Blestemul furnicilor

Anul trecut, pe la începutul verii am observat o furnică în baie. Nu știam de unde apăruse, și am luat-o și am am aruncat-o pe geam. În zilele următoare, povestea s-a repetat. Apoi, după mai multe zile, am observat că mâncarea motanului fusese invadată de aproximativ 25 de furnici. M-am enervat și le-am omorât pe toate. Adică, eu vă cruț viața și vă arunc pe geam, iar voi îmi invadați casa?! Nu am mai văzut furnici în acel an.

Însă anul acesta, povestea s-a repetat – furnicile au reapărut. De cele mai multe ori, le-am aruncat pe geam. Doar câteodată, când eram într-o anumită dispoziție, le-am omorât. Apoi, acum vreo săptămână, înainte să mă culc, am descoperit o adevărată invazie în baie. Le-am pulverizat cu otravă și m-am dus în pat. Când s-a trezit ea, a găsit baia plină de furnici în agonie. A curățat baia, ucigându-le pe toate. Totuși, în următoarele câteva zile, furnici rătăcite au mai bântuit prin baie. Pe unele le-am cruțat, pe altele le-am ucis. Am descoperit, cred, și locul pe unde veneau – un spațiu mic, pe lângă o țeavă. Încă nu l-am acoperit, dar o voi face în perioada următoare.

Acest episod mi-a lăsat însă un gust amar. Întotdeauna am simpatizat furnicile, iar uciderea lor nu a fost plăcută. Puteam să încerc să le capturez cu zahăr, dar nu am timp pentru așa ceva. Știu că furnicile nu ne percep, dar mă întreb oare: în timp ce le zdrobeam trupurile firave, nu au rostit cumva acestea blesteme îngrozitoare la adresa morții nevăzute, care le încheia prematur și așa scurta lor călătorie pe această lume?