Ecoul

De ceva vreme nu am mai visat-o pe roșcata Lene. Aparent, faptul că am scris pe blog despre ea, m-a ajutat s-o uit. Însă mint: nu o voi uita niciodată, decât atunci când voi trece în neant. Atâta vreme cât mintea îmi va rămâne sănătoasă, acea întrebare – ce-ar fi fost dacă? – îmi va bântui, din când în când, nopțile. Într-un fel, ea este a mea Annabel Leigh. Sper doar să nu-mi găsesc și o Lolita. Și dacă… Nu, nu voi spune.

Asta se va petrece până într-o zi, când vocea îmi va pieri, pentru totdeauna. Când doar o parte din gândurile mele vor dăinui, scrise pe acest blog. Când eu voi fi mort de mult, iar ultimul dintre puținii mei cititori va fi trecut și acesta în abis, cuvintele îmi vor fi uitate, pentru eternitate. Doar câte un vizitator întâmplator, adus aici de căutări precum „metode de suicid„, „monolog” sau „per aspera ad astra” va citi ocazional câte un articol vechi sau poate mai multe. Apoi, peste mulți ani de la moartea mea, poate că un administrator WordPress va observa acest blog inactiv de multă vreme și va decide să-l șteargă, pentru a obține mai mult spațiu liber pe servere. În acea zi, gândurile mele se vor risipi cu adevărat în eter. Mă voi alătura Nimicului și Nimicul va deveni una cu mine. Nu voi mai fi altceva decât o șoaptă uitată din trecut; un ecou al unor cuvinte pierdute în torentul etern al timpului.