Ca un demon înfrânt

Am ratat ocazia ca anul acesta vizita anuală în locurile copilăriei mele să aibă loc în luna lui cuptor şi aceasta se va amâna, cel mai probabil, prin septembrie: un tur rapid de patru zile, o zi pe drum şi o altă zi pe alt drum, drumul de revenire, fără să mai simt vreo tresăltare, nici măcar la gândul că spiritul tău neînfrânt, cel care mi-ai fost aproape-tată, străjuieşte acel loc, implacabil, neschimbător, ameninţător faţă de cei care l-ar putea contamina, înstrăina, împărţi sau distruge. Dar oare eşti acolo, tu, care ai fost înfrânt încă din timpul vieţii de viaţă, şi nu din vina destinului orb, neiertător, crud, ci din propria voinţă, din propria slăbiciune, din acea patimă care se insinuează în inima tuturor bărbaţilor care trăiesc pe acele meleaguri şi care, mai devreme sau mai târziu, cedează chemării ispititoare a demonului bahic, uitând de greutăţi, de moarte, de familie şi de viaţă; iar eu am rămas cu acea întrebare nepusă: de ce atunci, de ce după vârsta de patruzeci de ani, de ce nu mai devreme; ce anume s-a întâmplat atunci de te-a făcut să aluneci pe panta beţiei, până acolo încât acest lucru să devină definitoriu pentru tine, şi până şi atunci când propriile greşeli, propriile slăbiciuni te-au adus în situaţia de a nu mai putea vorbi, de a-ţi proiecta cuvintele în afara cutiei craniene, lucru de natură a genera frustrări şi retragere în tăcerea gândurilor proprii, depărtare de lume şi de cei dragi, cu o singură fiinţă încă încercând şi reuşind să străpungă acea carapace a tăcerii în care te înfăşuraseşi, în rarele tale evadări să mergi tot la cârciumă, să bei şi să uiţi, deşi nu puteai uita, pentru că nu te puteai părăsi vreo clipă, fiind mereu acolo, cu tine, în tine şi cu nimeni altcineva – iar eu n-am mai mai apucat să pun acea întrebare, deşi nu cred c-aş fi aflat un răspuns mulţumitor, şi nici tu nu ştiai de ce şi pur şi simplu ai început să bei tot mai mult, să-ţi placă tot mai mult acea senzaţie de ameţeală, de toropeală, de uitare de sine, de eliberare de durere, de rău, de orice şi de oricine, deşi mai târziu, cu toate că ştiai că nu puteai fugi de tine, mai turnai acel lichid purificator, chiar dacă îşi pierduse scopul, îşi uitase şi acesta menirea de altădată, iar când te trezeai erai tot acolo, tot incapabil să-ţi exprimi gândurile către alţii şi ştiai că următoarea ocazie nu va mai veni prea devreme; iar asta nu mă ajută cu ceva şi rămân cu acel apăsător: de ce?

Ştiu însă că nu veghezi acolo, tu fiind învins de viaţă şi apoi spulberat de moarte, şi am ştiut că nu vei mai fi încă de la acel ”ne vedem la vară”, când ai zâmbit stingher, ironic chiar, tu ştiind că nu mai eşti deja acolo, că spiritul tău fusese de mult alungat din acele locuri şi ceea ce mai rămăsese în urmă era doar o umbră care trăgea să moară, o umbră pe care nimic n-o mai putea ţine în acele locuri, o umbră care, încă dinainte să fie umbră, nu iubise acel pământ, nu se ataşase suficient de puternic de acel loc, deşi acea casă fusese clădită cu mâinile tale, ale tale şi ale mamei, iar în puţinele mele vizite de după, între acei pereţi bântuiţi de tic-tac-ul supărător al vietăţii numită şarpe de casă, un zgomot care nu mi-a adus vreodată liniştea, ci m-a deranjat, ştiind că-n acei pereţi se ascunde ceva viu, ceva ce poate ieşi la suprafaţă, ceva care se târăşte, ceva unduitor, rece şi vâscos, cu o atingere dezgustătoare, nedorită, ceva de care mereu m-am temut – şi acel bătrân ticăit s-a auzit întotdeauna, chiar şi la ultima vizită, neobosit, aşteptând parcă să moară odată cu bătrâna casă – nu am simţit vreo prezenţă apăsătoare, zdrobitoare, acel ceva monstruos, din altă lume şi totuşi aici, şi care să-mi dea certitudinea că nu ai plecat, că nu vei pleca vreodată, pentru că acolo este locul tău, chiar şi după ce acei pereţi şi acea casă se vor prăbuşi, iar locul le va fi luat, poate, de alţi pereţi şi de altă casă. Nu, nu am simţit asta, pentru că tu nu mai eşti acolo; tu n-ai iubit acel pământ şi acea casă, măcar că ieşise din mâinile tale, la fel cum n-ai iubit nici celelalte lucruri ieşite din mâinile tale, toate acele lucruri din lemn, toate acele butoaie, care au ajuns la atâţia alţii şi poate că mai sunt încă, rămase ca nişte vestigii a ceea ce ai făurit odată în această lume, la fel cum sunt şi copiii şi nepoţii tăi – urme ale vieţii pe care ai trăit-o şi pe care ai lăsat-o să te doboare; tot urme ale vieţii tale fiind şi acele butoaie, pe care le-ai iubit mai puţin decât vinul adăpostit de ele, acel vin care te făcea să vrei să trăieşti, deşi tu nu trăiai, ci te lăsai devorat de viaţă şi mă lăsai căutând răspuns la o întrebare pe care n-am mai pus-o, poate ştiind că nu-mi va plăcea răspunsul şi este mai bine să crezi că a fost ceva acolo şi nu ai fost doar un om la fel ca mulţi alţii – nu supraomul pe care l-aş fi dorit, ci un om slab, un om la fel ca tatăl tău, ca tatăl lui, ca toţi taţii noştri şi mamele noastre, şi fraţii noştri şi surorile noastre: un om ca mine şi ca toţi oamenii care vor trăi pe acest pământ.

Aş fi vrut însă atât de mult să-ţi simt prezenţa inexplicabilă, inextricabilă, dincolo de viaţă, dincolo de pământ, ca un paznic etern şi dătător de speranţă al acelui loc, oferind siguranţă tuturor celor ieşiţi din sângele tău, din sângele tău de bărbat obişnuit cu moartea, pentru că, în timp ce femeile se ascundeau în casă şi îşi astupau urechile, tu, ca întregul şir de bărbaţi care fuseseră înaintea ta, eliberai sângele viu şi cald din arterele porcului, ştiind că n-ai încotro, că acel animal nu este viu, nu a fost vreodată, că singurul lui rol era, din clipa în care s-a născut, să-ţi hrănească familia pe timpul iernii, şi poate că şi asta te-a îndepărtat, la fel ca pe toţi ceilalţi bărbaţi din acel loc, de Dumnezău, cum îi spuneai, pentru că privind atâtea animale în ochi în clipa morţii, auzindu-le ţipetele, văzându-le teama copleşitoare şi zbaterile fără folos, simţind cum moartea li se strecoară în trup, că acolo unde mai devreme fusese viaţă în clipa următoare nu mai este, văzând cât de mult semănăm cu animalele, ai intuit că Dumnezeu nu este de găsit pe acest pământ şi, poate, nicăieri, că suntem singuri aici şi ne stingem ca un abur atunci când murim, că nu este nimeni care să ne păzească şi să ne ghideze dincolo, pentru că nu există vreun dincolo; şi atunci, aşa cum spuneai adesea, ai hotărât că Dumnezeu nu există, că este doar o poveste pentru babe, pentru femei şi pentru copii, pentru fiinţele slabe care nu pot trăi singure decât dacă au certitudinea, sau măcar speranţa, că undeva, Cineva îi are în pază; cineva mai mare, mai puternic şi mai bun decât noi, decât orice bărbat aspru şi nemilos care a călcat vreodată pe faţa acestui pământ.

Mă voi întoarce acolo, în acel loc unde mi-am petrecut toate verile până la vârsta de douăzeci de ani, în acel loc pe care nu l-am uitat, ci el m-a uitat pe mine şi voi păşi peste mormântul acelui câine negru, care încă-şi mai amintea de mine, deşi nu mai vedea şi-şi îndrepta ochii orbi spre mine, căutând o mângâiere, bucuros fiind că-mi aude glasul, că nu l-am uitat; acel câine negru la moartea căruia ai plâns ca un copil şi căruia i-ai dat drumul să plece în pământul rece şi hulpav, acelaşi pământ care ne va înghiţi pe toţi şi pe care nu l-ai iubit; sau, dacă l-ai iubit, ai făcut-o chiar mai puţin decât mine, eu rămânând ataşat de acel lut gălbui şi nisipos în care îmi săpam gropile în căutarea comorilor niciodată găsite, descoperind în schimb urme ale acelui râu care trecea odinioară pe acolo: scoici şi pietre.

Mă voi întoarce acolo şi, ca şi la ultima vizită, voi încerca să trec pe la mormântul care te-a înghiţit lacom în acea zi de aprilie, sub acea ploaie şi sub acea ninsoare venite din senin, şi nu ştiu dacă voi mai avea energia să urc acel deal şi voi spune că o să trec data viitoare să te văd, ca şi cum tu ai fi acolo, în acel pământ, şi acolo n-ar fi doar un trup ca oricare altul, descărnat, ceva ce a fost om odată, dar acum nu mai este decât o amintire a unui om, nici măcar un gând, ci doar ceva ce a fost învelişul care a adăpostit un om cândva, nici măcar o umbră a unui om, pentru că umbrele nu coboară cu noi în mormânt, ci se desprind în clipa morţii şi pleacă să cutreiere pământul în lung şi-n lat, libere în sfârşit de noi, de neputinţa noastră de a ne ridica deasupra pământului care ne ţine strâns, nu vrea să ne scape, cu toate că are certitudinea că nu-i putem scăpa şi cu toţii ne vom întoarce acolo unde ne este locul: în lutul negru, cleios şi atotputernic.

Mă voi întoarce în locul de care nu mă mai leagă acum mare lucru, ca un demon înfrânt, răscolind frunzele ce vor fi căzut deja atunci din copacii care au mai supravieţuit din ceea ce a fost o livadă frumoasă, răscolit de amintirile unor vremuri apuse, vremuri ce niciodată nu vor mai fi, de amintirea unor oameni ce nu mai sunt; într-un loc unde ştiu că nu mă voi întoarce, ştiind că nici spiritul meu neclintit nu va străjui acele locuri, ţinând departe veneticii, înstrăinarea şi distrugerea, pentru că nici eu n-am iubit destul acel pământ încât să-i fiu paznic întru eternitate şi că şi eu voi fi înfrânt de moarte, risipit în cele patru zări şi nici măcar amintirea mea nu va fi purtată o scurtă vreme de moştenitorii sângelui meu, pentru că imperiul ce nici nu l-am visat n-a fost vreodată clădit şi s-a surpat înainte să prindă substanţă în lumea gândurilor şi nici vântul nu-mi va şopti numele în vreme ce va mângâia crengile ultimului copac ce m-a văzut în viaţă şi-i va fi povestit despre mine.