O zi în pădure

Zgomotul unui vreasc rupt m-a trezit în acea dimineață. Fusese o primă noapte agitată, în mijlocul pădurii, iar la primele ore ale dimineții încă moțăiam. Îmi alesesem drept loc de refugiu zona în care se găsea pădurea de brazi și molizi – o pădure în mijlocul pădurii. Crengile lăsate ale molizilor alcătuiau o cortină, care mă ascundea de vederea unor eventuali drumeți nedoriți. Era totuși o perioadă în care lumea din sat nu se aventura prin pădure; acel început de vară fusese unul destul de mohorât, iar solul era încă umed. În plus, ciupercile încă nu-și făcuseră apariția, așa că oamenii nu prea aveau motive să cutreiere codrul cel întunecat. Cu atât mai puțin, pădurea de brazi și molizi. Prin urmare, trosnitura acelui vreasc m-a surprins. Am ieșit temător din cort, având în mână un cuțit, a cărui lamă avea o lungime respectabilă, și am adulmecat împrejurimile. Nu se zărea nimeni și nimic prin preajmă. Probabil, fusese vreun animal de talie mică, cel care călcase vreascul. Mistreții nu se prea aventurau pe aici, preferând zona împădurită cu fag și stejar. Mi-am reluat picoteala, însă ceva mai vigilent ca până atunci.

Mai târziu în acea zi, sub razele unui soare energic, m-am deplasat tocmai până la valea abruptă prin care zburda năvalnic un pârâu rece și cristalin. Zona în care acesta forma o bulboană era de-a dreptul magică. Era de fapt un fel de cascadă, care forma un vârtej tulburător. Zgomotul acestuia mă atrăgea, într-un fel straniu. De fapt, este apa în general cea care mă fascinează, transmițându-mi idei malefice. Mișcarea și susurul apelor curgătoare adânci parcă mă cheamă, să-mi ofere o îmbrățișare lichidă și asfixiantă. Am acest sentiment în fiecare seară în care trec podul peste Dâmbovița și bate puțin vântul, provocând o mișcare perceptibilă a valurilor, și l-am avut și atunci. Am revenit câteva zile la rând la acea bulboană șoptitoare de sugestii interzise. Nu știu ce anume aveam atunci în minte, deoarece gândurile mele suicidare nu au fost niciodată ceva serios. Însă, acel vârtej avea și încă mai are ceva hipnotic în el.

Nu știu cât am stat și am privit apa în acea zi, probabil vreo două-trei ore. Pe drumul de întoarcere am cules câțiva fragi aproape copți. Am avut o oarecare strângere de inimă, pe când mă apropiam de zona unde așezasem cortul. Totuși, dacă își găsise cineva drum prin pădure și mă lăsase fără cort? Spre liniștea mea, acesta era tot acolo. Cu toate acestea, în zilele următoare timpul petrecut la distanțe mari de cort a fost considerabil mai redus. Niciodată nu se știe, nu-i așa?

Aveam 30 de conserve la mine, iar în acea primă zi am mâncat două dintre ele. În zilele următoare voi începe să-mi prepar și din provizia de supe la plic, a căror număr era de 20. Ce, credeați că m-am dus nepregătit în pădure? Să mănânc ierburi ciudate, insecte și coajă de copac? Nu e stilul meu. Am consumat doar fructe și plante pe care le cunoșteam, și asta destul de rar.

În acea seară, am făcut un mic foc, nu departe de cort, și am ascultat zgomotul făcut de crengile uscate care trosneau arzând. Am adormit ceva mai liniștit decât în seara anterioară, în pofida cântecului lugubru al unei cucuvele, care se găsise să-și facă veacul prin apropiere.