Lamentare

Cuvintele nu vin atunci când le chemi. Planurile mele, care includ acum cincisprezece cărţi şi două eseuri, nu au evoluat aproape deloc – am vreo opt pagini scrise dintr-o carte, şase din alta, vreo zece dintr-un eseu şi doar câteva idei principale din alte trei cărţi. Practic, până acum, mai mult am făcut şi desfăcut planuri, iar principala problemă s-a dovedit a fi lipsa de timp – sau, mai precis, faptul că puţinul timp liber pe care-l prind am tendinţa de a-l folosi la altceva, precum cititul. Şi, ceea ce este mai grav, este că inspiraţia pare să mă fi părăsit, nu numai în ceea ce priveşte planurile mele literare, ci şi aici, pe blog. (Cel din urmă lucru este destul de vizibil.)

După ce că nu pot scrie, de o vreme am o problemă cu mânia. Aseară, în cel mai recent incident, m-am înfuriat îngrozitor, reuşind cu greu să mă abţin de la a mă certa cu lumea pe stradă. Iar acest episod, deşi nu a fost dus până la capăt, este al şaptelea din ultimii patru-cinci ani (celelalte fiind mult mai explozive şi sfârşite cu multe urlete în public, din partea mea). Mai grav este că aseară m-a împiedicat doar un impuls de autoconservare, aflându-mă în drum spre serviciu şi neputând întârzia nici măcar un minut – nici chiar pentru a mă opri să urlu puţin la cei doi nesimţiţi. Pentru că am o mare problemă cu nesimţirea, cu proasta creştere, mai ales a tinerei generaţii. Atunci când lumea tace şi suportă mitocănia, tac şi eu, suport şi eu, însă numai până la un punct, după care explodez. Iar asta nu este deloc bine, având în vedere că în toate situaţiile am fost cu desăvârşire în inferioritate numerică – o dată chiar de vreo şapte-opt la unu. Dacă nu voi reuşi să strunesc demonul furios din mine, aş putea sfârşi rău – de pildă, cu vreun cuţit în spate. Tinerii din degeneraţia nouă or fugi ei de război ca dracul de tămâie, dar tare le mai place să fie violenţi şi mârlani atunci când sunt în grupuri de cel puţin trei-patru. Iar eu nu întineresc, în pofida unui târg pe care l-am încheiat cu o creatură căreia i-am oferit nemurirea la schimb.

Se spune că cititul ar trebui să te facă mai înţelept. Ei bine, nu funcţionează în cazul meu – continui să mă înfurii şi doar ulterior regret faptul că nu m-am putut controla. Se întâmplă de parcă o perdea întunecată îmi coboară peste raţiune, iar tot ceea ce rămâne reprezintă furie, orbire şi pumni încleştaţi. S-ar putea să nu mor în patul meu.

Că tot veni vorba de moarte – după ce mi-am definit planurile de mai sus, cea mai mare teamă mi-a devenit să nu mor şi să nu apuc să termin cărţile şi cele două eseuri. Şi cred că este posibil ca şi asta să funcţioneze ca un blocaj mental.

Vino, muză, adu-mi cuvintele înapoi! Fă să curgă rândurile şi să alcătuiască poveştile care sunt deja acolo – îngropate în mintea mea, aşteptând lumina. Şi tu, Calliope!… Şi tu eşti chemată. Vino! Povestea cea veche îţi aşteaptă ghidarea. Cei care zac sub pământ aşteaptă de milenii să le cânte cineva faptele. Vor să vorbească, chiar dacă vocile le sunt acum amuţite. Ajută-mă, Calliope, să vorbesc în locul lor.