Numele meu este…

Multe s-au spus despre mine şi mulţi şi-au imaginat despre mine diverse lucruri. Aşa că m-am gândit, dacă tot este moda să-ţi asumi o identitate, de preferat cea reală, să vă lămuresc cu privire la cine sunt şi care este numele meu.

Am să încerc să-mi aduc aminte când mi-a pictat unul dintre voi pentru prima oară chipul. A trecut atât de multă vreme… Prea multă. Să fi fost oare cei din Çatalhöyük? Nu mai sunt sigur – asta a fost acum vreo nouă milenii. Oricum, exagerez atunci când spun „chipul”, pentru că acei oameni pictaseră nişte păsări negre. Aripile negre sau cenuşii îmi caracterizează imaginea pentru mulţi dintre voi. Şi aproape toate chipurile ce mi le-aţi pictat sunt atât de… lugubre. De ce nu aş fi frumos, o fiinţă absolut splendidă? Doar pentru că vă este teamă de mine? Sigur, unele imagini chiar mi-au plăcut, oricât de sinistre au fost. Îmi amintesc de tânărul persan, cu mâini subţiri şi ochi negri care m-a pictat într-o seară târzie de vară, la lumina lămpii sale. Îmi picta chipul, aşa cum credea că trebuie să arăt, cu mâini tremurânde, iar la sfârşit s-a oprit, înfiorat, şi a privit imaginea o vreme. Pictase o fiinţă ameninţătoare, aproape translucidă, care părea să plutească deasupra pământului. Dar imaginea avea în ea ceva inexprimabil, ceva frumos. Sau aşa mi s-a părut mie.

Ceea ce nu înţeleg însă este de ce aţi simţit că sunt o entitate, o creatură în afara fiinţei voastre? Ceva care vă pune capăt existenţei, pentru că altfel voi aţi fi trăit veşnic, desigur. De fapt, înţeleg: tot ceea ce aţi creat este după propriile voastre chipuri, până şi zeii voştri. Totuşi, unul dintre voi a fost tare aproape de adevărata mea natură. Nu i-aţi acordat însă prea multă atenţie, pentru că era poet şi aţi considerat că era doar o metaforă. Şi aţi avea dreptate să credeţi asta, pentru că nu intuise că aş fi cu voi clipă de clipă, el doar se juca cu vorbele, căutând sensuri noi.

Să vă spun numele meu acum, sau aţi înţeles deja cine sunt? Dacă nu, o să vă spun mai încolo. Înainte de asta, vreau să vă spun că sunt cu voi de la început. M-am bucurat de apariţia voastră. În sfârşit, după multe milenii nesfârşite se născuse o creatură interesantă! Pentru că sunt aici de mult mai multă vreme înaintea voastră. Surprinzător, deşi a trecut o eternitate de atunci, nu am uitat momentul în care am devenit conştient de existenţa mea. A fost ciudat, pentru că nu înţelegeam ce sunt şi unde sunt. Abia când acea vietate a murit, am aflat ce sunt. Trăiesc cu fiecare viaţă. Sunt în fiecare dintre voi. Cresc odată cu voi, în voi. Şi înţeleg că dacă am început să exist odată cu viaţa, voi sfârşi odată cu ea. Îngrozitor gând! Acelaşi gând care vă macină şi pe voi. Dar voi, majoritatea, aveţi zei închipuiţi care să vă ţină de cald. Eu, după atâta vreme în-lume, nu pot să spun c-ar exista aievea zei. Nu vă pot spune cu certitudine nici dacă lumea a fost creată de o fiinţă sau s-a născut din haos. Dar zei să ştiţi că n-am văzut de când sunt pe pământ. Dacă vreţi să credeţi că există zei, atunci, după definiţia voastră, eu sunt cel mai potrivit. Exist de miliarde de ani şi nu-mi văd un sfârşit apropiat, deşi ştiu că acesta va veni, cândva. Dar nu sunt zeu.

Ce sunt atunci? Îmi e greu să vă explic. Mintea voastră mărginită nu mă poate percepe aşa cum sunt. Sunt şi nu sunt. Sunt în voi, iar când muriţi nu mai sunt, dar sunt în cei care sunt vii. Sunt unul singur, deşi sunt în mii şi mii de trupuri. Şi, contrar a ceea ce se crede despre mine, nu eu vă curm existenţa. Vieţile vi se sfârşesc, pur şi simplu. Eu doar asist la agonia voastră, până când viaţa vi se scurge din ultima celulă. Nedrept, prea devreme poate, dar aşa e lumea voastră; aşa a fost mereu.

Poate a venit vremea să vă spun numele meu… Care nu este vreunul dintre cele pe care, în decursul mileniilor, mi le-aţi pus: Yama, Samael, Thanatos, Ankou, Hel, Azrael… sau cel care mi-a plăcut cel mai mult: Ereşkigal. De ce aţi presupus însă că am un nume? Cine m-a botezat? Dumnezeu? M-am numit singur? Sincer, m-am gândit şi la asta: să-mi aleg singur un nume. Dar am renunţat – nu am nevoie de un nume. Numele meu este cel pe care vreţi voi să-l am. Numele vostru. Chipul meu este cel pe care vreţi voi să-l am. Chipul vostru. Sunt cu voi, în voi, pentru totdeauna. Sunt umbra care vă-nsoţeşte. Sunt sfârşitul viselor fragile şi al speranţelor inutile. Sunt sfârşitul omului. Sunt destinaţia, întunericul şi moartea.