Nemo malus felix

Era într-o zi de joi, 9 noiembrie 2000, ziua în care așterneam primele cuvinte în jurnalul cu coperți roșii. Constituia o idee mai veche de-a mea – de a-mi pune gândurile pe hârtie. Îmi propuneam atunci să scriu cât de des pot, chiar zilnic. Bineînțeles că nu am reușit asta. Doar din 28 iunie 2004, intrările în jurnal deveneau zilnice; chestii plictisitoare, precum vremea și lucrurile făcute în acea zi. Nimic deosebit. Nici acum nu reușesc să scriu zilnic în jurnal; ajuns astăzi abia la al doilea caiet. Uneori, nu scriu nimic timp de șase-șapte zile și mă străduiesc apoi, încercând să-mi amintesc ce am făcut în acele zile.

Jurnalele cu coperți roșii nu mă lasă să uit că nu mi-am îndeplinit multe din vechile mele planuri. Desigur, acestea s-au modificat pe parcursul timpului, dar esențialul nu a fost împlinit niciodată. A fost și din vina mea, dar mai mult a altora. Nu caut să dau vina pe cineva, știu exact cine sunt vinovații. Unora, le-am plănuit moartea, ani la rând, în cele mai mici detalii. La fel ca multe alte planuri, nici acestea nu au fost duse până la capăt. Acel impuls, necesar pentru materializarea acestor gânduri malefice, nu a venit niciodată. Mereu a existat cineva de care să mă agăț.

Aș putea să spun că, de fapt, sunt o persoană bună, dar nu este adevărat. Îmi trebuie doar un factor declanșator, un motiv suficient de puternic, și voi cădea pradă bestiei care sălășluiește în adâncurile minții mele. Iar, dacă încep, nu mă voi mai opri. Spiritul nu îmi este încă înfrânt. Valhalla încă mă mai așteaptă. Nu voi muri în genunchi. Nu voi coborî în tăcere în abis.