Agnosco veteris vestigia flammae

Eu simt că-mi renasc potolitele flăcări

Asemănarea iubirii cu o flacără interioară a fost întâlnită adesea în opera poeţilor, fiind o comparaţie nu numai de efect, ci şi cu un uşor rol explicativ. Nu ştiu sigur dacă Vergilius a comparat primul iubirea cu o flacără – cuvintele sunt puse însă în gura Didonei (sau Elissa), mitica întemeietoare a Cartaginei, căreia i-a fost reaprinsă flacăra iubirii de un prinţ troian rătăcitor. Trecem peste anacronism, peste faptul că Eneas nu putea călători spre Italia în vremea Didonei, la cîteva sute de ani de la data legendarului război troian. Trecem şi peste evidenta mistificare istorică: oricât l-am aprecia pe poet, este mai mult ca sigur o invenţie descendenţa troiană a romanilor. O încercare de creare a unui trecut de legendă, o justificare a răzbunării „urmaşilor” Troiei asupra aheilor, prin ocuparea Eladei. Ceea ce ne interesează pe noi este iubirea şi sensurile iscate de comparaţia cu o flacără; în acest caz, iubirea Didonei pentru Eneas şi felul în care renaşte acea flacără. Observăm aici că iubirea Didonei nu se naşte precum în Romeo şi Julieta, prin voinţa părţilor, ci este insuflată de complotul dintre Venus şi zvăpăiatul ei fiu, Amor. Didona nu se înamorează pur şi simplu de un prinţ străin, venit de peste mări, dintr-o ţară de legendă: minţile îi sunt tulburate de munca zeilor. Iar flăcările adormite din ea renasc.

Iubirea ca o flacără… Conceptul este atrăgător, mai ales că, aşa cum bine ştim, o singură flacără arde etern, iar aceasta este pe Olympia. Iubirea, sau flacăra, are tendinţa de a se domoli sau chiar stinge, cu vremea. Poveştile faimoase de iubire au fost, îndeobşte, scurte, încheiate în mod tragic. Timpul nu a avut ocazia să le supună probei sale de… foc. Poveştile nemuritoare de iubire par mai degrabă potrivite pentru… poveşti, pentru basmele de adormit copiii. În realitate, acea iubire care arde veşnic, cu aceeaşi intensitate, nu prea o întâlnim. Câte cupluri cunoaştem care să poată jura că flacăra lor arde la fel de strălucitoare şi după douăzeci de ani? Eu, din nefericire, nu cunosc vreunul. În majoritatea cazurilor, acea flacără s-a stins de mult, iar acolo unde încă mai arde este palidă, timidă, sau s-a transformat în altceva. În puţine cazuri, poate chiar numai unul cunoscut mie, flacăra iubirii s-a transformat în cea mai nobilă formă de iubire existentă, în accepţiunea mea: iubirea necondiţionată, cea pe care o purtăm rudelor celor mai apropiate de noi. Este iubirea care nu cere nimic: ea doar există.

Pe lângă iubirea-flacără există şi ceea ce se numeşte iubire platonică. Este însă aceasta iubire? Iubirea platonică, deşi în concepţia popular modernă are puţine legături cu cea descrisă de Platon, este stranie. Este iubirea căreia pare să-i lipsească tocmai obiectul iubirii, sau obiectul este reprezentat greşit. Ştim, din propria experienţă şi din toate celelalte poveşti de iubire, că partea trupească reprezintă un element important al iubirii-flacără. Ochii, buzele, trupul celui iubit ne creează veritabile obsesii atunci când flacăra arde la intensitate maximă. Obsesia, nebunia, de altfel, pare să caracterizeze iubirea ca o flacără. Câte cazuri ştim în care am putea pune întrebarea: „Oare ce-o fi văzut la el/ea?” Din exterior, multe poveşti de iubire ne par iraţionale, absurde, inexplicabile. Ceea ce vedem noi şi ştim că este rău la acea persoană, îndrăgostitul nu vede; deloc. Pare să fie orb şi surd la eforturile noastre de a-i arăta adevărul. Raţiunea pare să-l fi părăsit pe îndrăgostit, cel puţin temporar. Ulterior, când flacăra îşi va pierde din putere, va vedea acele lucruri la celălalt. De ce îşi pierde flacăra puterea, consider că am explicat în „Nu eşti cine am crezut că eşti„. Cu timpul, imaginea creată în mintea noastră despre cel iubit este ciobită (de fapt, dezvăluită în integralitatea ei), pe măsură ce cunoaştem mai bine acea persoană, iar astfel flacăra şi orbirea care o însoţeşte sunt domolite. Dacă avem noroc, flacăra va supravieţui şi acestei devoalări şi se va transforma în timp în acea iubire nobilă despre care am vorbit. Dacă nu…

Unde se potriveşte în acest tablou zugrăvit iubirii-flacără zisa iubire platonică? Nu se potriveşte. Iubirea platonică pare să fie o formă incompletă de iubire. De ce nu ai simţi nevoia de a fuziona cu celălalt? Pentru că actul iubirii-flacără este momentul cel mai asemănător cu o fuzionare, o reîntregire a bărbatului cu femeia de care a fost despărţit de zei. O clipă scurtă, dar intensă în care cei doi redevin o singură fiinţă. A nu-ţi dori asta, înseamnă că undeva cercul iubirii nu este închis, ceva îl întrerupe. Poate că este o problemă de natură spirituală, un fel greşit de a privi iubirea trupească drept ceva animalic, care ştirbeşte nobleţea omului. Dar asta înseamnă negarea unei părţi din însăşi fiinţa noastră, negarea naturii umane de-a dreptul. Poate că este o problemă de intimitate, iar persoana care iubeşte platonic are anumite… dereglări de natură psihofiziologică, neputându-se bucura de integralitatea iubirii. Nu putem şti cu certitudine, dar iubirea platonică nu este în mod clar nici măcar asemănătoare iubirii ca o flacără. Este altceva. Este, după toate probabilităţile, doar o altă formă de ataşament. Este o iubire în numele căreia cel care iubeşte platonic nu ar muri. Pentru că nebunii care iubesc, cei în care arde flacăra, ar muri pentru cel iubit. Cel care iubeşte platonic, la fel iubeşte natura, o idee, un tablou sau o carte. Iubirea platonică este mai mult iubirea ideii de iubire.

Dar nu intenţionez să epuizez această temă aici – proiectatul meu eseu despre iubire va conţine mai multe despre asta. Voi analiza acolo în mod amănunţit trei cazuri de iubiri celebre, ficţionale, alături de trei cazuri reale – cele din urmă fiind mai greu de analizat, deoarece se bazează pe onestitatea persoanelor implicate. Cred că dintre cele ficţionale voi alege Romeo şi Julieta, patrulaterul Nataşa-Andrei Bolkonski-Anatol Kuraghin-Pierre Bezuhov şi încă un cuplu asupra căruia nu m-am hotărât. Dar asta va trebui să mai aştepte, fiind un proiect ceva mai voluminos decât aceste scrieri pe blog.