Quo vadis hominis?

Unde se îndreaptă omenirea?
Mă uit la semenii mei, oamenii, și văd doar niște maimuțe spilcuite… Pretind că au evoluat, dar continuă să se ucidă între ei pentru lucruri iluzorii, precum banii. Cu 70 de ani în urmă, oamenii aliniau alți oameni în fața camerelor de gazare, ucigându-i doar pentru că erau de altă etnie. Ar face și acum exact același lucru, în cazul unui război global.

Obsedați de materialism, își trăiesc viața ca și cum doar simțurile fizice contează. Prețuiesc atât de puțin viața altor semeni de-ai lor, ca și cum nu ar fi asta singura lor viață. Poate că, deoarece nu au văzut cum este curmată viața unei ființe inocente; teama delirantă pe care o simte aceasta înainte să moară. Nu este nimic mai tulburător, decât o ființă care moare. Orice creatură numită om, care nu simte o vie emoție (și nu în sensul de plăcere) până în străfundurile sufletului său, când vede o astfel de imagine, nu se poate numi om; nu încă. Mai trebuie să evolueze, iar asta nu o poate face în această viață; dar cum aceasta este singura sa viață, înseamnă că nu va fi niciodată om. Așa că, nu toți sunteți semenii mei; sunt destule – chiar prea multe – bestii care arată ca oamenii, merg ca oamenii, vorbesc ca oamenii, dar nu sunt oameni. Iar, în ultima vreme, parcă mă simt copleșit de numărul bestiilor.

Răspunsul la întrebarea din titlu mi-l ofer singur: către Abis.