurite, domniţe şi domni rafinaţi, bogaţi şi nepăsători, ascultând poezia acelui coate-goale, primit în cercul lor strâmt numai pentru că aruncă bine cuvintele pe hârtie şi este la modă să ai un astfel de saltimbanc verbal pe lângă tine. Foarte puţine poezii din opera lui Rilke s-au întâmplat să-mi placă şi nici acelea integral: le lipseşte muzica, deşi par să aibă spirit. Dar eu nu mă ocupam cu o exegeză şi căutam doar plăcerea poeziei, negăsind-o.

Am păţit-o chiar şi cu Orhan… Atunci însă am dat vina pe subiect şi pe subsecvenţă: era Viaţa cea nouă şi venea chiar după Învierea lui Tolstoi; adică imediat, fără pauză: am terminat Învierea şi m-am apucat de Viaţa… Şi după Viaţa… a urmat Faust. Mi-am găsit rapid o scuză: cum să mai guşti o poveste aproape ireală sau un spectacol de marionete după intensitatea şi gravitatea poveştii lui Tolstoi, despre ceea ce înseamnă să fii om, aici, pe pământ, să trăieşti, să suferi şi să mori? Nu poţi. Dar, dacă Orhan mi-a revenit în graţii, după emoţionantul Muzeul inocenţei, Goethe a rămas pe dinafară. Şi nu ştiu de ce. Ceva lipseşte şi nu pot spune ce anume. Poate… sufletul. Zic şi eu, nu dau cu parul.

Altfel stau lucrurile cu Puşkin. Poeziile sale sunt ca apa pentru buzele celui însetat. Aproape la fel de profunde şi de strălucitoare precum cele ale lui Khayyam. Pentru că da, dintre toţi poeţii cred că Omar Khayyam ocupă locul de frunte în preferinţele mele. Omul acela reuşea să spună atât de multe în aşa de puţine cuvinte… Şi nu, nu mi-a surâs lauda vinului cel roşu, pentru că vinul nu-mi mai este amic de mult, nici măcar o cunoştinţă: trecem unul pe lângă celălalt fără să ne mai salutăm. Până la urmă, consider că totuşi traducerea este secretul: o traducere bună, care să păstreze ritmul şi rima înseamnă multă muncă şi mai înseamnă şi talent. Iar acestea, găsite împreună la acelaşi traducător, mai ales în vremurile noastre, sunt destul de rare, dacă nu chiar o himeră.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Jurnal. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s