„Cât de impenetrabilă îţi este singurătatea?”

A-fi-cu-cineva sau a-fi-singur… În majoritatea timpului, nu suntem singuri. Aşa cum observa omul din munţi, despre care am menţionat anterior, ne pierdem în cotidian, în realitatea „noi” sau „noi-doi”. Vine însă şi acel moment când realizezi că eşti, de fapt, singur. Oricât ai împărtăşi cu un altul, oricât de mult şi de des ai iubi, „acolo”, cu-tine, nu este nimeni. Şi nu ai unde să cauţi, să speri că vei găsi pe „cineva” – nu poţi decât să revii la „noi” sau la „noi-doi”. Nu poţi decât să fugi de tine, din-tine, către alţii. Sau să rămâi cu-tine…

Sunt singur? Sau, să spunem, mai singur decât alţii? Nu ştiu. Presupun însă că sunt mai singur decât alţii, mult mai guralivi, mai dornici de companie şi de „viaţă”. Dar pot spune că am nevoie de această singurătate. Pentru ce? Pentru ceea ce vezi acum, pentru ceea ce citeşti. Acum, când sunt retras în mine însumi, când sunt singur, aceasta este clipa când îmi găsesc cuvintele. Poate nu sunt cele mai potrivite, poate nu mustesc de înţelepciune, dar un lucru este sigur: ele vin. Şi când vin cuvintele, neliniştea aceea benefică pentru minte mă cuprinde. Ştiu atunci că pot mult mai mult, că sunt mult mai mult, că soarele meu încă nu a apus. Am nevoie de cuvinte ca de ambrozie.

Singurătatea mea nu este mai impenetrabilă decât a altora. Poţi să pătrunzi în ea, chiar dacă nu complet. Dar cine a putut vreodată să-fie-cu-altcineva cu adevărat? Poate Robb şi Lya. Sau Lya şi Gustaffson, ca să fim mai precişi (vezi: „Cântec pentru Lya”). Numai că astfel de lucruri se întâmplă doar în poveştile SF. Minţile umane nu se pot conecta astfel. Cel puţin, nu încă. Şi chiar de s-ar putea aşa ceva într-o zi… Gândurile noastre sunt bizare – uneori, mă întreb de ce am spus sau făcut un anumit lucru. Sinele este, cel mai adesea, o necunoscută şi pentru noi înşine. Cum ar putea să ne cunoască alţii? Iar ceea ce ar cunoaşte, printr-o eventuală conexiune mentală, ar fi cu adevărat „noi”? Mă îndoiesc.

Nu sunt, prin urmare, de nepătruns în singurătatea mea. Adevărat, întotdeauna va rămâne o parte ce n-o va putea cunoaşte nimeni – acel eu-profund, cognoscibil doar unei eventuale divinităţi. Nici măcar eu nu mă pot lăuda că am pătruns toate sensurile acelui eu-profund, aşa că nu ţi-l pot revela. Îţi ofer ceea ce pot, şi nu uita: tu ai pătruns cel mai adânc în tenebrele sufletului meu dintre toate fiinţele umane.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Personale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la „Cât de impenetrabilă îţi este singurătatea?”

  1. honeybee zice:

    poate numai indragostirea creeaza magica iluzie ca nu esti singur si incepi sa crezi in basme, inchipuindu-ti ca te-ai apropiat atat de mult de o persoana incat nu mai exista nicio bariera de trecut…ca v-ati suprapus intr-un mod inexplicabil si ati devenit una: o noua entitate vie care poarta in sine amestecul celor doi
    cine mai stie cum este?
    scuze, pentru interventie

    Apreciază

  2. honeybee zice:

    Ma gandeam sa te intreb ( mediul virtual permite acest lucru):ce crezi care este (sau ar trebui sa fie) liantul unei legaturi trainice intre un barbat si o femeie? Ce anume ii tine( ar trebui sa-i tina) alaturi daca excludem obisnuinta si conventia, cand raman impreuna doar din comoditate si/sau de dragul de a salva aparentele?
    In primul rand, de ce se cauta? De ce incearca sa stabileasca o relatie, cand stiu ca impartasirea are o limita dincolo de care ramanem niste fiinte singuratice? Si daca au stabilit-o, cum sa reuseasca s-o faca sa reziste in timp? Ce asteapta ei de fapt de la relatia de tip “noi”? Dar oare (mai) exista in realitate acea relatie de tip “noi”, sau unul din parteneri exploateaza credulitatea aceleia care crede in acest concept si face tot posibilul ca sa ofere celui de langa ea visul unei relatii reusite? Ce zici: nu ar fi mai simplu ca din start sa acceptam ca in cel mai bun caz suntem doar “noi-doi” , adica suntem doua persoane care nu au unul fata de celalalt asteptari suprarealistice, care se “tolereaza” reciproc si incearca sa convietuiasca pasnic unul langa celalalt, ajutandu-se si sustinandu-se reciproc in viata? Dar atunci care-i farmecul convietuirii daca totul se reduce la o simpla conventie si compromis: frica de a nu fi judecat de altii si frica de a nu ramane singur la propriu toata viata?
    De ce aleg oamenii sa se casatoreasca in loc sa ramana singuri? Doar pentru a-si trai sexualitatea in limitele decente ale unei legaturi legalizate apreciate atat de mult de societate dar mai ales de biserica?De ce ne complicam viata si de ce incurcam viata altuia cu alegerile pe care le facem la un moment dat?
    ………..
    Doar simple intrebari care mi-au venit citindu-ti randurile. 🙂

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Liantul? Iubirea, desigur. 🙂
      Nu cred că se caută. Este, mai degrabă, o atracţie care vine de la sine. Spune-i biologie, dacă vrei. Iar relaţia o stabilesc pentru că aşa este în firea omului. Cum reuşesc s-o facă să reziste nu ştiu, depinde de la caz la caz, presupun. Nu toţi aleg să rămână împreună din aceleaşi motive: unii stau din iubire, alţii pentru bani, pentru copii, din obişnuinţă etc. Relaţia de tip „noi” există, pentru că „noi”, în viziunea mea, reprezintă „noi, toţi ceilalţi”. Şi există şi „noi-doi”. Repet: iubirea trebuie să fie liantul, iar o „convieţuire” în scopuri practice, de alungare a singurătăţii etc., nu cred că este viabilă. Poate doar pentru cei care nu ştiu/pot iubi.
      Să se căsătorească aleg, în mod evident, pentru că asta este tradiţia. Sunt şi avantaje legale care decurg de aici. Şi nu văd căsătoria neapărat ca pe o complicaţie – astăzi se poate desface rapid şi uşor. De complicat şi încurcat însă nu poţi scăpa; oamenii sunt supuşi greşelii. 🙂

      Apreciază

  3. honeybee zice:

    ce frumos si scurt este raspunsul: dragostea care ori vine de la sine, ori nu mai vine deloc…
    o seara frumoasa si inspiratie la scris! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.