Cinci secunde

Era o după-amiază a unei zile de joi; mai precis, ziua de 2 iunie a acestui an. Mă găseam pe bulevardul Ștefan cel Mare, cu niscaiva treburi personale. Afară era cald, razele soarelui mângâindu-mi discret obrajii. Norii, care mă determinaseră să iau cu mine umbrela, se risipiseră. Zgomotul străzii era parcă pierdut undeva în fundal. Gândurile îmi zburau către ceea ce urma să fac, peste vreo câteva minute. Mergeam, mai mult sau mai puțin grăbit, pe trotuar, privind absent figurile celor ce-mi ieșeau în cale. Cred că ajunsesem în fața unei patiserii sau ceva asemănător, când am observat două persoane oprite în acel loc și conversându-se – o ea și un el. Ca niciodată, privirea nu mi-a zăbovit asupra ei, ci, preț de vreo cinci secunde, ochii mi-au întârziat asupra bărbatului – un tip bonom, chel, doar cu puțin păr la ceafă și, într-o măsură oarecare, cam rotofei. Nu era idealul de frumusețe al societății occidentale. Însă, sclipirea din ochii săi a fost cea care mi-a atras atenția; mi s-a părut un om vesel, mulțumit de viața sa. Nu era nicio urmă de răutate pe chipul acelui bărbat. Părea să se simtă foarte bine în pielea sa, fără să arate vreun complex pentru lipsa de păr sau pentru înfățișarea sa, deloc… macho.

Acolo, în acele cinci secunde, am avut o revelație. Zeci de ani de îndoctrinare cu propaganda așa-zisei lumi civilizate, cu privire la felul în care trebuie să arate un om frumos, au fost anulați de o idee născută atunci, pe loc. Oamenii sunt frumoși! Cel puțin, majoritatea dintre ei. Acel om, care nu manifesta nicio urmă de inhibiție legată de aspectul său fizic, cu zâmbetul său sincer, era frumos.

Cinci secunde, după care mi-am continuat drumul, privind oamenii altfel. De atunci, percepția asupra lumii mi s-a schimbat în mod radical. A fost nevoie de un omuleț jovial și de cinci secunde…